Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
„L’Indépendance roumaine” crede a fi sosit timpul pentru a pune o gravă întrebare.
Din momentul în care principiul integrităţii Imperiului otoman n-a mai existat, România, deşi a cîştigat independenţa, a pierdut totodată cea mai puternică garanţie internaţională. Prin însuşi faptul independenţei noastre sîntem reduşi la noi înşine, sîntem izolaţi, numai aparţinem niciunui mare principiu al echilibrului european. Prea slabi pentru a avea o politică a noastră proprie, cată să ne sprijinim cînd pe una, cînd pe alta din puterile vecine sau să înlocuim prin ceva echivalent razimul politic pe care ni-l oferea altădată Imperiul otoman. Unde putem afla acest echivalent, păstrînd cu toate acestea independenţa cîştigată? Nici într-o altă parte, credem, decît în acelaşi Orient, din care am făcut parte atîta timp. Numai făcînd parte dintr-o mare colectivitate orientală vom putea avea perspectiva de a rezista deosebitelor rîvniri pe cari le escită poziţia noastră geografică. Numai apropiindu-ne de naţiile Peninsulei, stabilind cu ele, dacă nu alianţe, cel puţin o înţelegere bazată pe respectul intereselor comune, putem spera a face politică naţională, singura care ne-ar putea conveni. Acesta e singurul mijloc pentru a pune capăt acelei politici de cumpănă, numită greşit politică de echilibru, care pînă azi n-a izbutit la altceva decît de-a ne înstrăina pe toate puterile, unele după altele. Blesăm pe unguri, indispunem pe bulgari, ne arătăm ostili grecilor. Ne- am înstrăinat pe Rusia, sîntem pe cale de-a ne înstrăina pe Austria, deci şi pe Germania, precum ne înstrăinăm pe Englitera şi pe Franţa. Toate acestea pentru că nu avem o atitudine bine definită, francă, loială. Fineţele unui stat născut de ieri sînt copilării pentru vechea diplomaţie a Europei. Nu ne trebuiesc advocaţi diplomaţi, ci adevăraţi oameni de stat, cari cugetă, vorbesc şi lucrează ca buni români.
Ca buni români? Cine e bun român, cine rău?
Fiecine se crede la noi a fi cel mai bun român şi, pînă la un grad oarecare, nu fără cuvînt. Chiar dacă n-am voi să fim, sufletul nostru a devenit o rană prin necontenitele împunsături cari ni se dau din toate părţile, încît s-ar putea zice că sîntem supuşi acelei draconice torturi căreia nimeni nu-i poate rezista, inventată de un inchizitor al Spaniei: împungerea cu acul în unul şi acelaşi punct.
Blesăm pe unguri. Prin ce-i blesăm noi pe unguri? Zilnic se fac încercări peste Carpaţi de-a deznaţionaliza două milioane şi jumătate de români, un element tot atît de cult sau tot atît de incult ca şi ungurii, organele demagogiei ungureşti nu se sfiesc a-i ameninţa cu spînzurătorile şi cu alte delicii, şi toate acestea pătrund la noi, prin presă; uneori demagogia noastră le esploatează pentru a boteza pe adversarii ei cu epitetul de vînduţi ungurilor… şi noi blesăm pe unguri.
Blesăm pe bulgari. Am dori să ştim cu ce? Pentru că ni s-a dat Dobrogea, care n-a aparţinut nicicînd Bulgariei, pe care turcii au luat-o de la Mircea Vodă într-un timp cînd regatul de la Tîrnova încetase de mult de-a mai exista şi pentru că o provincie care, după date autentice, ni se luase nouă, ni s-a redat nouă. Se vede că-i blesăm pentru că în Bucureşti şi-au organizat, neîmpiedecaţi de nimeni, mişcarea lor de regenerare naţională, pentru că în Bucureşti [î]şi organizau cetele armate, pentru că în Bucureşti şi în Brăila [î]şi tipăreau foile lor politice şi literare, cărţile şi broşurile în limba naţională şi pentru ca pe teritoriu românesc şi în şcoalele statului român a crescut aproape toată generaţia tînără care guvernează azi Bulgaria. Ba, vorba românului; pe cine nu-l laşi să moară, nu te lasă să trăieşti. N-are cineva decît să ia în mînă gazetele de la Sofia şi să vază dacă toată ziaristica română, desigur tare în espresii, are atîtea vorbe rele la adresa bulgarilor cîte injurii cuprinde un număr al unei foi din Sofia la adresa noastră.
Ne arătăm ostili grecilor. Prin ce? Pentru că se susţine că traco-românii cată să aibă şi ei şcoli primare în limba naţională, lucru pe care la noi în ţară îl au armenii, grecii, nemţii, maghiarii, toţi c-un cuvînt. E ştiut îndealmintrelea că învăţămînt primar nici nu poate exista decît în limba maternă. Cine nu are şcoală în limba maternă nu învaţă în genere carte. Ei bine, o asemenea pretenţie legitimă şi fără nici un fel de idee politică e privită de foile greceşti ca un atentat la naţionalitatea greacă, precum şcolile româneşti din Ardeal sînt privite ca un atentat la naţionalitatea maghiară. C-un cuvînt ceea ce pentru grec, bulgar ori ungur e o virtute, pentru român e un păcat.
Tot astfel ne înstrăinăm pe Rusia. De ce ne-o înstrăinăm? Pentru că n-am tăcut în timpul Păcii de la San-Stefano.
Ne înstrăinăm pe Austria. Pentru ce? Pentru că nu tăcem în cestiunea dunăreană; amîndouă cazuri în care e în cestiune teritoriul ţării noastre. Cum ne-om fi înstrăinînd pe Anglia şi Franţa nu mai înţelegem. Cauza pare însă a fi următoarea. Pe zi ce merge ele se dezinteresează în cestiunea liberei navigări a Dunării şi înstrăinarea aceasta, care ni se atribuie nouă, nu este decît pur şi simplu indiferenţă.
Cît despre soluţiunea pe care o propune „L’Indépendance roumaine”, cu părere de rău cată să-i contestăm paternitatea ideilor ce le emite în această materie. Soluţiunea aceasta este a ziarului „Românul”, e sîmburul politicei lui esterioare de la fondare şi pînă astăzi.
După întîmplare deschidem colecţia de acum patru ani, de la 1875, şi iată ce cetim în numărul de la 4 septembrie 1875.
Ne pronunţăm în împrejurările de faţă pentru rezolvarea propagată de principalele ziare engleze şi ruse pentru constituirea naţionalităţilor creştine din Turcia în state autonome sub suzeranitatea Porţii; mai mult decît atît: pentru această constituire în scopul de a se rezolva cestiunea Orientului înlocuind printr-o confederaţiune de state, independente dominaţiunea otomană în cazul cînd ea s-ar vedea nevoită a se retrage în Asia.
Am putea observa mai întîi că „Românul” şi cei de la „Românul”, deşi au propagat mănţinerea bunelor relaţiuni cu Turcia, au fost însă totdeauna pentru această soluţiune, chiar pe atunci cînd numai ei o propagau şi toţi ceilalţi o tratau de utopie, cum tratară şi atîtea alte aspiraţiuni naţionale, din cari o mare parte s-a realizat şi celelalte sînt pe calea realizării. . .
Gîndindu-ne bine ajungem la concluziunea că ceea ce cată să devenim în ziua cînd se va desface cimentul slăbit al dominaţiunii otomane va fi să rămînem ca stat independent, legat prin confederaţiune cu celelalte state ce se vor naşte din descompunerea Turciei din Europa.
Comunitatea de situaţiune, de interese, de amici şi de inamici ne impune de-a nu rupe azi legămîntul care ne ţine de Imperiul otoman şi care mîni trebuie să ne unească cu noua raţiune geografică ce-i va lua locul. . .
Spre a rezuma, politica naţională românească cere: Legarea strînsă de Turcia pe cît Turcia va exista.
Legarea strînsă de naţionalităţile din Orient, constituite şi confederate, în cazul eventual cînd Turcia n-ar mai exista.
Românii sînt datori să vegheze şi să conlucreze ca la caz de stingere a dominaţiunii otomane, rezolvarea să nu fie alta decît o confederare de naţionalităţi independente . . .
Însă cu un regim (Catargi) din care simţul naţional este izgonit ca o crimă de lezmaiestate, cu un regim care este de notorietate publică europeană că nu face decît să execute ordinele ce primeşte de la Viena adecă tocmai de acolo de unde n-avem să ne aşteptăm decît la pericole, cu un regim, în fine, care atrage astfel asupra României dispreţul celorlalte naţionalităţi din Orient, este oare posibil să avem însemnătatea şi să prezintăm greutatea naţională cari singure ne-ar putea asigura un avantaj serios în orice eventualitate ?
Iar la 12 septembrie 1875 foaia d-lui C. A. Rosetti, polemizînd cu „Presa”, zice următoarele:
Nu numai astăzi, ci totdeuna „Românul” a predicat o confederaţiune cu popoarele de dincolo de Dunăre; colecţiunea lui, de la fundare şi pînă astăzi, este martură.
Iată dar reţeta foii franceze din fir în păr în colecţia „Românului”.
Noi, precum am repetat-o de atîtea ori, în opoziţie fiind nu facem politică exterioară pentru că nu voim a pune piedeci în calea nici unui guvern. Politica exterioară a României, deşi are neapărat nevoie de consentimentul naţiunei, s-a făcut pururea nu în Parlament, nu în presă, ba nici chiar la Ministerul de Externe, ci în cabinetul de lucru al Domnului. Numai cercul cel mai restrîns dimprejurul Domnului a ştiut ce curenturi predomnesc în politica generală a Europei şi încotro trebuie să ne înclinăm. Responsabilitatea cată să rămîie a miniştrilor, şi dacă am combătut vreodată în miniştrii noştri de externe ceva n-a fost pe atît ideile pe cît temperamentul.
Temperamentele aventuroase, optimismul politic, oarba încredere în făgăduinţe măgulitoare şi deşerte, procederile fără zapis şi chezăşie, iată ceea ce am combătut şi vom combate şi de aci înainte. De trădare de ţară n-am crede capabili decît pe patrioţii lucrativi de mîna a treia şi a patra, pe Mihăleşti, Costineşti şi alţii. Dar asemenea tacîm de oameni n-a ajuns încă să dicteze în politica exterioară a ţării, spre binele ei fără îndoială. De aceea în combaterea noastră ne-am îndreptat mai mult în contra temperamentului şi a valorii personale a miniştrilor, iar înclinările politice prea pronunţate le-am atribuit în genere mai mult unui defect de temperament sau de înţelegere decît lipsei de patriotism.
Şi în cazul de faţă nu credem că idei preconcepute, un program de politică exterioară stabilit de mai nainte, să aibă farmecul de-a limpezi situaţia României. Dovadă e cel puţin programul ziarului francez, identic cu acela al „Românului” de la fundare şi pînă azi. Tagma de patrioţi cari de la fondarea lor şi pînă azi a ţinut-o strună cu confederaţia orientală a ajuns a o… realiza prin cedarea Basarabiei; pe cînd omul care a avut cele mai mari succese în politica exterioară a ţării, Vodă Cuza, n-a avut nicicînd un anume program, ci s-a purtat după timp şi împrejurări.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
17 februarie – 31 decembrie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI
Mihai-Eminescu.Ro