Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
Demult era vorba în Cameră de-a se îndoi lefile miniştrilor. În sfârşit, în şedinţa de la 23 marte, cu ocazia discuţiei bugetului Ministerului de Justiţie, d. G. Vulturescu a propus un amendament ca, pe lângă leafa de 1 500 1., să li se mai dea miniştrilor o diurnă de 1 500 1. Comisiunea bugetară a admis numai 750 1.
D. A. Lahovari a combătut aceasta propunere pe argumentul că, nu se pot spori apuntamentele miniştrilor fără a se spori şi lefile celorlalţi funcţionari, iar acestea nu se pot spori fără a strivi pe contribuabil. S-a zis adeseori că este bine ca într-o societate democratică ca a noastră un om de geniu, dar care nu are avere, să poată ajunge a guverna ţara. Dar acest argument nu mai este bun astăzi; el e fals şi în drept şi în fapt. Este fals în drept pentru că ţara nu poate fi silită să plătească ceea ce nu poate şi nu poate să aibă alte consideraţiuni la fixarea lefilor decât forţele sale contributive. Este fals în fapt pentru că nu este numai partidul conservator bogat în ţară, ci din contra.
D. Vulturescu a invocat ca argument pentru amendamentul său sinecurele ce şi le-a creat trinitatea Stătescu – kalinderoglu-fălcoianu. Miniştrii au lefi mai mici decât funcţionarii inferiori, zice d-sa. Aşa de ex. directorii drumurilor de fier, acela al monopolului tutunurilor etc. au apuntamente cu mult mai mari decât ale miniştrilor.
Cine strică? Oare, dacă am căuta, nu s-ar găsi trei români mai speciali şi mai iefteni pentru directoratul drumului de fier decât nulităţile advocăţeşti Stătescu – kalinderoglu şi cotitorul de buţi Fălcoianu?
D. Mărzescu zise: „Va veni pe banca ministerială, prin încrederea ţării, un om care n-are mijloace. Întreb cum ţara n-are să-i dea mijloace de existenţă după munca sa şi după înălţimea postului ce acel om [î ]l ocupă?” D. Mărzescu mai constată curiozul şi unicul fapt că deputaţii au luat, în timpul Camerei de revizuire, diurne în vremea vacanţelor de la 11 iulie până la 11 august.
Noi am observa d-lui Mărzescu că există un mijloc foarte sigur, atât pentru oamenii de geniu cât şi pentru cei ce n-au mijloace, de-a nu avea nevoie de-o sporire a apuntamentelor sau de diurnă în timp de vacanţe. Acest mijloc e de a munci, de-a nu face politică şi de-a nu se face miniştri, ceea ce geniile nici nu se prea fac. Dar vicleni comuni, cari nici idee au de ţintele unei politici serioase, oameni ruinaţi prin joc de cărţi şi cari nu mai găsesc mijloace oneste de trăit, aceia în adevăr [î ]şi fac din politică o negustorie şi admit să vază cât se poate de scump plătită negustoria lor de fraze.
Dar nu de opiniile d-lor Mărzescu şi Vulturescu e vorba; dumnealor ar lua oricât li s-ar da, fără mult scrupul, mai ales când s-ar bucura de… încrederea ţării. E vorba de comedia lăcrămoasă şi sentimentală ce-a jucat-o d. Brătianu cu ocazia aceasta.
Iacă ce zice între altele d-sa:
Spunea onor. d. Lahovari că amicii d-sale politici au stat pe această, bancă 5 ani cu această leafă. Aşa este dar şi partidul liberal a stat zecimi de ani în exil, în puşcărie; cei mai mulţi şi-au pierdut stările, mulţi au şi murit; şi, după cum am făcut acele sacrificii, să ştiţi că avem să mai facem şi acest sacrificiu încă câteva luni până ce vom putea veni cu măsuri generale, ca să nu aibă acum efectul că se fac sporiri de lefuri în urma proclamării regatului, şi pentru ca să nu dăm subiecte de combatere prin jurnalele d-lor şi în această, privinţă (aplauze).
Am dori să, ştim ce stare a pierdut d-nul Brătianu? Cea pe care n-a avut – o? Cât despre exil, am dori să ştim câtă pensie lunară plătea sultanul fiecărui martir patriot la Brussa şi de ce fel era cataiful şi baclavaua ce reprezenta pânea amară a exilului? Mulţi au şi murit, zice d. Brătianu. D-zeu să-i ierte, zicem noi. Pagubă mare pentru ţară desigur nu e, din contra, câştig ; avem câteva pensii reversibile şi câteva reputaţii uzurpate mai puţin. Afară de N. Bălcescu nu e păcat de nici unul, absolut de nici unul. Ar putea să moară şi Serurie şi Carada şi Cariagdi şi toţi… n- aibe grijă – două zile după moarte-le ţara nu va simţi nici câtu-i negru sub unghie lipsa dumnealor. Asemenea producte de fabrică, 13 la duzină, a căror inteligenţă nu consistă decât în şiretlic comun, precum îl are orice zaraf evreu şi orice samsar grec din Brăila, asemenea capete lipsite de orice adâncime şi de rezonanţă, asemenea caractere meschine se găsesc pe toate uliţele. După lăcrămoasele vorbe prin cari da a se înţelege că dumnealui şi-a pierdut starea pe care n-a avut – o, că dumnealui a fost cel care a mâncat în restauranturile cele mai elegante ale Parisului pânea amară a exilului, înduioşarea şi entuziasmul clicei s-a suit la culme,
Comedie!
Două zile după asta acelaşi d. Brătianu a revenit asupra sporului lefii. D-sa s-a sacrificat pe sine, dar nu poate sacrifica pe interesantul ministru al externelor şi pe cel şi mai interesant al războiului. Aceşti doi d-ni sunt ţinuţi să dea mese şi zaifeturi, unul diplomaţiei, celalt corpului ofiţeresc, deci, pentru aceasta, le trebuie numaidecât cîte 12000 franci pe an de fiecare. Atâta aştepta Camera. Se puse imediat întrebarea de ce numai aceşti doi privilegiaţi să aibe adaos la leafă, de ce nu şi ceilalţi cinci, D. Costinescu, onorabilul, declară imediat în numele comisiei bugetare că primeşte această sumă de 12000 franci de fiece minister pe an şi propunerea aceasta se votă în aceeaşi Cameră în care, cu două zile înainte, d. Brătianu refuzase diurna de 750 fr. pe lună.
În timpul discuţiei şi votului d. Brătianu dispăru în culuarele Camerei şi, pe când d. Costinescu, cu toate retorica şi logica ce-o poate învăţa cineva în patru clase primare, [î ]şi rostea de la tribună cuvintele sale dulci ca mierea, prin care se proba că cei şapte miniştri cari fac fericirea României nu sunt îndestul de bine plătiţi cu 12 000 fr. pe an şi că 30 000 fr. ar fi de – abia, de – abia echivalentul activităţii lor patriotice, tot pe atunci cele şase capete de pe banca ministerială ţineau isonul, dând semnele cele mai puţin echivoace de aprobare. În fine această dezgustătoare comedie se sfârşi şi se hotărâ că, pentru a avea fericirea de-a fi guvernată de asemenea genii, România mai poate plăti încă. 100.000 fr. pe an.
S-a zis într-un timp că Franţa e destul de bogată ca să-şi plătească gloria.
România, deşi foarte săracă, e drept să plătească slăbiciunea de-a se lăsa batjocorită, de asemenea ilustraţiuni.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII