Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
Ni se anunţă din Viena că un redactor al ziarului „Die Presse”, numită în genere „Alte Presse”, „Presa veche”, spre deosebire de „Noua presă liberă”, a întrevăzut pe marele nostru om de stat, d. Vasile Boerescu, şi că, cu ocazia aceasta, escelenţa sa d. baron a găsit cu cale a se esprima în privinţa cestiunii dunărene în chipul următor:
Regret că această chestiune, prin via discuţie a ziarelor, a dobîndit însămnătatea unei cestiuni politice, în loc de-a rămînea pe terenul curat economic. Opoziţiunea în România a luat cestiunea Dunării pentru a răsturna cabinetul actual şi a împiedica orice înţelegere între România şi Austria. Opoziţiunea nu va reuşi dacă guvernele interesate îşi vor păstra sîngele rece şi spiritul de dreptate. România recunoaşte marile interese ce Austria are la Dunăre, dar refuză orice soluţiune care ar compromite interesele sale economice sau ar impieta asupra suveranităţii sale de stat independent. Interesele amînduror ţărilor sînt de natură de-a putea fi ocrotite deodată, şi chiar în unele puncte aceste interese sînt identice. Deci d. Boerescu e convins că se va ajunge la o regulare satisfăcătoare cu atît mai mult cu cît interesele naturale ale Austriei şi ale României cer ca amândouă statele să întreţie relaţiuni, amicale.
Darul de-a spune mult în cuvinte puţine d. Boerescu nu-l are, şi, în orice caz, reportorul ziarului „Presse” a fost în poziţia tragică a lui Faust cînd, aruncînd deoparte folianţii roşi de molii ai filozofilor şi teologilor, zicea c-un spirit de adîncă descurajare:
Bin nun so klug als wie zuvor, sau româneşte:
Sînt atîta de cuminte,
Cum am fost şi mai nainte.
Cumcă interesele Austriei şi ale României sînt armonizabile – cine se-ndoieşte de aceasta? Cestiunea cea mare nu este, nici poate fi aceasta. Cari sînt condiţiile unei asemenea armonizabilităţi, aceasta e cestiunea de căpetenie şi numai acela care va avea destula putere ca să surprinză nervul cestiunii, acela va afla mijlocul de-a înlătura pentru de-a pururea orice neînţelegere dintre opinia publică română şi monarhia habsburgică.
Să vorbim aşadar verde. E cu putinţă, în adevăr, ca, prin nenorocitele frecări de partide din România, Austria să cîştige şi în, cestiunea dunăreană.
Din momentul în care luptele de partid au degenerat în România în lupta pentru existenţa zilnică, din momentul în care mii de interese private sînt legate de finanţe sau de căderea unui partid nu mai poate fi vorbă de neatîrnarea politică a diferitelor grupuri cari-şi dispută puterea statului. În treacăt vorbind, partidul conservator fu unul din acelea care nu are nici un interes propriu de-a veni la putere, căci el n-are obiceiul nici de-a schimba în patru ani de treizeci şi şese de ori Consiliul de Miniştri, nici de-a vota pensii reversibile, nici de-a răscumpăra drumuri de fier, nici de-a crea directorate de bancă pentru parveniţi. Din momentul în care interesul material de-a ajunge la putere ar precumpăni, o spunem cu părere de rău că orice politică naţională încetează şi că lupta egală în ţară şi Parlament n-ar mai fi decît manipulul unor ambiţii personale, al unor apetituri pe cît de nesăţioase pe atît de vrednice de condamnat. Dar dacă Austria ar cîştiga pe cît nu se cuvine, ar avea d. Boerescu dreptul să zică că a aflat nervul cestiunii şi că ne-a convins că cheia armonizării intereselor austriace cu cele române a aflat-o dumnealui? Deie-ni-se voie a ne îndoi despre aceasta.
De o sută şi mai bine de ani noi românii peste tot luptăm ca să cucerim peste un colţ* al modului nostru de-a fi, pentru limba şi naţionalitatea noastră, un loc la soare, cît de modest, cît de mic, însă totuşi un paladiu neatins de certurile şi rivalităţile politice. Ei bine, acest loc la soare ni se refuză, oriunde ne-am afla în afară de România liberă. Astfel vedem că românilor din Ardeal, din Ţara ungurească, din Bucovina, ba li se impun aşa-numitele limbi ale statului, ca şi cînd un stat a cărui raţiune de-a fi sînt tocmai naţionalităţile ar putea să aibă limbi privilegiate ale statului, ba sub coroana Sf. Ştefan li se refuză pînă şi teatrul în limba naţională, pînă şi colorile naţionalităţii lor, încît vom ajunge a vedea că şi în biserică ori în familie se impune uzul unei limbi oficiale. Va să zică nici libertatea conştiinţei şi a formei ei celei mai intime, a limbei, nu mai e permisă românilor din Austro-Ungaria. Şi aceasta nu pentru c-ar fi răi cetăţeni; din contra, ei [î]şi plătesc regulat birurile, ei [î]şi iubesc dinastia lor moşneană, ei [î]şi varsă sîngele pentru unitatea şi gloria monarhiei, ei sînt leali şi supuşi- dar sînt români. A mai dat Dumnezeu să fie cam mulţi la număr, să fie harnici, strîngători, mulţumiţi cu puţin şi relativ necorupţi şi să ţină c-o copilărească iubire la cele moştenite din vechi întru ale obiceielor, a limbei, a bisericei. Iată o vină ce nu li se poate ierta. Ei trebuie să devie ceea ce nu pot, prin natura lor moştenită, ici maghiari, colo germani. Degeaba am căuta să probăm istoriceşte că lipsesc o mie de lucruri cari să facă cu putinţă o asemenea asimilare. Ea atîrnă de numărul cu totul covîrşitor al stăpînitorilor, de blîndeţa cu care ştiu să cucerească, prin formele civilizaţiei lor, inteligenţa rasei supuse asimilării, de convingere intimă a acesteia despre inferioritatea ei ca rasă, de lipsa ei de tradiţii, de bătrîneţea sau tinereţea ei ca societate – toate acestea nu vor ajuta nimic. Germanizare sau maghiarizare: iată parola!
Ei bine, ultrajul zilnic care s-aduce dincolo de graniţă bunurilor morale ale naţionalităţii noastre, limbei şi rasei noastre, va fi o cauză statornică de răceală între poporul românesc de aici şi între monarhia vecină. Nu tăgăduim că necesităţi politice pot face să înclinăm spre Austria, dar necesităţi, nu simpatii. Simpatiile românilor din petecul liber al pămîntului lor nu se pot cîştiga decît prin respectul pentru naţionalitatea lor, astfel cum se prezintă ca limba, ca tradiţie religioasă, ca datină şi obicei,
[lacună]
Daca acest singur punct ar fi cîştigat n-am vedea într-adevăr nici o greutate în punerile la cale de natură economică. Cînd am şti că limba şi naţionalitatea noastră se bucură în Austria de aceleaşi favori de cari se bucură polonii, croaţii, cehii chiar, austriacul n-ar mai trece în ochii noştri de străin, de orice origină ar fi el, n-ar mai fi privit ca vrăjmaş al naţionalităţii noastre.
Dar aşa – ce scăpare ni se arată din vro parte a vecinătăţii? De mergi cu Rusia- rău, de mergi cu Austria – tot rău, încît tocmai presiunea aceasta din două laturi, această ultrajare zilnică a fiinţei noastre naţionale a lipsit pe unii de orice credinţă în viitorul naţionalităţii româneşti, de orice avînt, iar pe de alta a dat în mîna patrioţilor lucrativi o armă pururea puternică, arma antipatiei contra Austriei, ori de cîte ori ea-şi urmăreşte planurile ei seculare în Orient.
Oricine-şi aduce aminte de stilul „Românului” de pe cînd era în opoziţie. „România sîngerîndă aruncată la picioarele contelui Andrassy” a devenit o frază stereotipă. Şi astăzi chiar orice ziar ar întreprinde o campanie contra Austriei devine popular.
Să nu ni se zică că fanatismul naţional, că panglicăria naţionalităţilor – Nationalitätenschwindel, cum zic germanii
– are în toate ţările succes. Poporul nostru este foarte puţin accesibil unor asemenea lucruri. Ceea ce-l supără este ultrajul făcut bunei dreptăţi, celei mai elementare libertăţi a conştiinţei. Toate popoarele de pe lume au cîte ceva sfînt şi neatingibil. La unul e legea, la altul conştiinţa naţională, la al treilea alte bunuri morale, şi în acest reziduu ultim al caracterului său stăpînirea politică a unei alte naţii cată să-şi aibă marginea. Nici o comprimare nu se poate face în infinit, oricît de elastic ar fi un corp; nici o comprimare nu se poate urma în infinit nici asupra conştiinţei unui popor.
Iată dar nervul cestiunii.
E ciudat însă de-a vedea pe un ministru al României vorbind de-o opoziţie din ţara sa care voieşte să împiedece orice înţelegere între România şi Austria. Cu alte cuvinte, numai d-sa cu onorabila asociaţie sînt a se recomanda ca potriviţi pentru a merge cu totul în apele Austriei. Asigurarea aceasta e o laudă pentru opoziţie şi o injurie adusă guvernului, căci, pentru ca opoziţia să voiască a împiedeca orice înţelegere, aceasta trebuie să fie, din punctul de vedere al ţării, cu neputinţă, esceptînd cazul cînd opoziţia ar fi nepatriotică. Dar această acuzare d. Boerescu nu va îndrăzni a o face, de vreme ce d-sa e capul acelui grup politic a cărui profesie de credinţă începe cu fraza: „Toate partidele vor binele ţării, toate sînt patriotice, şi deosebirea e numai în maniera de-a vedea, cu care noi ne împăcăm lesne, fiind albi cu albii, roşi cu roşii”.
Noi consiliem pe d. Boerescu ca, în loc de-a-şi denunţa ţara, care aproape toată e-n opoziţie, să zică la Viena următorul lucru: „Înclinări politice dictate de interese momentane România va mai avea pentru Austria; dar aceasta ar trebui să-şi cîştige pe deapururea simpatiile românilor, şi acestea se cîştigă lesne, făcînd dreptate la ea acasă. Astfel ar rumpe pentru totdeuna o armă atît de regretabilă, de care pot uza cu uşurinţă nu numai diferiţii opozanţi după vremuri din România, ci şi… alţi rivali mai puternici ai influenţei austriace din Orient”.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
17 februarie – 31 decembrie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI