Când, mulţumită estraordinarei dibăcii cu care patrioţii conduc destinele ţării, s-a ivit în Congresul de la Berlin cestiunea izraelită, ca din senin, fără ca, după propria lui mărturisire, cabinetului să-i fi trecut măcar prin vis eventualitatea aceasta, ne aducem aminte că atât presa guvernamentală cât şi înaltele sfere ale roşiilor dibuiau pri n întuneric şi-şi pierduseră capul. Ţara nu voia să dea nimic, ea era uimită de acest amestec în suveranitatea ei interioară, necontestată nici în vremile lui Pasvanoglu. Guvernul, din contra [î]şi făcuse, în înţelegere cu străinii, vreo şapte-opt aşa-numite categorii, pe cari puteau intra în dragă voie toţi evreii. Atât era de mare spaima generală, atât de amar devenise tonul jurnalisticei, atât de agitate erau spiritele încât garda civică a fost dezarmată, patrule petreceau Bucureştii în lung şi în lat, s-aştepta izbucnirea unor sângeroase turburări.
Era necalificabilă cererea. Se cerea poporului românesc să recunoască cetăţenia unor oameni al căror cel întâi act politic era un act de înaltă trădare în contra ţării care-i hrănea, în contra poporului care f usese îndestul de creştin de-a-i îngădui în mijlocul lui. Cu uşurinţa cea mai mare aceşti oameni se constituiseră în asociaţie internaţională, ca şi socialiştii, şi drepturile rasei lor erau pentru ei lucrul principal, chiar dacă statul român ar fi pierit nevoind a le acorda. Pentru drepturile lor ei puseseră statului cestiunea de existenţă sau de neexistenţă, şi această cestiune se înscrisese în instrumentul păcii de la Berlin, în articolul 44.
Pe de altă parte era evident că roşii noştri, cosmopoliţi cum sunt, fără tradiţii, fără trecut, fără simţ istoric, având drept toată cultura în capul lor un roi de fraze stereotipe în toate ţările unde există proletariatul sub o formă oarecare, cătau să recunoască în fundul inimei lor că evreii aveau dreptul să comit ă o trădare de ţară, de care ar fi fost şi ei capabili de ar fi fost în opoziţie. Căci roşii, după cum [î]i definea liberalul Iancu Negură, în opoziţie conspiră contra tronului, la guvern conspiră cu străinii contra ţării.
Pentru conservatori poziţia era a semenea grea. Mulţi dintre ei vedeau în exigenţa art. 44 al Tractatului de la Berlin un precedent atât de periculos şi nemaipomenit de amestec direct în autonomia internă a ţării, încât erau dispuşi a răspunde împreună cu ţara c-un refuz net al cererii. Afară de aceasta guvernele conservatoare nu se distinsese nicicând prin persecuţiunea evreilor, în rândurile partidului erau chiar o seamă de bărbaţi independenţi cu totul prin averea lor şi dezinteresaţi cari simpatizaseră cu aspiraţiunile evreilor. Purtare a Alianţei izraelite însă, graba bucuroasă cu care o seamă din evreii noştri alergaseră să pună cestiunea de existenţă statului din care voiau să facă parte, a rupt toată tradiţia pacinicei convieţuiri şi au prefăcut pe amicii cei mai sinceri ai evreilor î n cei mai sinceri adversari ai tendenţelor lor.
Trebuia puţin simţ istoric, puţină cunoştinţă a spiritului popoarelor europene pentru a vedea limpede că singurul rol ce se cuvenea statului român era rezistenţa acută în contra exigenţelor art. 44. N-avem nevoie să încredinţăm că în ochii oricărui stat din Europa art. 44 era o oroare. dacă evreii din Rusia ar fi cutezat, în înţelegere cu Alianţa universală, să formuleze o asemenea cerere cătră Congres, guvernul rusesc ar fi împlut cu ei temniţele şi minele di n Siberia; oricare rasă care se crede apăsată şi care ar fi formulat cereri în contra guvernului legitim, spre a-l sili la concesii prin intervenţie străină, ar fi fost tratată de statele respective cu pedepsele cari se aplică trădătorilor de patrie.
Era deci evident că art. 44 nu putea să fie ceea ce semăna a fi, nu putea să fie o teorie juridică aprobată de puterile semnatoare, ci, redus la proporţiile lui naturale, era un pretext, nu o cauză de intervenţiune sau precum s-a esprimat un deputat în delegaţiunea austriacă un escelent mijloc de presiune asupra României. Acest deputat imputa guvernului său de ce nu s-a servit cu mai mult folos de acest mijloc. Spiritul articolului era acesta, litera lui însă se îndrepta contra esclusivismului absolut al art. 7 din Constituţia noastră.
Presupunând că art. 44 ar fi stipulat emanciparea evreilor, nimeni n-ar putea contesta că noul art. 7 al Constituţiei e tocmai contrariul lui şi că tocmai încetăţenirea individuală e înlăturarea pentru totdauna a ideei emancipării.
Mijlocul de presiune a fost însă întrebuinţat de deosebite părţi c-un succes cam inegal. Astăzi, când i s-a secat izvorul şi când nu mai e nimic de stors din el, astăzi când el nu mai are de sprijinit nici un interes străin, va veni în fine recunoaşt erea independenţei României. în câteva zile prin recunoaşterea oficială şi generală a neatârnării cestiunea izraelită va fi moartă şi sperăm că pe de-a pururea. dacă nu ne-ar cuprinde numai tradiţionala noastră nepăsare pentru gravele neajunsuri economice şi sociale ale ţării, dacă nu ne-am crede din nou puşi la adăpost de orice pericol prin această nouă dovadă de bunăvoinţă a apusului european!
Recunoaşterea neatârnării României este deci o confirmare deplină a manierei de a vedea pe care „Timpul” o e misese din capul locului. Era evident că aceeaşi Germanie care aruncase în temniţă pe bancherii evrei ce subscriseseră un împrumut al guvernului francez în timpul războiului avea o conştiinţă juridică ce nu putea încăpea exigenţele nedrepte ale art. 44, cu m ele erau formulate de presa amică evreilor, precum pe de altă parte nu există nici o îndoială că oricare din puterile semnatare ale Tractatului din Berlin ar fi judecat ca şi noi procedura criminală a unor supuşi ai lor cari ar fi cutezat a cere interven irea străinătăţii în afacerile interne ale ţării. dacă irlandejii Angliei, polonii Rusiei, românii coroanei ungare, arabii Franţei ar fi îndrăznit a cere de la un congres european ceea ce nu sunt în drept a cere decât de la puterea statului lor nu ştim de s-ar fi găsit o singură voce în favorul art. 44.
Confirmarea vederilor noastre emise din capul locului ne bucură şi, oricare ar fi fost întrebuinţarea făcută de art. 44 ca unealtă de presiune, necesităţile politice ale prezentului ne silesc a o trece cu ve derea şi a o da uitării pentru moment măcar. Europa monarhică şi creştină, Europa împărţită după rase şi care datoreşte estrema sa dezvoltare intelectuală şi economică tocmai principiului împărţirii în rase, cari, una după alta, îşi încărcă umerii cu sarci na civilizaţiunii câştigate de celelalte ginţi surori, această Europă ne-a dat dreptate în fundul inimei ei, iar art. 44, departe de-a fi espresia unui principiu juridic cosmopolit, n-a fost decât manipulul unor interese trecătoare de ordine secundară. Pen tru cel care nu cunoaşte adevăratele motive cari determinează voinţa oamenilor, precum nici firele subţiri cu care se împăinjenează ochii opiniei publice, art. 44 a fost uimitor prin stabilirea unui principiu ce este în contrazicere cu însăşi natura cea ma i intimă a statului în genere. Pentru cel care ştie însă ce va să zică a pune un motiv pretextat înainte şi a sili pe partea adversă de-a face concesii pe un teren cu totul altul şi străin motivului pretextat, pentru acela intenţiile adevărate erau, de nu clare, cel puţin întrevăzute într-o lumină cu totul alta. Pentru cei simpli art. 44 era un principiu de drept, pentru înţelept un problem.
Dezbrăcat acum de caracterul lui problematic şi trecut în domeniul cestiunilor rezolvate fără contestare, ora recunoa şterii oficiale a neatârnării noastre se apropie, o nouă eră se începe în istoria luptei pentru existenţă a individualităţii noastre naţionale.
Nu ştim într-adevăr încă în ce legătură stă cu începutul acestei nouă ere ştirea despre o adâncă schimbare a cab inetului actual. Evident este că nemulţumirea cu purtarea guvernului, dar mai cu seamă cu aceea a elementelor roşii din el, merge crescând. Toate succesele pe câte le-au avut le datoreşte opoziţiei, le datoreşte liniei de conduita impusă fie de conservatori, fie de liberalii moderaţi, toate insuccesele se trec în registrul cel mare de neprevederi şi naivităţi radicale. Fie că s-ar fi convins în sfârşit de inepţia lor înnăscută, fie că disoluţiunea a intrat în rândurile lor în urma ducerii ad abswdum a teoriilor lor cosmopolite, destul că putem înregistra, fără esplicaţia care ne lipseşte încă, noutatea despre necesitatea simţită a unui guvern nou, o necesitate despre care s-ar fi convins însăşi unitatea în două feţe Rosetti-Brătianu.
În interesul ţării ar fi într-adevăr un guvern serios cu principii sigure, concrete şi constitutive, în locul partidului a cărui listă de fraze coprinde discompunerea, agitaţia perpetuă şi tirania elementelor ignorante şi ambiţioase din ţară.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X