Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
În libera Engliteră se petrece astăzi un eveniment politic care în aparenţă nu prezintă decît un interes local, dar care în realitate din zi în zi ia proporţiunile şi însemnătatea unui eveniment de interes european. Voim să vorbim de dizolvarea Parlamentului, anunţată de lord Beaconsfield şi de pregătirile ce se fac de diferitele partizi pentru încurîndele alegeri de după Paşti.
Lupta va fi învierşunată între partidul tory astăzi la putere şi partidul liberalilor sub direcţiunea lui Gladstone. Cestiunea ce desparte partizile mai mult în acest moment este politica din afară. Şi unul şi altul voiesc a mănţinea integritatea şi mărirea Imperiului englez; diferenţa între ei consistă că liberalii se mulţumesc de-a aştepta atacul inamicului în poziţiile lor, pe cînd ceilalţi au aerul de-a voi să-l preîntîmpine.
Momentul dizolvării pare oportun şi favorabil pentru partidul astăzi la guvern şi poate că partidul Gladstone să rămînă în minoritate; dar rezulta-va de aci că puterea şi autoritatea morală ce-o prezintă opoziţiunea va fi un capitol pierdut pentru Anglia şi că opiniunile ce reprezintă acest partid vor rămînea anihilate prin singurul fapt că guvernul va obţinea majoritatea în Cameră? Nu. Negreşit că pentru afacerile ordinare majoritatea îşi va impune hotărîrea sa minorităţii; dar este de ajuns să ne amintim importanţa rolului ce-a jucat d. Gladstone în ultimul război din Orient ca să ne convingem că sînt cestiuni de o ordine politică înaltă care nu se dezleagă prin 10, 20 de arşice (bile) aruncate în urne, ci pentru care se reclamă consimţimîntul unei întregi naţiuni. Astfel se ştie că, deşi lord Beaconsfield era dispus de a practica o politică mai accentuată în ultimul război, deşi voia poate a lua o parte directă la el, opoziţiunea lui Gladstone şi a partidului său au fost de ajuns de-a ţinea pe guvern în loc, fiindcă acea minoritate, reprezentată prin el, credea că nici onoarea, nici interesele Angliei nu erau într-atît puse în joc ca să nu poată fi satisfăcute decît cu sacrificii băneşti şi cu sîngele fiilor Angliei şi într-adevăr – la încheiarea păcii – Anglia a fost în stare de a-şi garanta toate interesele sale, astfel cum ar fi putut a o face chiar după un război fericit.
Iată roadele binefăcătoare a unui regim adevărat de libertate, a unui regim de control, a unui regim constituţional. Ferice de acele popoare a căror viaţă şi avere nu sînt puse la discreţia unui singur om, fie el un mare căpitan sau un geniu ca Napoleon I.
Din nenorocire nu astfel se petrec lucrurile la noi. Un guvern la noi care odată dispune de majorităţile arşicelor nu voieşte a-şi mai da seama şi a şti nici cum au ajuns la putere, nici de mijloacele cu cari se mănţine. Opoziţiunea pentru el e un ce fără de voinţă. Chiar simţul general al ţării, dacă se grupează împrejurul acelei opoziţiuni, e totuşi pentru el ca şi cînd n-ar exista, căci el se zice că posedă încrederea şefului statului şi se bucură de majoritatea arşicelor.
Ca să probăm pîn’la evidenţă pîn’la ce grad s-a desfidat în ultimele evenimente bunul-simţ al ţării n-avem decît să amintim un fapt care s-a dat publicităţii de pe tribuna Parlamentului şi care astăzi este de notoritate publică. În ajunul intrării oştirilor rosiene pe teritoriul român miniştrii convocaseră o consultaţie înaintea şefului statului la care fură chemaţi nu membrii fostului guvern, căzut de la putere, ci bărbaţi politici cari parte reprezentau elemente intermediare între guvernul căzut şi noul guvern, parte erau amici ai acestui din urmă şi anume: d-nii Bozianu, Ion Ghica, prinţul Dim, Ghica, M. Cogălniceanu, A. Golescu, C.A. Rosetti şi M. Costachi.
Toţi în unanimitate – afară de d. C.A. Rosetti – se pronunţară în contra unei politici de acţiune şi pentru respectarea poziţiunii politice ce ne era creată prin Tractatul de la Paris.
De mulţi se atribuie căderea fostului guvern rezistenţei ce el ar fi pus de a se arunca într-o politică aventuroasă, deşi opoziţiunea de la Mazar Paşa imputa acelui guvern o politică de acţiune şi aventură.
Partidul radicalilor, fidel programei lor de a face pururea contrariul de ceea ce-au scris şi au vorbit, au rupt cu tradiţiunile, au sfidat opinia publică, simţul general al ţărei şi, preocupat mai mult de a se mănţinea cu orice preţ la putere, au săvîrşit faptele pe cari le imputase fără cuvînt fostului guvern.
Cînd trimisul guvernului nostru se prezintă înaintea ambasadorului englez la Viena ca să invoace bunăvoinţa Angliei în favoarea României în ajunul conferinţelor de la Berlin, ministrul englez, c-o legitimă ironie, răspunse:
Noi mergem la Berlin ca să împăciuim pe beligeranţi, n-avem a ne amesteca în afacerile aliaţilor.
Toate neajunsurile, toate gemetele de nemulţumire ale ţării sînt înăduşite prin atotputernicia guvernamentală. La vot! La vot! strigau credincioşii guvernului, şi majoritatea arşicelor decidea de soarta ţării.
Ţara, astăzi în nedumerire, se întreabă: Cine poartă răspunderea?
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
17 februarie – 31 decembrie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI