[„CU PRIVIRE LA CESTIUNEA…”] – de Mihai Eminescu [26 octombrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Cu privire la cestiunea izraelită, reîmprospătată în timpul din urmă prin imigraţiunea din Rusia, pricinuită de măsurile guvernului şi de răscoalele populare de acolo, „Fraternitatea” scrie cu cunoştinţă de cauză următoarele:

Era un timp pe când România a fost Eldorado al tuturor refugiaţilor şi asupriţilor din toată lumea. A domnit aci o toleranţă religioasă cât se poate de largă şi nemărginită, traiul a fost patriarhal, toate trebuinţele vieţei ieftine ca nicăieri, poporul blând şi fără egoism. De aceea au venit în ţară lipovenii, bulgarii, grecii, ungurii şi izraeliţii, mai cu seamă după revoluţiunea din 1848. Astăzi lucrurile s-au schimbat. România, vrînd să intre cu paşi repezi în sânul statelor apusene, s-a dezbrăcat de multe moravuri şi deprinderi din trecut; egoismul sub numele de apărare naţională (?) a inspirat multe restricţiuni, încât străinii nu mai privesc România ca pe o ţară unde pot să găsească fericire şi un trai bun, mai uşor decât acolo de unde au să vie. Noi unii suntem convinşi cum că numărul străinilor care vin acuma în ţară pentru a se stabili e cu mult mai mic decât era odinioară şi, dacă guvernul ar poseda date statistice, s-ar putea dovedi aceasta într-un mod autentic şi neîndoios.

Mai mult, nu numai starea străinilor s-a îngreunat, dar chiar cei indigeni sunt astăzi mai împovăraţi decât erau în trecut, având să contribuie cu toţi la crearea unor instituţiuni costisitoare şi necunoscute altădată. Această schimbare a lucrurilor noi izraeliţii o simţim mai adânc decât ceilalţi locuitori ai ţărei; starea noastră, e mai nefavorabilă decât a creştinilor, fiindcă noi suntem priviţi fără cuvânt de inimici şi trataţi cu bănuieli şi neîncredere. Dacă nu din alt interes, cel puţin de milă şi îndurare vom opri pe coreligionarii noştri să nu vină în România, deoarece ei poate nu vor găsi aci ceea ce poate aşteaptă. Făcând României, după cum se cere, un serviciu, întru cât o ferim de elemente străine cari nu sunt binevăzute, rămânem şi buni izraeliţi când povăţuim şi arătăm coreligionarilor noştri cari vor să intre în ţară ca să se întoarcă mai bine de unde au venit, deoarece în România nu vor avea să sufere şi să muncească mai puţin decât oriunde. Traiul s-a scumpit, toţi fără, osebire sunt recrutaţi pentru armată, statul şi comuna cere lumii dări care de care mai grele, apoi izraelitul e şi împiedicat cât priveşte domiciliul şi negoţul. Ce caută dar între noi izraeliţii din ţările vecine, unde nu e o stare mai rea? Se mai zice că, din cauza numărului mare al izraeliţilor aflaţi în ţară, nu se poate îmbunătăţi starea lor. Şi aci ne lipsesc date autentice. Unii susţin că România are 600 000, pe când alţii, cu mai mult temei, zic că sunt numai aproape 250 – 300 000 de evrei. Dacă numărul cel mare e cauza nenorocitei noastre situaţiuni păcătoşi am fi de n-am da concursul nostru ca acest număr să nu se mărească.

Aşadar, făcându-se chiar abstracţiune de simţimânte patriotice, interesul nostru propriu ne sileşte să punem stavili întru cât depinde de noi spre nevenirea cu grămadă a evreilor din alte ţări. Bazându-ne pe asemenea motive nu poate fi nimenea care se va îndoi că, promisiunea şi voinţa noastră de-a feri ţara de elemente vătămătoare e sinceră şi leală.

Întrebarea e: în ce mod pot satisface evreii cererea „Românului” repetată în numărul de 19, 20 ale corentei?

Noi credem că, guvernul – presupunem că, ceea ce cere „Românul” e şi dorinţa guvernului – nu va ajunge la acest scop şi nu poate conta pe toţi izraeliţii – şi toţi trebuie să conlucreze ca să se atingă această ţintă – fără reorganizarea congregaţiunilor izraelite, după cum sunt organizaţi armenii şi toate afacerile lor religioase, sub un control sever şi conştiincios din partea primăriilor locale. Astăzi guvernul n-are la cine să se adreseze vrînd să execute o măsură relativ la evrei, n-are pe cine să facă responsabil dacă o măsură luată nu aduce roadele aşteptate. Organizându-se asociaţiuni religioase la izraeliţi cu scopul hotărît de a satisface trebuinţele cultului, de a răspândi cultura şi de-a deştepta şi dezvolta simţiminte patriotice, toate aceste dificultăţi vor dispărea. Lipsa acestor corporaţiuni face ca toate măsurile guvernului relative la vagabonzi să degenereze în persecuţiuni contra evreilor, nu numai în contra celor intraţi pe furiş, ci şi în contra unor evrei cari sunt stabiliţi demult sau chiar născuţi în ţară.

Evreii, luându-şi asupră-le sarcina grea de a da guvernului concursul lor întru a opri intrarea celor goniţi din alte părţi în ţară, desigur că se vor expune la multe vorbe şi reproşe neplăcute; totuşi nu vor înceta a fi la îndemâna guvernului, văzând că prin aceasta s-a dezbrăcat de neîncrederea ce nutreşte în contra-ne, nu tolerează ca organele lui inferioare şi uneori chiar şi cele superioare să lovească pe nedrept în interesele izraeliţilor indigeni; cu un cuvânt, când se vor convinge că guvernul vrea numai depărtarea adevăraţilor vagabonzi, dar nu caută a asupri şi a înjosi pe toţi evreii din ţară fără osebire. Evreii nu voiesc a deveni un fel de şpioni şi poliţai ; ci, lucrând spre binele ţării, cer să li se dea ocaziunea şi posibilitatea de a se hrăni ca toţi locuitorii ţării într-un mod omenesc şi onest.

Vom merge şi mai departe, vom îndupleca pe evrei ca să nu fie cârciumari la sate, ce după legile în vigoare nu pot fi, când li se va îngădui a îmbrăţişa o altă ocupaţiune, de pildă de a deveni agricultori, fie chiar în Dobrogea. Însă să nu ni se ceară aceasta când nu suntem în stare de a le recomanda o altă îndeletnicire. Astăzi lucrurile au ajuns până acolo încât abia este o ocupaţiune în care evreii să nu fie împiedicaţi prin fel de fel de restricţiuni. Junimea studioasă n-are nici o speranţă de a putea aspira la un post, fie într-un institut de învăţământ ori de altă natură; când soldaţii voluntari sunt depărtaţi de armată, debitul de tutun şi băuturile spirtoase e oprit, şederea prin sate chiar ca prăvăliaşi nu se acordă de către unele organe ale guvernului. Ce să fie, ce să facă dar evreii? Acuma suntem lipsiţi de posibilitatea de a ne folosi de cunoştinţele noastre intelectuale, suntem opriţi o ne bucura de esperienţele noastre practice, încât nu ne rămâne decât desperarea.

Ceea ce spune „Fraternitatea” e în mare parte adevărat; e exact şi o ştim din esperienţă personală că la 1844, la 1848 chiar, ocaua de carne costa patru parale, ocaua de pâne şi mai puţin. Şi cu toate acestea preţurile se vor părea mari când vom adăoga că ele nu se obţineau decât prin monopol comunal. Tăiarea de vite era un monopol comunal precum şi coacerea pânii. Chiar din aceste patru parale două erau ale comunei, erau o dare indirectă percepută de la consumatori.

Cine au scumpit traiul în România? Neapărat înmulţirea consumatorilor impreductivi, reprezentată mai cu seamă prin elementul izraelit.

Tocmai înainte de 1848 – nu în urma lui – deci pe vremea boierilor, starea izraeliţilor era egală cu a celorlalţi cetăţeni, nemaipomenind că familiile vechi izraelite – familia Daniel bunăoară din Iaşi – era considerată ca familie boierească în rând cu oricare alta. Oameni nu tocmai bătrâni ţin bine minte ce onorabili din toate punctele de vedere erau „puţinii” membri ai comunităţilor izraelite. Prin invazia pe scară mare a elementului rusesc şi galiţian toate relaţiile vechi, frumoase, întemeiate pe o absolută bună credinţă reciprocă s-au discompus. Invazia unui element improductiv a scumpit traiul. Elementul improductiv trebuind să trăiască de undeva, neapărat că s-a folosit de puţina cultură a claselor de jos pentru a trezi în ele vicii şi a trăi din satisfacerea acestor vicii. Iată cum s-au născut cestiunea izraelită, o cestiune comună nouă, Rusiei de sud, Galiţiei, Bucovinei, Maramureşului şi unor anume regiuni din Ardeal şi Ţara Ungurească.

Propunerea de agricolizare, de colonizare a Dobrogei cu izraeliţi cari să devie plugari, ar fi în adevăr bună şi admisibilă. Pământul aluvial al gurilor Dunării e de o fertilitate nemăsurat de mare şi aproape vergin. Politica esperimentală fiind permisă în asemenea împrejurări, propunerea „Fraternităţii „ are sorţi de-a fi admisă de politici bine cugetători. Îndoiala noastră este alta. Nu credem că evreii se vor agricoliza, în afară de unele escepţii. Deprinderi contractate în curs de secole se şterg cu anevoie. Dar o încercare, cât de costisitoare chiar, ar fi de recomandat, ca să vedem limpede ce rezultate ar aduce.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro

image_pdfimage_print

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.