Tot în n-rul nostru de la 20 decemvrie, în care am arătat din nou cele ce am zis de atîtea ori, că reacţie în adevăratul înţeles al cuvîntului nu există şi nici poate exista în ţara noastră, am spus între altele că combatem împresurarea prerogativelor puterii executive de cătră Camere, combatem violarea legii fundamentale prin înţelegeri, după conveninţele momentului, între miniştri şi reprezentanţii din Adunări, spre a se eschiva responsabilitatea miniştrilor, adăpostiţi în dosul Corpurilor legiuitoare.
Care este îndealtmintrelea înţelesul constituţionalismului dacă nu neatîrnarea puterilor statului şi responsabilitatea fiecăreia din ele? Şi care e înţelesul unei Camere legiuitoare dacă ea face pe sub mînă tot ce-i cere ministrul şi-l acoperă cu figura ei, ea care n-are nici o responsabilitate?
Înainte toate puterile statului erau împreunate într-o mînă: coroana era supremul legiuitor, administrator şi judecător.
Se-nţelege că atunci se putea întîmpla cazul ca judecat şi judecător, administrator şi administrat, controlor şi controlat să fie una ş-aceeaş persoană şi că cel ce avea puterea-n mînă să-şi croiască legi după bunul lui plac.
Dar astăzi naţia, care nu numeşte nici funcţionari, nici miniştri, şi care nu-i în stare a-i controla şi a-i trage la răspundere direct, îşi alege mandatarii pe cari-i însărcinează cu această afacere importantă sub presupunerea bona fide cumcă aceşti mandatari formează într-adevăr un corp deosebit de puterea executivă, nu însă o companie de controlori cumpăraţi de cătră cei controlabili şi înţelegîndu-se cu ei pe sub mînă, pentru a face treburi împreună. Afară de asta mai e şi un alt inconvenient: guvernul trebuie să fie al ţării întregi, fără deosebire de partizi, pe cînd Camera va lucra mai totdauna în sensul unilateral al unei partizi.
Inconvenientul cel mai mare din toate însă este că Adunările nu pot fi făcute răspunzătoare de voturile şi actele lor şi că naţia, singurul lor judecător, nu e-n stare direct a face altceva decît a alege alţi oameni atunci cînd actele şi voturile rele sînt consumate de mult; pe cînd guvernul, de la miniştri începînd şi pîn-la copist, e şi trebuie să rămîie răspunzător de tot ceea ce face. A confunda însă atît de rău lucrurile precum se-ntîmplă astăzi, a se anihila guvernul în favorul Camerelor şi Camerele în folosul guvernului este o dovadă mai mult că n-avem a face nici cu guvern într-adevăr responsabil, nici cu Camere într-adevăr controlatoare a actelor lui, ci c-o societate de exploataţie în care unii joacă pe miniştri, alţii pe legiuitori.
Din capul locului am văzut că Adunarea actuală a împreunat toate puterile statului: puterea Domnului, atribuţiile executivei, a justiţiei. Din cazul locului onorata Adunare s-a numit suverană, pe deplin stăpînă pe oameni, pămînt, bani, oştire, pe toate celea, ca şi cînd ar fi luat ţara în arendă sau în otcup şi ca şi cînd, afară de Adunări, nu mai e suflet de mu-ritor care are dreptul de a zice şi el cuvîntul său în privirea acestei ţări.
Cu toate acestea Domnul are drepturi mult mai mari decît Adunarea. El are liberul veto în toate împrejurările, el poate da pe miniştri în judecată ca şi Camera, consiliarii lui sînt răspunzători înainte-i ca şi înaintea Camerei. Pentru a scăpa însă de această responsabilitate Camera şi d-nii miniştri ce fac? Se înţeleg, după conveninţele momentului, acum într-un chip, acum într-altul cu totul contrariu, şi înaintea M. Sale cabinetul apare totdauna curat ca zăpada şi ocrotit de voturile neconstituţionale ale unei Adunări care, la rîndul ei, nu poate fi apucată şi trasă înaintea judecăţii de nimenea.
Acesta e sistemul cel mai nou, inventat anume de d. C. A. Rosetti, întîi pentru a scăpa de orice responsabilitate pe confraţii din ministeriu, al doilea pentru a escamota coroanei dreptul ei de control legiuit asupra actelor guveniului, al treilea pentru a face iluzoriu dreptul pe care îl are naţia de a-şi exercita controlul în afacerile publice. Pe această cale de nelegiuită suveranitate d. C. A. Rosetti a condus sistematic Adunarea spre… republică.
Căci în republică aşa este. Capul statului e şeful, nominal adesea, al unui partid şi n-are nici un control ai nici o putere, iar majoritatea întîmplătoare e stăpînă pe destinele ţării.
Căci majorităţile sînt întîmplătoare, adesea absurde chiar, pe cînd statul ca fiinţă organică şi răsărită pe cale istorică are nevoie de puternice elemente de stabilitate. Îşi poate oricine închipui în ce stare ar ajunge un stat guvernat azi de-o părere, mîne de alta, guvernat de fluctuaţiunea numărului într-o Adunare. Căci majoritatea ce-o capătă un proiect nu dovedeşte că acel proiect e bun, pentru că numărul aderenţilor nu e inspirat numai de dreptul cuvînt, ci de interese de grup, de fotoliu, ba adesea de interese personale chiar.
Cîteva cazuri de amestecul Adunării în tot ce n-o priveşte vor ajunge pentru a ilustra linia ei de purtare. Astfel, cu ocazia formării bugetului pentru anul 1877, Camera a luat iniţiativa facerii lui, şi aceasta fără de nici un drept, căci dreptul este al ministrului; el are să-l elaboreze, să primească aprobarea domnească şi să-l aducă în Cameră pe singura cale constituţională, aceea a mesajului domnesc. dacă în buget ar fi cifre fictive şi erori intenţionate, cine e răspunzător? Camera Am arătat că ea se sustrage oricărei responsabilităţi. Ministerul? Se ascunde dindărătul Camerii şi astfel buna-credinţă în cheltuielele statului rămîne o iluzie.
Asemenea am văzut Camera servindu-se de dreptul ei de interpelare, adecă de dreptul de-a cere lămuriri, pentru a lua hotărîri politice de cea mai mare gravitate prin votarea de moţiuni de trecere la ordinea zilei. Astfel, de ex. Camera a refuzat de a retroceda Basarabia şi a primi Dobrogea şi în urmă tot acea Cameră a cedat Basarabia şi a primit Dobrogea tot prin o moţiune, toate pentru a scăpa pe miniştri de sub responsabilitatea cuvenită. Pentru a vota o pensie de 100 de franci unei văduve se cere o anume lege, pentru a primi pe un singur om în cetăţenia statului român se cere o lege trecută prin Camera şi prin Senat şi sanc- ţionată de Domn; pentru a ceda o bucata mare a ţării, pentru a primi o provincie e de ajuns… o moţiune.
Lucrul e absurd, însă în Camera suverană a d-lui C. A. Rosetti toate sînt cu putinţă.
Să mai pomenim oare alte amestecuri? Dar Camera aceasta şi-a arogat dreptul de-a indica persoanele ce sînt a se trimite cu misiuni în străinătate sau a cerut revocarea de agenţi diplomatici, deşi lucrul e de-o estremă gingăşie. Asemenea am văzut Camera desfinţînd prin o lege sentinţa dată de Curtea de Casaţie în privirea maiorului Pilat (ginerile d-lui C. A. Rosetti), am văzut pe comitetul de acuzare în contra fostului cabinet arogîndu-şi atribuţiile procurorilor şi a judecătorilor de instrucţie, am văzut pe acei d-ni făcînd perchiziţii, despecetluind şi publicînd scrisori private, violînd domicilii; am văzut cu un cuvînt Camera dîndu-şi aerul de Convent naţional, iar comitetul ei luîndu-şi rolul şi puterile unui Comitet de Salut Public.
Astfel statul român devine în mîna aşa-numiţilor liberali o unealtă pentru ca indivizi obscuri să-şi realizeze urele şi duşmăniile ,să-şi sature lăcomia, pentru a da vînt în sus nulităţilor, iar, spre a scăpa de urmările legiuite a unor asemenea turpitudini, tot guvernul, de la ministru pînă la copist, se ascund îndărătul unei majorităţi care ca mîni ţi se va părea că n-au existat de cînd lumea.
Şi toate acestea se acopăr cu fraza că între guvern şi Camera e înţelegere. Apoi să ne ierte: între înţelegere şi complicitate e deosebire cît cerul de pămînt. Complici sînt toţi la comiterea de crime chiar, dar înţelegere cinstită nu se poate numi aceasta.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X