„Românul” (numărul de la 6 ianuarie) ne surprinde cu ştirea că d.T.0. Griuvara a descoperit în Biblioteca Naţională din capitala Franciei două manuscripte de interes naţional. Foaia publică cu plăcere o scrisoare şi un articol al d-lui Giuvara, felicitîndu-l pentru lăudabila osteneală ce-şi dă de-a dezmormînta documentele privitoare la ţara noastră şi recomandă ca exemplul acestui domn să fie imitat de orice bun român.
Iar modestul d. Giuvara, „cunoscînd zelul cu care bătrînul « Românul», stîlpul ziaristicei noastre, apără şi încurajează cu părintească binevoinţă tot ce-ar putea face să propăşească, fie întru cît de puţin, scumpa noastră literatură naţională născîndă, [î]i trimite cu preferinţă notiţa sa.”
Articolul învăţatului tînăr e intitulat Două manuscripte romane ale Biblioteci Naţionale din Paris necunoscute pînă acum şi începe astfel:
Veste bună
În cursul cercetărilor mele … am avut norocul să dau astă-vară peste două manuscripte române despre a căror existenţă nimeni nu ştie nimic, nici chiar iscusitul bibliograf şi profesor de româneşte, d. Picot.
Lucrul pare cam ciudat într-un oraş unde mii de români au trecut şi trec încă. Totul se esplică însă cînd voi zice că ar fi trebuit cineva să petreacă, ca mine”, luni de zile în Biblioteca Naţională şi să răsfoiască nu numai cataloagele, dar încă şi etc.
Apoi d.. Giuvara povesteşte, cu aceeaşi prisosinţă de satisfacţiune personală, cîtă trudă şi-a dat ca să afle manuscriptele, cum bibliotecarul (care se-nţelege că nu ştie româneşte) l-a rugat să-i indice titlurile exact în franţuzeşte, cum a făcut-o d-lui fără zăbava, cum a făcut pe file unse facsimile de pe pagine şi cum a copiat unul din manuscripte, păstrînd numărul şirurilor şi numerotarea paginelor din original.
Cînd aude cineva de dezmormîntare de documente privitoare la ţara noastră, de un interes naţional, de felicitări pentru lăudabila osteneală ce trebuie imitată de orice bun român, prin care se îmbogăţeşte, întru cît de puţin, scumpa noastră literatură naţională născîndă, apoi mai văzînd şi articolul care începe cu esclamaţia „Veste bună!” (de astă-vară) şi de norocul de-a fi întrecut pe Picot, s-aşteaptă … la ce”?
Cel puţin la documente din suta a X sau a XI sau la vreun manuscript din epoca lui Mircea cel Bătrîn, căci, deja din vremea lui Vasile Lupu să fie, n-ar merita atîta şfara.
Ei bine, manuscriptele d-lui Giuvara sînt unul din veacul trecut, altul o copie de cronici din veacul nostru, al nouăsprezecelea, şi anume tot lucruri cunoscute şi cari se găsesc la noi în ţară, dar mai cu samă la anticuari evrei din Moldova foarte des.
Unul din acele manuscripte, acela de care modestul tînăr face mai multă vorbă, cuprinde Vămile văzduhului, carte care se află ca manuscris în biblioteca oricărui boier bătrîn, legat în genere împreună cu Minunile Maicii Domnului, iar al doilea manuscript cuprinde o copie scrisă cu cerdace de pe cronicele lui Urechi, Miron Costin şi Niculae Costin.
Iată ceea ce voia d. Giuvara „să aducă la cunoştinţa publicului român, şi în special tutor acelora ce iubesc bătrînele noastre tradiţiuni naţionale şi rămăşiţele ce strămoşii ne-au lăsat împrăştiate pe ici pe acolo”.
Tant de bruit pour une omelette!
Cogălniceanu a tipărit acele cronici de pe copiile cele mai vechi ce s-au putut găsi (1700 şi ceva); Şincai a publicat sute de documente, Hurmuzachi a cules cîteva mii, Hîjdeu asemene, dar nici unuia din aceştia nu i-a venit în minte să facă atîta vorbă zadanică. Mai adăogăm, ca pentru a constata vechimea manuscriptelor, învăţatul d. Giuvara a avut nevoie de … Tocilescu.
Sfatul ce avem noi a-l da d-lui Giuvara este că scumpa noastră literatură naţională născîndă, care pînă acuma- slavă Domnului- n-a ajuns încă la halul de-a fi apărată şi încurajată de bătrînul „Românul”, are nevoie de mai puţină suficienţă şi de mai multă modestie, mai ales din partea acelora cari prin sine nu însemnează nimic şi cari vor să-şi cîştige un modest nume prin copiarea Vămilor văzduhului.
Iar cît despre rămăşiţele ce strămoşii ne-au lăsat împrăştiate pe ici pe colo, primejdia ase menea nu-i tocmai mare. D. Giuvara e cam tot de o origine cu d. C.A.Rosetti, încît strămoşii d-sale nu ne-au împrăştiat nimic, cel puţin în limba românească nu.
Apoi îl mai rugăm să nu prea generalizeze ignoranţa sa, atribuind-o tutor; căci, înainte de-a manifesta o asemenea grozavă bucurie asupra unor descoperiri imaginare, ar fi putut să-ntrebe şi pe alţi creştini cîtă importanţă pot avea.
Acolo unde s-a ivit o adevărată greutate s-a-ncurcat şi d. Giuvara şi anume la Descrierea Chinei, scrisă slavoneşte de spătarul Nicolae Milescu, pe care d. Giuvara îl numeşte, c-o consecuenţă demnă de o cauză mai bună, Miclescu, deşi vestitul spătari nu pare a fi fost rudă cu liberalul Sandu Miclescu, supranumit Păgînul, din ţinutul Vasluiului.
Despre acest manuscript- zice d. Giuvara- a vorbit deja Urechiă (adecă Pseudo-Urechia). Vestitul anonim a vorbit multe şi mărunte în viaţa sa, numai nu prea de seamă, ceea ce se dovedeşte şi din cazul de faţă, căci manuscriptul spătarului a rămas necitit, de vreme ce nici d. Giuvara, nici colegul său, ilustrul anonim, nu ştiu încurcata de slavonească- iar la Vămile Văzduhului se pricep amândoi.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X