Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
Senatul francez a respins art. VII al legei de instrucţiune Ferry cu 148 contra 129, adecă cu o majoritate de 19 voturi. Dezbaterea provocată de acest articul în Senat ne aduce aminte de zilele cele mai bune ale tribunei franceze; ministrul de instrucţiune pe de o parte, Jules Simon şi Dufaure de alta, au vorbit cu mult spirit şi elocinţă. Subiectul despre care era vorba a fost tratat din fundament şi în mod filozofic. Marea întrebare, să fie instrucţiunea un monopol al statului sau concurenţă liberă, a fost arareori tratată cu atîte amănun[te]. Senatul, respingînd art. VII, care interzice instrucţiunea congregaţiilor neautorizate, s-a esprimat pentru libera concurenţă. în tot cazul congregaţiunile autorizate au dreptul de a instrui; aceasta n-are însă nici o importanţă. Numărul şcoalelor ţinute de aceste ordine este foarte mic, pe cînd cele neautorizate posed un număr mare de şcoale bine vizitate.
Acestor congregaţiuni li se oprea prin art. VII instrucţiunea şi se introducea monopolul şcoalelor de stat sau, după cum se zice în Franţa, al „Universităţii”. Astfel s-a întîmplat că în rînd cu clericalii s-a mai luptat contra art. VII unele dintre cele mai mari capete ale Franţei. Afară de ministrul actual au mai aderat la acel proiect: Gambetta, deşi nu ca vorbitor, fiziologul Paul Bert, jurisconsulţii Bertauld şi Helie; contra lui se luptau, afară de şefii clericalilor şi „catolicilor liberali”, afară de Champagny, Broglie şi ai săi, şi bărbaţi cari au luat parte la formarea şi consolidarea Republicei a treia şi a căror cualificaţiune ştiinţifică e recunoscută de toată lumea. O cauză contra căreia intervine un Dufaure, un Jules Simon, căruia-i scrise Thiers în ziua demisionării sale că va deveni odinioară sprijinul ţărei, poate
„salvatorul ei”, un Simon, produsul cel mai strălucit al „Universităţei din Franţa”, o cauză pe care un Laboulaye, unul dintre spiritele cele mai alese din Franţa, Littré, filozoful cel mai profund ce l-a avut marea naţiune din zilele lui Condillac, o deseamnă ca subjugătoare libertăţii contra căreia s-au declarat chiar şi bărbaţi liberali ca Bardoux, Parieu şi alţii, trebuie să conţină ceva îngrijitor, mai cu seamă luînd în consideraţiune starea actuală a junei Republice.
În adevăr se pare că guvernul francez n-a purces cu destulă precauţiune. Nici un liberal nu va vedea bucuros învăţămîntul predat atît de congregaţiunile autorizate cît şi de cele neautorizate. El are cele mai varii îngrijiri şi stricăciuni şi instrucţiunea jezuitică influinţează demoralizînd. Nu trebuie să ne întoarcem la Pascal şi Escobar; cele citite de d. Ferry în Senat ajung în destul spre a ne face o idee despre calibrul instrucţiunei acelor călugări. Alta este însă cestiunea dreptului statului, alta este aceea a oportunităţei statului. Din punctul de vedere al acestei din urmă n-a fost cu cale de a se da clericalilor motiv să facă din „libertatea tatălui de familie” un strigăt de luptă şi să provoace o cestiune care nu numai că putea deveni punctul de întrunire al tuturor fracţiunilor monarhice, ci cari trebui să atragă din partea acestora aliaţi din elita spiritului francez. O coaliţiune în care Jules Simon, ministrul răsturnat la 16 mai, cu ducele de Broglie, ministru la 16 mai, în care Lucien Brun pare a fi asociat cu Laboulaye, în care d. Wallon, modestul istoric al Virginei de Orléans, [î]şi pune autoritatea în cumpănă cu ateistul Littré, o astfel de coaliţiune ne pare, în momentul în care ar trebui să se cugete numai la consolidarea Republicei, ca foarte îngrijitoare. Nu discutăm argumentul adus des în discuţiunea literară asupra acestui subiect mai cu seamă de Laboulaye, Renan şi Taine. Aceşti bărbaţi – şi ei imitează numai pe Tocqueville – aceşti bărbaţi cer concurenţa liberă, căci se tem de aplecaţiunea spre centralizaţiune şi uniformitate ce zace în spiritul latin al Franţii. Ei prevăd că rezultatul acesteia va fi o sterilitate a spiritului francez care va face ca Franţa să rămînă înapoi în filozofie, teologie, filologie şi limbistică. Prin concurenţa instrucţiunei libere ei speră a scoate „Universitatea”, care în filozofie s-a oprit la Victor Cousin şi pentru care un Schopenhauer şi un Spencer n-au esistat, care nu ştie despre David Strauss sau Keim sau Geiger. Poate să fie calculul şi greşit; în Germania şi Austria, unde şcolile superioare, naţionalităţile, sisteme filozofice şi teologice [î]şi fac concurenţă, nu s-ar putea întrebuinţa argumentul. Pentru Franţa însă poate avea valoare.
Înainte de toate însă trebuie să ne întrebăm: Ce va fi acum? Cabinetul Freycinet nu se va retrage şi domnul Ferry nu va fi jertfit. Cei din afară vor aştepta cu interes să vadă ceea ce se va mai întîmpla.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
17 februarie – 31 decembrie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI