În numărul nostru de la 20 decemvrie anul trecut am spus că ceea ce nu voim este incapacitatea erijată în titlu de merit; prostia şi neştiinţa brevetate ca titluri de recomandaţie.
Ce se mai cere azi în România pentru a deveni om mare? Merit? Ştiinţă? Avere? Caracter? Nimic din toate acestea.
Se cere să fii războtezat în numele tatălui: C. A. Rosetti, a fiului: I. Brătianu, a Sfîntului Duh: Carada, atunci le ai pe toate cu de prisos, şi merit, şi ştiinţă, şi avere.
A nu şti carte, a nu fi învăţat nimic serios în viaţă nu este, în sine privit, nici nenorocire, nici defect, ci o împrejurare indiferentă pentru viaţa statului, căci marea mulţime a activităţilor omeneşti nu exige decît puţină ştiinţă teoretică. Dar lucrul se schimbă foarte cînd braţele cari ar trebui să fie consacrate unei munci folositoare şi lor şi societăţii, în loc de daltă, mistrie, coarnele plugului, bardă şi gelău apucă condeiul şi vor să stăpînească un popor. Ei bine, sînt o mulţime de oameni, mai cu seamă liberali, în România cari n-au mai multă ştiinţă teoretică decît un ţăran din Saxa sau un lucrător din Prusia. Şi, ca să cităm un caz concret şi foarte caracteristic, spunem că şeful diviziei şcoalelor în Ministeriul Învăţăturilor Publice este un funcţionar care nu va putea să dovedească mai multe studii decît un ţăran sau un lucrător.
Acest caz nu-l cităm pentru că ar fi rar- toate ramurile administraţiei publice gem de asemenea înţelepţi- ci numai pentru că e caracteristic, căci în orice caz e foarte ciudat ca şcoala şi învăţăturile publice- de la universitate începînd şi pînă la şcoala rurală- să fie administrate de oameni cari nici la şcoală au îmblat, nici vro învăţătură acătării au.
Daca cineva nu se pricepe în ţara noastră la nimic, tot se mai pricepe încă la ceva: se face liberal, strigă prin mahalale contra reacţionarilor, jură în numele trinităţii Rosetti-Brătianu-Carada, se face luntre şi punte la alegeri, făgăduind unuia că-i va pune nepotul în slujbă, altuia că i se va arenda o moşie a statului fără parale şi- patria e mîntuită.
Putem zice de-a dreptul că partidul liberal (roşu) reprezintă la noi o sumă de oameni, parte ignoranţi, parte şi ignoranţi şi tîrzii la minte, şi că acest partid formează la noi în ţară, ca şi fracţioniştii în Moldova, acea coaliţiune vecinică pe care cei scăpătaţi pe scara naturii şi a muncii o formează pururea contra cuminţiei, a învăţăturii şi a meritului.
Şi cu toate astea ce fin, ce gingaş organism e statul, ca tot ce produce înţeleapta natură! Cum în consecuţiunea de generaţii şi într-o dezvoltare sănătoasă ajung sus tocmai elementele de care societatea are mai multă necesitate! În epoce eroice, cînd lupta pentru existenţă e grea, curajul, puterea de sacrificiu, caracterul nestrămutat care nu cunoaşte frica de moarte, ajung la cîrmă şi mănţin cu tărie existenţa statului; cînd, din contra, viaţa fizică a statului e întrucîtva asigurată şi cînd munca şi tendenţa de economie ajunge a fi firul roşu al vieţii naţionale, ajunge sus ştiinţa disciplinată şi cunoscătoare, căci ştiinţele nu sînt decît ochii muncii.
Nu se poate aştepta- se-nţelege- ca-ntr-o ţară ca a noastră, care a admis toate formele de organizaţie a celor mai înaintate ţări, aceste forme să se întrupeze numaidecît în oameni pe deplin potriviţi cu statura intelectuală, cu grelele şi gingaşele probleme cu cari sînt însărcinaţi. Nivelul culturii generale a naţiei nu-l poate ridica nimeni cu umărul- timpul şi munca împlu neajunsurile. Dar ceea ce ar trebui să se observe e tendenţa spre bine, voinţa de-a numi oameni cari se pricep în cutare ramură, începutul unei luări în serios a vieţii statului.
Conservatorii, oricîte rele s-ar zice despre ei, sînt singurul element neesclusivist din ţară. Nu s-a aflat judecător bun pe care ei l-ar fi depărtat pentru că profesează cutare credinţă politică, nici profesor, nici vameş, nici casier cari, buni fiind, ar fi fost înlăturaţi pentru motive politice, dacă îşi vedeau numai de lucru şi nu prefăceau dreptul lor politic într-o unealtă de agitaţie scandaloasă, de turburare şi de ambiţie neînfrînată.
Un guvern conservator, cu toate defectele inerente mai mult epocei decît persoanelor dominante, alege totdauna grîul din neghină şi, dacă rămîne neghină pe ici pe colo, e semn că grîu nu e îndestul. În adunări conservatoare se va vedea totdauna floarea naţiei, tot ce ea are mai însemnat ca ştiinţă, avere, caracter sau experienţă întru ale ţării, ba într-o asemenea adunare opoziţia chiar e reprezentată prin oamenii cei mai însemnaţi pe cari-i are.
Singură deosebirea numai că, sub conservatori ambiţia personală e restrînsă prin puterea lucrurilor la valoarea individului, e destulă deja pentru a da partidului conservator o înzecită importanţă asupra celorlalte. Liberalii, din contra, se folosesc de ambiţia exagerată a oamenilor de puţină valoare pentru a ajunge şi a se mănţine la putere. Dar precum un venin, oricît de plăcut ar fi la gust, rămîne venin şi distruge organismul căruia pentru cîtva timp i-a sporit prin surescitaţiune febrilă puterile, tot aşa şi ambiţiile diverse ale liberalilor au condus partidul la descompunere.
De la începutul alcătuirii ministerului Brătianu, el s-a transformat într-un caleidoscop care ne-a arătat pe rînd prefacerea personalului chemat a-l compune prin trecerea la minister, fiecare la rîndul său, a tuturor corifeilor din ortaua roşiilor de toate nuanţele.
Lucurul a ajuns a fi o mare greutate de învins pentru d-nii Rosetti-Brătianu din cauza neputinţei în care se află de-a satisface îndestul de repede nerăbdarea tuturor nulităţilor marelui partid.
Supărarea celora ce rămîn în aşteptare devine din ce în ce mai marc şi nu puţină turburare provoacă în rîndurile majorităţii din Cameră.
Şi cu toate acestea d-nii Rosetti-Brătianu nu dispun de alt mijloc pentru a se mănţinea. Astfel incapacitatea- numai cu ambiţie şi cu lăcomie să fie unite- devine neapărat în ochii capilor liberali un titlu de merit; iar nulităţile, ajungînd miniştri ai M. Sale, pentru a se simţi în minister ca acasă negreşit că vor căuta să se înconjure cu ipochimene după chip şi asemănare, încît pe această cale prostia şi neştiinţa sînt brevetate ca titluri de recomandaţie.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X