Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
Catarina II a domnit treizeci şi patru de ani; ea a dat Rusiei ce-i lipsea în concertul european, o greutate asupra afacerilor, şi Europa numără. o putere mare mai mult. Această femeie – mai mult femeie decum îşi poate cineva închipui sub raportul slăbiciunii de inimă sau de simţuri – a îndeplinit minuni. Însa această femeie era dotată cu o politică de prima ordine; ea a avut favoriţi, n-a avut niciodată un stăpân şi, raţiunea de stat impunându-i obligaţiunea de văduvie, a servit admirabil capriciele sale femenine şi datoriele politice. Urcându-se pe tron, după cum am narat, la 9 iulie 1762, ea a murit în modul următor, la 6 noiembre 1796. Istoria morţii sale, zice „Figaro „, o împrumutăm din memoriele secrete asupra Rusiei scrise de maiorul Masson, din grenadirii marelui duce Alexandru. La 4 noiemvrie împărăteasa se retrăsese, din saloanele în cari era adunată lumea ce petrecea, ceva mai curând ca de ordinar, simţind, cum zicea dânsa, colici uşoare, pentru că a râs prea mult.
A doua zi se sculă la ora obicinuită şi chemă pe favoritul său, care rămase un moment la dânsa. Apoi ea expedie câteva afaceri cu secretarii săi, iar pe cel din urmă care se prezentă îl trimise să aştepte în anti – cameră, zicându-i că-l va chema spre a termina lucrarea. El aşteptă un timp oarecare, însă valetul Zaharia Constantinovici, neliniştindu-se că n-aude nici un zgomot în cameră, deschise în fine uşa. El văzu cu spaimă pe împărăteasa răsturnată între cele două uşi ce conduceau din alcovul său spre garderobă. Ea era deja fără cunoştinţă şi fără mişcare. Alergară la favoritul, care locuia dedesubt ; fură chemaţi medici, tumultul şi consternaţiunea se răspândiră în toată casa. Întinseră o saltea aproape de fereastră şi o culcară acolo; [î ]i lăsară sânge, o spălară şi făcură tot ce se obicinuieşte în asemenea cazuri şi aceste mijloace avură efectul lor ordinar. Ea trăia încă, inima-i bătea, dar nici un semn de mişcare. Favoritul, văzând această stare desperată, înştiinţă pe comitele Stoltykow şi Besborodko şi pe alţii. Fiecare în parte se grăbi a trimite un cuirier la Gatschina, unde se afla marele duce Paul. Cu toate acestea familia imperială şi restul palatului nu cunoştea starea împărătesei. Însă, aceia pe cari întâmplarea sau postul lor [î ]i făcuse să vadă această stare se grăbiră a anunţa evenimentul familielor şi amicilor, căci moartea împărătesei era privită drept epocă a unei revoluţiuni extraordinare în stat, din cauza caracterului marelui duce Paul şi a proiectelor sau dispoziţiunilor pe cari se presupunea că le are Caterina. Era deci foarte important de a putea cineva lua din capul locului dispoziţiunile sale; astfel Curtea şi în curând oraşul ajunseră într- o agitaţiune şi într-o aşteptare foarte alarmantă. Cinci sau şase curieri, cari sosiră mai deodată la Gatschina, nu aflară acolo pe marele duce; el plecase câteva verste mai departe, să vadă o moară ce se zidea. Ştirea îl izbi ca şi cum ar fi fost foarte bună sau foarte rea, deoarece extremele se ating şi se aseamănă: câteodată nu poate cineva distinge bine efectele. El [î ]şi veni iute în fire din tulburarea sa şi puse mai multe întrebări curierilor, dete ordine pentru călătoria sa, pe care o făcu aşa de cu grabă încât în trei ore sosi la Petersburg pe înserate. El află palatul în cea mai mare confuziune. Prezinţa sa adună împrejuru-i câţiva miniştri şi câţiva curteni; ceilalţi dispăruseră. Favoritul, plin de frică şi de durere, părăsise frânele imperiului; boierii, ocupaţi de urmările ce ar avea acest eveniment subit, [î ]şi aranjau afacerile lor particulare. Paul, urmat de toată familia sa, se duse lângă mamă-sa, care nu dete nici un semn de cunoştinţă la aspectul copiilor săi adunaţi. Ea era imobilă pe saltea, fără semn de mişcare aparentă. Marele duce Alexandru, prinţesele izbucniră în plânsete, formând în jurul ei tabloul cel mai atingător. Marile ducese, cavalerii şi Curtea rămaseră îmbrăcaţi şi în picioare toată noaptea, aşteptând ultima suflare a împărătesei; marele duce, cu fiii săi, treceau din când în când la dânsa, spre a fi martorii acelui moment; şi ziua următoare trecu în aceeaşi agitaţiune şi aşteptare. Paul, pe care nu-l atingea aşa mult durerea de-a pierde o mamă care-l iubise aşa de puţin, se ocupa a distribui ordine de detalii, preparând totul pentru venirea sa la tron. El dădea acestui mare act din viaţa sa aceleaşi îngrijiri cum dă un director de spectaclu maşinelor şi culiselor sale înainte de-a se ridica cortina. Catarina respira încă şi nimeni nu se mai gândea deja decât la schimbările ce aveau să se facă şi la acela care era să, o înlocuiască. O mulţime nenumărată de carete erau împrejurul palatului şi ocupau stradele ce conduceau acolo; toţi câţi cunoşteau lucrul petrecură toată ziua aci, aşteptând să vadă ce are să se întâmple. Mulţi credeau că Catarina murise deja, dar că raţiuni politice făceau să se ascundă moartea. Cu toate acestea este adevărat că ea era încă într-un fel de letargie: remediile ce i se administraseră produseseră efectul natural; ea chiar mişcase un picior şi a strâns mâna unei femei din casă; „dar din fericire pentru Paul ea pierduse limba pentru totdeauna”. Pe la zece ore seara se păru că, prinde putere deodată şi începu să strige grozav. Familia imperială alergă iute lângă dânsa ; însă, prinţesele fură depărtate de la acest spectacol spăimântător. În fine Catarina dete un ţipăt plângător, ce fu auzit în apartamentele vecine, şi muri după o agonie de treizeci şi şapte ore.
Vom mai adauge numai atâta că maiorul Masson, francez de naştere şi om, de o mare fineţă, ca ofiţer al marelui duce Alexandru, a asistat la agonia Catarinei celei Mari. Memoriele sale n-au apărut decât la 1801, după ce s-a întors în Franţa.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII