„Românul”, dând seamă de apelul conservatorilor cătră ţară, zice că din nou am fi început propaganda de „acuzări zădarnice şi false”.
Este timpul – zice în adevăr apelul – ca toate elementele sănătoase din ţară, fără deosebire de nuanţe politice, să se întrunească într-o energică rezistenţă.
Rezistenţă în contra cui şi pentru ce? întreabă „Românul”.
Pentru a apăra tronul? Dar cine-l atacă? Ştim bine că „Românului” [î]i dă acum mâna să întrebe „Cine-l atacă?”, dar această întrebare, cu toată aparenţa ei de naivitate, nu amăgeşte pe nimeni. Ca azi curg protestările de lealitate de pe buzele patrioţilor; ca mâni le vedem spulberate în vânt de încercări de republică ploieşteană, de „Vivatele „ aduse la Procope, la vro aniversară a încoronării, republicei universale; ca mâni vedem iar vrun diplomat însărcinat cu gingaşa misiune de-a spune M. Sale „să scutească ţara de-o crimă”. Toate facerile şi prefacerile acestea ale partidului roşu sunt numai configuraţiunile caleidoscopice ale unor şi aceloraşi apucături demagogice.
Dar cu ocazia dezbaterii legii tocmelelor ce-a zis însuşi d. C. A. Rosetti?
Că în realitate trăim în republică, cu tot titlul de rege, şi că dumnealui nu se ‘mpiedică deocamdată de titlu; Că e treaba copiilor săi de-a înfiinţa republica.
Şi acum ne întreabă: „Cine ameninţă?”
Instinctele ameninţă înclinările, poftele nesăţioase de îmbogăţire din averea publică, dorinţa de impunitate a Mihăleştilor, ruleta răscumpărărilor de drum de fier introdusă în Adunări, corupţia adâncă a partidului roşu şi lipsa lui de convingeri politice şi de moralitate. Toate aceste ameninţă şi tron şi ţară. Prin aceea că, numiţi în funcţii înalte militare oameni ce, la 11 fevruarie, şi-au înfrânt jurământul şi onoarea militară, se ameninţă din fundament toată organizarea statului român, întemeiată şi ea pe jurământ şi pe onoare. Decorând pamfletarii cari au pângărit Coroana încurajaţi acea pângărire, încurajaţi lipsa de respect cătră autoritatea Coroanei.
Şi să vă spunem cine ameninţă mai cu seamă. Veneticul.
Când d. C.A. Rosetti, la luarea Plevnei, n-a găsit alte vorbe de zis celor adunaţi sub fereastra sa decât că: „Mai e o Plevnă de luat, cea internă a reacţiunii”, aci, crează-ne, a vorbit din el nu omul de stat, nu gazetarul, nu politicul prudent şi, în genere, n-a vorbit din el omul in abstracto, ci… veneticul. În fundul neconştiut al existenţei sale a încolţit veneticul, pentru a dovedi din nou toată mizeria şi perversitatea acestui caracter, incapabil de-a se înălţa un moment măcar, unul singur, asupra urelor unei inime înrăutăţite, la ideea mai naltă şi mai luminoasă a patriei, care e una pentru toţi, şi a respectului pentru acea reacţiune în ţara căreia trăieşte de ieri alaltăieri şi dumneasa şi din birul căreia ‘şi ţine zilele.
De aceea nicicând nu credem afectaţiile de nevinovăţie şi naivitate a redactorului „Pseudo-Românului”.
Vicleniei şi perversităţii de caracter datoreşte succesele de pân – acuma; tot această viclenie şi perversitate [î]l va şi surpa – căci scris este ca din aceeaşi rădăcină să răsară succes şi insucces, suire şi cădere, şi aceasta este esenţa oricării vieţi şi a oricării tragedii. Cu tot aerul de farsă pe care l-a dat vestitul gazetar vieţii sale proprii de la începuturile ei şi pân’ acum, sfârşitul nu va fi de farsă, căci legile naturii, realizeze-se în stat, manifeste-se în inima individului, lucrează cu nepăsarea atribuită zeilor anticităţii şi ne răzbună pe toţi.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1882-1883, 1888-1889
„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
