„Faceţi interesele străinilor în paguba ţării” aceasta era una din frazele stereotipe pe care partidul astăzi la cîrmă o arunca odinioară guvernului conservator, aceasta era una din armele bogatului arsenal de insinuări, de neadevăruri, de calomnii, cu care oneştii patrioţi de industrie, afişînd pe atunci un dor nese cat de interesele ţării, combătea pentru răsturnarea partidului conservator şi inaugurarea regimului virtuţii.
Lupta lor neleală a reuşit şi de patru ani de zile ţara a putut vedea care dintre cele două partide adversare ce s-au succedat ca atari la putere a făcut şi face interesele străinilor în paguba ţării.
A fost în adevăr un interes mare pentru Rusia a ne tîrî armata peste Dunăre „fără zapis, chezăşie, nici amanet”, a se folosi de ajutorul acestei armate spre a sili pe leul de la Plevna să se dea prins în vizuina sa şi apoi a ne lua Basarabia.
Cine a ajutat pe împăratul Rusiei, cu un zel vrednic de cel mai credincios curtezan al său, să-şi îndeplinească aceste interese? Cine a fost acela care, aflînd dela prinţul Gorciacov încă din iunie 1877 că Basarab ia ne este hotărîtă spre jertfă şi, fără a face Camerelor nici o împărtăşire despre această nenorocire ce ni se pregătea, a dat totuşi peste două luni ordine armatei să treacă Dunărea şi să combată alături cu armata împărătească?
Toate acestea le-au făcut oamenii cari, pe bună dreptate şi din chiar senin, convinşi că nu spun adevărul, ne aruncau nouă fraza: „Faceţi interesele străinilor în paguba ţării”.
Finanţiarii partidului de la putere atîta măcar trebuiau să ştie, că rubla nu are o valoare de patru fr anci, că, această monedă primindu-se la noi pe o valoare mai mare decît cea adevărată, rublele trebuiau fireşte să năpădească şi să rămîie în ţară şi că, îndată după retragerea armatei ruseşti, găsindu-se cu piaţa inundată de ruble, trebuia neapărat să red ucem cursul lor la adevărata valoare.
Cu toate acestea la intrarea armatei ruseşti în ţară, prin un decret al guvernului, s-a fixat cursul rublei la patru franci. Era în interesul armatei imperiale şi prin urmare în interesul guvernului ei şi al tutulor sp eculanţilor, întreprinzătorilor şi gheşeftarilor evrei ce urmau pas cu pas acea armată ca moneda cu cari ei intrau în ţară să aibă un curs cît s-ar fi putut mai ridicat cîtă vreme ei se aflau aici.
Prin ridicarea cursului rublelor s-a adus un cîştig de cît eva milioane străinilor, cari le-a lăsat pe pieţele noastre, şi tot atîta pagubă acestor pieţe s-a cauzat prin scăderea, ce devenise neapărată, a acelui curs.
Ilustrul Warszawsky, care trebuie să fi tras mult folos din plusul valorii rublelor la noi, a avu t trebuinţă de care de rechiziţie. Mult şi-a bătut capul, mult s-a chinuit pînă să dea de un alt personaj, şi mai ilustru, şi să-l convingă a-i da o mînă de ajutor. Populaţia română, în vreme de iarnă, a fost dată cu chirie lui Warszawsky, pe cale administ rativă, de cătră d. Simion Mihălescu, actual senator liberal-naţional. Românii cu carele şi vitele lor, luaţi de beilic şi de zor din vatră, au fost duşi sub boldul suliţii căzăceşti pînă la poalele Balcanilor. Unii au pierit, şi cîţi au rămas s-au întors la vatra lor ca vai de ei, fără car, fără vite şi fără putinţă sau speranţă de vro îndreptare a soartii lor.
Toate aceste jertfe ale românilor în interesul cui erau făcute? În interesul dd-lor Warszawski Mihălescu şi al armatei ruseşti.
Nenorocirile războiului au trecut şi au venit după dînsele urmările lor: pierderea Basarabiei şi cestiunea izraelită. Ale cui interese le-au apărat patrioţii de industrie în cestiunea izraelită? Dacă în Adunarea naţională opoziţia nu ar fi avut cîteva voturi mai mult peste o treime proiectul guvernului desigur ar fi trecut. Şi ce era acel proiect? Ale cui interese se făceau printr-însul? Ale ţării sau ale Alianţei izraelite? La aceste întrebări să răspunză ţara, al cărei sentiment, exprimat cu energie şi din norocire cu eficacitate, atît prin presă cît şi în Adunările de revizuire, a condamnat şi a zădărnicit tendinţele ultraevreofile ale guvernului.
Astăzi la ordinea zilii avem cestiunea pretinsei răscumpărări a căilor ferate. Mai este oare nevoie să vorbim în fond despre această afacere? Mai poate fi cineva atît de naiv, sau atît de nepricepător, încît să nu vază că tranzacţia asupra căreia se desbate azi în Cameră, spre a o pune în acord cu poruncile primite de la Berlin, este un joc ruinător şi o umilire monstruoasă pentru ţară? Şi în interesul cui se păgubeşte şi se umileşte statul român? În interesul străinilor.
Această colosală şi „strălucită afacere” produce însă atîta zgomot şi atîta lumină încît eclipsează şi acopere altele mai mici şi mai puţin strălucite, dar totu şi îndestul de caracteristice. Astfel de exemplu „Binele public” conţine astăzi cîteva rînduri în privinţa unei alte daraveri, nu puţin însemnate, dintre un concesionar străin şi statul nostru. E vorba de un d. Ward, căruia i s-a confiscat legal o sumă de 300000 de franci acum vro cîţiva ani pare-se sub guvernul reacţionarilor şi care astăzi îşi va recăpăta garanţia confiscată, pe motiv de echitate. Din rîndurile pe cari le reproducem mai jos după „Binele public” se va vedea ce însemnează acest cuvînt: echitate. Sînt interese străine în joc, o putere străină se face apărătoarea acestor interese, şi guvernul naţional-liberal cată să le îndeplinească.
Interesele străinilor dar, şi numai aceste interese sînt, din nenorocire, dezideratul politicei patrioticu lui guvern. E foarte natural să fie aşa, de vreme ce acei ce conduc partidul de la putere şi asupra acestui punct vom reveni- nu sînt decît străini, străini prin origină, prin moravuri şi prin educaţie.
Acei ce compun grosul acestei armate de flibustieri politici sînt bugetofagii, cumularzii, gheşeftarii de toată mîna, cari, în schimbul foloaselor lor individuale, dau conducătorilor lor o supunere mai mult decît oarbă. într-o ţară unde nu se munceşte decît foarte puţin, unde nu există altă industrie decî t bugetul şi gheşefturile publice şi unde societatea, fără a fi în stare să producă ceva, a contractat toate nevoile societăţilor avute prin producţia lor, neapărat că trebuie să se găsească o mulţime de asemenea indivizi nemernici.
Aceia însă cari, după metoda şi preceptele lui Machiavelli, s-au pus să organizeze într-o ceată regulată această adunătură, învăţîndu-i industria şi specula patriotismului, democratismului şi naţionalismului, sînt în cea mai mare parte străini, străini din toate punctele de vede re, precum o vom dovedi în curînd.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X