profesor la Universitatea din Bucureşti. Op aprobat de Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Bucureşti, 1878, 1 vol. 8°, 262 pag.
În urma recenziunii făcute manuscrisului d-lui Petrescu, ministerul, văzînd claritatea şi preciziunea cu care este lucrat şi îngrijirea ce a pus-o domnul profesor de universitate de a-l face să răspunză programului oficial, a aprobat cartea pentru şcoalele secundare din ţară.
Nu sîntem dispuşi a urma şi noi drumul d-lui Gr. Ştefănescu sau al consiliului permanent, pentru că deocamdată nu ne interesează practicitatea cărţii, ci onestitatea literară. Adevărat că o carte de şcoală nu poate fi originală. Ea va fi totdeuna mai mult ori mai puţin un mozaic de definiţiunile cele mai bune, date în forma cea scurtă, mai hotărîtă, mai lesne de înţeles. Dar în acest caz autorul va trebui să citeze neapărat literatura întreagă de care s-a servit, fie în prefaţă, fie într-un adaos bibliografic, fie în text chiar. Nu e permis de a copia autori străini fără a-i cita, fără a pomeni că ne-am servit de definiţiunile, de exemplele, de comparaţiile lor chiar.
Maniera de a-şi aprop[r]ia cugetări străine în mod conştiut şi a le da drept ale sale a devenit la noi calea ieftină de a ajunge la renume şi la bani. Vestitul Pseudo-Ureche, reprezentantul-prototip al furtişagului literar şi coleg cu d. Petrescu, Pseudo-Ureche, care îşi ia operile dramatice din Lope de Vega, ştiinţa filologică de la un băiat de 15 ani (Ascoli) şi care n-are nimic al lui, de la nume începînd, escamotat de la un cronicar vechi, pînă la zecile de volume ce promite a le publica, acest prototip, zicem, n-a putut rămîne fără imitatori mai mult ori mai puţin îndrăzneţi.
În prefaţa Aritmeticei sale d. Petrescu zice că, profitînd de experienţa făcută de d-sa ca profesor, a lucrat opul său în scop de a veni cu slabele d-sale cunoştinţi în ajutorul junimei studioase, fără a avea, pretenţiunea de a fi făcut ceva perfect.
Pentru a demonstra însă de ce fel de experienţe a profitat d. profesor de universitate şi ale cui cunoştinţe slabe vin în ajutorul junimei, fără a avea pretenţiunea de a fi făcut ceva perfect, vom deschide următoarea carte franceză: Eléments d’arithmétique, par J. A. Serret, membre de l’Institut, 3-ème édition, Paris, 1861 (editor: Mallet-Bachelier, Quai des Augustins, 55).
Din această carte deschidem orice faţă vom voi şi vom găsi îndată cuvînt din cuvînt experienţa profitată de d. Petrescu, slabele d-sale cunoştinţe şi modestia sa de a nu fi făcut ceva perfect.
Iată dar cîteva exemple:
Petrescu
Pag. 7: Întrebuinţăm cuvîntul unitate pentru a arăta un obiect oarecare făcînd abstracţiune de calităţile sale; şi numim în general număr sau totalitatea de mai multe unităţi sau unitatea însăşi. Aritmetica este ştiinţa numerelor. Ea are drept obiect principal operaţiunile ce putem săvîrşi asupra numerelor şi a cărora totalitate constituie calculul. Numeraţiunea are drept obiect a numi şi a scrie numerele.
Petrescu
Pag. 9 alin. 5-Orice număr este reunirea a mai multor părţi compuse, fiecare de unităţi de un oarecare ordin în număr mai mic decît zece.
Rezultă din acest principiu că pentru a rosti un număr oarecare este destul a spune cîte unităţi de fiecare ordin cuprinde acest număr. De exemplu: un număr ne va fi cu totul cunoscut dacă ni se va spune că el cuprinde cinci sutimi de mii, douăzecimi de mii, patru sutimi, şase zecimi şi cinci unităţi. Considerarea unităţilor de diferite ordine constituie sistema noastră de numeraţiune; numărul zece, care arată cîte unităţi de un oarecare ordin trebuiesc pentru a forma unitatea de ordinul următor se numeşte baza sistemului, şi sistemul se numeşte sistem zecimal.
Petrescu
Pag. 13 al. 1- Adunarea este o operaţie care are drept obiect a reuni toate unităţile cuprinse în mai multe numere date de acelaş fel în un singur număr numit sumă sau total.
Petrescu
Pag. 63- 72. Numim mărime tot ce poate primi creştere sau micşorare. De exemplu: lungimile, suprafeţele, volumele, greutatea corpurilor, repejunea unui corp în mişcare sînt mărimi.
Cînd o mărime cuprinde esact o a doua mărime las fel de 2, 3 etc. ori, zicem că întîia mărime este un multiplu a celei de a doua. În reciproc, cea de a doua este un submultiplu sau o parte alicotă a celei întîi.
Numim unitate o mărime luată după voie, dar bine cunoscută şi care servă a măsura mărimile de acelaş fel cu dînsa.
A măsura o mărime va să zică a căuta cîte unităţi sau părţi alicote ale unităţii coprinde această mărime. Nu vom considera acum decît următoarele două cazuri simple ale măsurei mărimilor: 1° Mărimea este un multiplu al unităţii; 2° mărimea este un multiplu al unei parţi alicote oarecare a unităţii.
In toate cazurile, numim număr rezultatul măsurii unei mărimi.
Serret
Pag. 1: On emploie le mot unité pour désigner un objet quelconque, faisant ainsi abstraction de ses qualités particulières, et l’on comprend sous le nom general de nombre, soit l’assemblage de plusieurs unités, soit l’unité elle-même. L’arithmétique est la science des nombres. Elle a pour objet principal les opérations que l’on peut exécuter sur les nombres et dont l’ensemble constitue le calcul. La numération a pour but d’énoncer et d’écrire les nombres.
Serret
Pag. 3 alin. 1- Tout nombre est la réunion de plusieurs parties, composées chacune d’unités d’un certain ordre, en nombre inférieure a dix.
D’après ce principe il suffira, pour énoncer un nombre quelconque, d’indiquer combien d’unités de chaque ordre ce nombre contient. Par exemple un nombre nous sera parfaitement connu şi l’on nous dit qu’il renferme trois centaines de mille, neuf centaines, quatre dizaines, deux unités. C’est la considération de ces unités des différents ordres qui constitue notre système de numération, le nombre dix, qui exprime combien il faut d’unités d’un certain ordre pour former une unité de l’ordre suivant, se nomme la base du système, et celui-ci est dit système décimal.
Serret
Pag. 7 al. 1- L’addition est une opération qui a pour but de réunir en un seul nombre toutes les unités contenues dans plusieurs nombres donnés.
Serret
Pag. 52 al. 1- 77. On nomme grandeur tout ce qui est susceptible d’augmentation. Par exemple, les longueurs, les surfaces, les volumes, le poids d’un des corps, la vittesse d’un corps en mouvement sont des grandeurs.
Si une grandeur contient exactement une seconde grandeur de même espèce 2, 3, etc. fois, on dit que la première grandeur est un multiple de la deuxième. Réciproquement, la seconde grandeur est un sous-multiple ou une partie aliquote de la première.
On nomme unité une grandeur arbitraire, mais bien connue et qui sert à mesurer les grandeurs de même espèce qu’elle.
Mesurer une grandeur c’est chercher combien cette grandeur renferme d’unités et de parties aliquotes de l’unité. Nous ne considérerons pour le moment que les deux cas les plus simples de la mesure des grandeurs, savoir: le cas où la grandeur qu’on veut mesurer est un multiple de l’unité, et celui où elle est un multiple d’une certaine partie aliquote de l’unité.
Dans tous les cas, le résultat de la mesure d’une grandeur est appelé un nombre.
Numim număr întreg sau un întreg numărul care măsoară o mărime care este un multiplu al unităţii.
Pînă aci noi am studiat numai numerele întregi, pe care le-am considerat ca arătând colecţiuni de obiecte asemenea, dar distincte.
Numim număr fracţionar sau fracţiune numărul care măsoară o mărime, care este un multiplu al unei oarecare părţi alicote a unităţii.
Cînd preţuim astfel mărimile în numere, le numim cantităţi.
Matematicile, a cărora Aritmetica constituie cea dintâi parte, sânt ştiinţa mărimilor.
Quand une grandeur est un multiple de l’unité, le nombre qui la mesure est dit un nombre entier ou un entier. Ce sont les nombres entiers que nous avons étudiés jusqu’ici exclusivement, en les considérant comme exprimant des collections d’objets semblables, mais distincts.
Quand une grandeur est multiple d’une certaine partie aliquote de l’unité, le nombre qui la mesure est dit un nombre fractionnaire ou une fraction.
Lorsque les grandeurs sont ainsi évaluées en nombres, elles portent le nom de quantités. Les Mathématiques, dont l’Arithmétique constitue la premiére partie, sont la science des grandeurs.
Cu modul acesta profesorii noştri de universitate, cu munca lor proprie, cu esperienţa lor proprie, vin în ajutorul tinerimei cu scrieri despre cari sânt destul de modeşti a zice că nu sânt perfecte.
Dar ne putem aştepta la mai mult? Cartea e aprobată de consiliul permanent din care fac parte atît d. Petrescu cât şi d. Pseudo-Ureche, un coleg; director al ministerului e d. Ştefănescu, asemenea un coleg, ministru în fine este un om ce nu pricepe nimic, un bulgar pripăşit de ieri-alaltăieri prin Ţara Românească.
Toată cartea e plină de asemenea concordanţe biblice, şi chiar acolo unde textul român se abate de la cel francez, această abatere e numai aparentă, pentru că profesorul nostru mai sare câteva rânduri, mai circumscrie pe ici, pe colo.
Felicităm deci pe ministrul instrucţiei şi pe copiatorul român că nu se abat de la spiritul general al partidului d-lor şi că menţin acel admirabil esprit de corps conform căruia toţi liberalii fură, unii diurne nemeritate, alţii premii, alţii statul, arendând moşii de ale lui, alţii numele unor vechi familii boiereşti cari s-au stins de mult (v. Pseudo-Ureche) şi în fine alţii esperienţa şi lucrările literare a unor autori străini (v. tot Pseudo-Ureche şi alţii).
Aceasta este elita roşie care va civiliza şi moraliza Dobrogea, aceste sânt căpeteniile cari vor cultiva în populaţiunile necorupte de dincolo de Dunăre instinctul onestităţii, cu acest capital de respect al proprietăţii altuia trec roşii Dunărea.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X