[„ÎN SEARA DE 30 MARTIE”] – de Mihai Eminescu [25 martie 1882]

În seara de 30 martie procurorul general al Consiliului de Război din Chiev a fost ucis pe bulevard c-o descărcătură de revolver. Ucigaşul a fost arestat, adaogă telegrama. E aproape indiferent a şti dacă ucigaşul a fost sau nu arestat, precum e indiferent de-a se şti cum [î]l cheamă. Numele lui, ar zice Biblia, e „legiune”

De un şir de ani Rusia e frământată de-o mişcare întinsă şi surdă care ameninţă a surpa statul din temelii şi-a pune „ nimicul” în locul lui. E în natura statelor despotice ca sa fie totdauna lângă marginea prăpastiei, căci despotismul şi demagogia sunt două vlăstare ale unui şi aceluiaşi principiu, a egalizării condiţiilor sociale. Într-o aglomeraţiune atât de inorganică de popoare şi de regiuni, lipite la un loc de puterea oamenilor, nu de puterea lucrurilor, despotismul, care nu îngăduie alte legături între oameni decât puţinele care-i convin lui, [î]l sileşte pe fiecare de-a se restrânge în el însuşi şi de-a vedea numai de interese materiale. Luându-li-se cetăţenilor orice patimă comună, orice trebuinţă mutuală, orice necesitate de-a se înţelege, orice ocazie de-a lucra împreună, [î]i zideşte oarecum în viaţa privată. În societatea despotică, ca şi în cea demagogică, omul prin sine însuşi nu însemnează nimic, banul e totul. Banul devine semnul distinctiv care clasează şi deosebeşte oamenii între ei şi, fiindcă el are o mobilitate proprie naturii lui, trece din mâini în mâini, transformă condiţiile indivizilor, ridică sau înjoseşte familii, de aceea nu e aproape nimeni care să nu fie obligat a face încercări desperate şi continue pentru a-l păstra sau pentru a-l câştiga. Dorinţa de-a se îmbogăţi cu orice preţ, iubirea câştigului, căutarea bunului trai şi-a plăcerilor materiale, iată pasiunile cari devin comune în state despotice şi în cele demagogice. Ele se răspândesc în toate clasele, pătrund şi în acele cărora le erau străine şi ajung a enerva şi a degrada naţiunea întreagă iar esenţa despotismului consistă în a favoriza şi a întinde aceste instincte.

Aceste pasiuni slăbitoare [î]i vin în ajutor; ele abat şi ocupă imaginaţia oamenilor departe de afacerile publice. Despotismul şi demagogia creează ici secretul şi umbra, dincolo nepăsarea publică, cari pun la adăpost lăcomia şi permit câştiguri maloneste, bravând dezonoarea. Fără despotism aceste patimi sunt tari, cu el ele devin dominante. Aceste nu sunt idei pe cari să le spunem de la noi: maniera de- a judeca evenimentele şi stările de lucruri ale istoriei în chipul acesta se datoreşte lui Tocqueville.

Întâmplarea pare că a pus două exemplare ale unui şi aceluiaşi princip alături: Rusia şi România. Cine cunoaşte hoţiile câte s-au făcut în timpul celui din urmă război în armata imperială, răsărite din dorinţa de-a se ‘mbogăţi cu orice preţ, venalitatea funcţionarilor administrativi, adesea şi a celor judecătoreşti, şi compară dezvoltarea acestor instincte sub regimul egalităţii despotice cu dezvoltarea aceloraşi fenomene sub regimul egalităţii demagogice de la noi, cine vede dincolo religia căzută în stare de fetişism ca şi la noi şi formalismul uzanţelor suplantând convingerea morală şi religioasă, cine cunoaşte spiritul cu totul materialist şi vânător de câştig din Rusia şi- l aseamănă cu abjecta goană de bani a advocaţilor de mâna a treia şi a străinilor cari stăpânesc România, acela se convinge că aceleaşi cauze produc pretutindenea aceleaşi efecte, că demagogia unui C. A. Rosetti şi despotismul tradiţional al împărăţiei vecine sunt două surori gemene, având amândouă de bază nu gruparea oamenilor după cultura, inteligenţa şi meritul lor, ci discompunerea lor în indivizi egali, din cari nici unul să nu plătească mai mult decât celălalt.

Despotismul se ‘ntemeiază pe lipsa de gândire a maselor, demagogia pe ideile greşite pe cari panglicari politici le inspiră acestora, făcându-le să crează că aceste idei constituie voinţa lor.

De ce de ex. în Austria, care e cuprinsă de-o adâncă fierbere etnică, nu se ‘ntâmplă lucruri analoge cu cele din Rusia? Pe când în Rusia suma de ambiţii şi de nevoi individuale, suma dorinţelor de câştig şi de bun trai e aceea care tinde la răsturnarea statului, în Austria vedem colectivităţi etnice luptându-se între ele pentru cele mai înalte bunuri ale omului pe pământ. În Austria nu există socialism nici de nume şi nu va exista poate decât atunci când rasele s-ar asimila şi când interesele morale ale lor ar fi substituite prin meschine interese materiale ale claselor. Cu toată violenţa şi cu tot fanatismul cu care se poartă lupta între naţionalităţi, ea nu degenerează nici în atentate, nici în nihilism. De ce? Pentru că legăturile între grupurile de oameni sunt de natură morală, pentru că fiecine respectă până la un grad oarecare în adversar sentimentele acelea de naţionalitate şi de patriotism pe cari voieşte a le vedea respectându-se în el însuşi. Chiar bochezul învins într- o luptă pentru bunuri nimic mai puţin decât materiale e un om respectabil pe când în statul despotic şi-n cel demagogic puterea despreţuieşte poporul şi poporul despreţuieşte puterea. Despotism şi demagogie nu egalizează numai pe oameni, ci-i animalizează totodată; o libertate însă care înlesneşte gruparea lor după interese publice şi asigură grade de inegalitate socială pe cari oricine să fie liber a le trece prin muncă şi merit stimulează instinctele cele bune ale lui şi-l prefac într-o fiinţa eminamente ideală. Libertatea aceasta adevărată e cea care prezervă statele în contra primejdiei despotismului pe de-o parte, a demagogiei pe de alta.

E drept că monarhia austriacă e departe de-a fi ajuns la idealul ei, la cristalizarea unui sistem federativ care să asigure atât dezvoltarea liniştită a elementelor sale etnice cât şi unitatea şi tăria de acţiune a statului în afară. Mulţi au naivitatea de-a crede că, din cauza discordiei între naţionalităţi, Austria ar fi politiceşte slabă. Aceia nu cunosc dictonul de predilecţie al împăratului Francisc I. „Popoarele mele sunt atât de deosebite între dânsele încât niciodată nu vor ajunge a se înţelege ele ‘n de ele în contra monarhiei” Şi-n adevăr înclinăm a crede că nici un stat nu poate fi slab în care oamenii se luptă mai cu seamă pentru interese morale şi de cultură, în care lenea intelectuală şi dezinteresarea pentru viaţa publică se răzbună devenind un pericol pentru existenţa naţională a grupului etnic.

Cu toate acestea monarhii Casei habsburgice au multe şi preţioase prerogative cari înlesnesc iniţiativa şi libertatea lor atât în privirea reformelor dinlăuntru cât şi în aceea a acţiunii în afară. Ei fac ce vor, la dreptul vorbind, fac tot ce le dictează interesul monarhiei şi al Casei, fără ca conştiinţa naţională şi cea religioasă a popoarelor să fie jignită, precum se întâmplă sub sistemul cezaro – papist al d-lui Pobedonoszew.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
image_pdfimage_print

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.