Dimitrie Cantemir, Domn Moldovei, unul din oameni cei mai învăţaţi ai secolului său, în prefaţa latinească a Cronicei românilor povesteşte cititorul ne va ierta parţiala incertitudine a citatului, de vreme ce nu avem cartea la-îndămână că romanii, pătrunzând în Rhaetia, vitejii locuitori ai acelei ţări le-a luat armele şi i-au combătut cu armele lor proprii. Astfel venerabilul cronicar român, în asprul său patriotism (cestiune de creştere, cum ar zice „Presa”), se încumetă a combate pe toţi hulitorii neamului său cu propriile lor arme.
Pe un teren şi mai priincios decât acela al vechiului cronicar, îmbrăcat în platoşe de fier şi înmuind un condei de fier în contra duşmanilor neamului său, ne aflăm noi faţă cu organul marelui om de stat, faţă cu Presa”.
În numărul ei de joi, 7 fevruarie, „Presa” se miră de reintrarea d-lui Epureanu în partidul conservator, adaogă apoi câteva parafrazări a vorbelor d-lui Boerescu despre lipsa de domiciliu a dreptei conservatoare etc. etc. Vorbe ieftene într-adevăr, de care nu ne preocupăm într-o ţară şi într-un secol în care epitetele îmblă uliţele, încât le pot găsi şi cei mai târziori la pricepere.
Nu vom face aşadar polemică cu „Presa”, căci nu ne-am înţelege, mai întâi pentrucă nu vorbim aceeaşi limbă. No i ştim româneşte; „Presa” nu. Noi căutăm pentru ideile noastre cuvântul cel mai adecvat ce se poate; „Presa” găseşte arareori câte un ecuivalent francez. Cestiune de creştere sau, mai exact, de atavism. Omul a cărui părinţi n-a fost român neam de neamul lor ar pricepe cu greu adâncimea vorbei ţărăneşti, căci oamenii de ţară se-nţeleg chiar între străini cari le ştiu limba, nu doar dând cuvintelor un înţeles arbitrar, ci punându-le numai într-o ordine sintactică alta decât cea obicinuită şi aşezând accentu l logic pe unele vorbe. Se-nţeleg prin accente, căci au dorinţa de-a se înţelege.
Deci nu pe terenul acestei înţelegeri pe care discută oameni ce au dorinţa de a se convinge şi îndupleca vom vorbi cu organul marelui om de stat, ci pe acel neutru al argumentului, absolut valabil pentru persoanele la cari ne adresăm, pe acela al dovezii numite ad hominem.
Acum cîteva luni, la 15 mai 1879, „Presa” relata alegerea colegiului I pentru Senat. Ce zicea „Presa” pe atunci?
Toţi fruntaşii naţiunii pe cari un sistem fatal li persecutase cu o furie neauzită naţiunea-i îmbrăţeşează şi-i trimite ca să-i puie faţă-n faţă cu persecutorii lor.
Aceia pe care partidul radical îi declarase de trădători naţiunea-i recunoaşte din nou ca stâlpi ai săi.
Cari erau acei stâlpi, acei fruntaşi? „Presa”-i subliniază în lista aleşilor colegiului întâi, îi tipăreşte cu cursive, deci iată-i: Constantin Bosianu
Iancu Strat
C. Silion
C. Cornescu
Al. Ştirbei
Vasile Alecandri Prinţul Dim. Ghica Petre Mavrogheni
G. Gr. Cantacuzino Menelas Germani
G. Giurgea
M. K. Epureanu General Mann
T. Rosetti General Florescu.
Ce mai zice însă „Presa” despre această opoziţiune?
Opoziţiunea, deşi în minoritate, reprezintă în realitate adevărata espresiune a ţării, căci numai aleşii opoziţiunii, până la unul, întrunesc calităţile ce trebuie să însuşească un reprezintant al ţării în orice împrejurări şi mai ales când se tratează de cestiuni importante … Partida radicală, cu o neînsemnată escepţiune, nu este reprezintată decât de nişte docile instrumente ale guvernului, cari strălucesc prin necunoştinţa lor şi prin lipsa de orice titluri meritorii şi cari nu-şi înţeleg într-altfel misiunea decât a face gălăgie la un ordin dat ca să turbure discuţiunea şi să voteze tot felul de ilegalităţi.
Tot în acest articol, mai la vale, „Presa” vorbeşte de violarea Constituţiei prin recunoaşterea alegerei d-lui Morţun în locul d-lui Nicu Gane, ce avea mandatul de deputat de Suceava, şi zice:
… Tot asemenea va putea da afară din Cameră pe toţi deputaţii opoziţiunii şi a-i înlocui, după capriciu, cu d-alde Mărgăriteşti, Dimănceşti, Pătărlăgeni etc.
Dar oare citarea Mărgăriteştilor şi Pătărlăgenilor e izolată în ciclul de articole de fond ale „Presei”*? Deschidem numărul de la 20 mai 1879 şi vedem următoarele asupra partidu lui roşu.
Afară de vreo două personalităţi şi de un foarte mic număr de tineri instruiţi dar a căror acţiune asupra direcţiunii afacerilor este nulă, partidul care guvernă ţara (cel roşu) nu se compune decât de indivizi ce nu pot decât a-i compromite toate interesele, esercitînd în stat cea mai tristă şi pernicioasă influenţă …
Oricât de audace şi de compact poate fi mândrul şi cu penele fâlfâitoare batalion al Pătărlăgenilor şi Manoleştilor din Cameră şi Senat, autoritatea, prestigiul şi talentele, înţe lepciunea, tactul şi prevederea politică a atâtor bărbaţi însemnaţi pe care naţiunea i-a trimes în Parlament vor şti a ţine în loc şi a paraliza acţiunea funestă a acestor trişti politici.
Aceasta este convicţiunea noastră!
Aceasta trebuie să fie convicţi unea naţiunii!
Aferim, ar zice turcul.
Apoi azi, când d. Boerescu nu mai nemereşte domiciliul partidului conservator, pe care-l ştia odinioară foarte bine, noi n-avem dreptate a ne plânge că adevăratul flagel al nefericitului nostru popor sunt … advocaţ ii? Ceea ce ieri era stâlp al ţării, astăzi n-are domiciliu? Se potriveşte aceasta? Se potriveşte ca nuca în perete şi ca sarea-n ochi, ar zice povestea vorbii.
Dar aceasta nu e destul. Rămâne să dovedim tot din „Presa” că ilustrul partid al Centrului a recunoscut asemenea pe d- nul Epureanu de şef al său.
În no. său de 31 mai 1879 „Presa” scrie asupra alegerii prezidentului Senatului:
Dar, cunoscându-se declaraţiunea P.S. Sale (Mitropolitului), pe care unii o comparau cu fabula vulpei care, neputând ajunge la struguri, [î]i găsea acri, a trebuit ca şi opoziţiunea (deci şi d-nul Boerescu cu ai săi) să pună un alt candidat la prezidenţie, şi acest candidat a fost d. M. K. Epureanu.
Tot în acest număr „Presa” dovedeşte într-un mod exact că majoritatea guve rnamentală la acea alegere n-a fost decât de şase voturi, deşi guvernul pusese contracandidat pe d. Bozianu, simpatic tuturor partidelor.
În realitate dosarul nostru ad hominem în privirea „Presei” e foarte bogat. dacă nu uzăm de el pe deplin, reticenţele noastre sunt cauzate mai mult de lipsa de timp de a ne ocupa cu neconsecuenţele unor adversari despre cari nicicând n-am avut o opinie mare.
Nouă nu ne inspiră respect decât o inteligenţă superioară, osândită fatalmente de a urma adevărului oricare ar fi caracterul purtătorului ei, sau un caracter superior, osândit asemenea de a fi adevărat oricare ar fi inteligenţa purtătorului lui. Respectăm pe Baco de Verulam, autorul scrierii Novum Organon, întemeietorul ştiinţei moderne, care, cu toate defectele caracterului său, prin mărimea creierului era condamnat a fi un rob al adevărului, respectăm, căci aci putem fi mai acasă, pe fraţii Goleşti, cari, cu toată mărginirea intelectuală, aveau caractere statornice şi limpezi. Tot ce e la mijloc, pe jumătate onest sau pe jumătate inteligent, e pentru noi lume problematică, nimic.
Aurea mediocritas e pentru noi o oroare în amândouă laturele fiinţei omeneşti, precum era pentru divinul Dante. Acest „element moderator”, dacă voiţi, al caracterelor şi inteligenţelor, e loca şul minciunii, al tertipului, al meschinăriei, locaşul acelui advocat pe care Scaunul papal îl numea advocatus diaboli. Aceştia sunt oamenii născuţi spre a pretexta intenţii bune şi a face fapte rele, oameni ce nu cred ceea ce zic şi nu zic ceea ce cred; e i nu sunt nici buni, nici răi, ei sunt de-a dreptul mici, şi existenţa lor în lume este o persiflare a existenţei.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X