Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
Dăm după ziarul „Le Temps” din Paris importantul articol de mai la vale asupra politicii cabinetului Gladstone. Din acest articol, plin de vederi mature şi de o adîncă cunoştinţă de cauză, se poate vedea cît de nenorocite sînt pornirile optimiste şi idealiste exagerate în politică, unde omul de stat nu-i chemat să construiască o lume după propria-i fantazie, ci să conducă nişte interese pozitive ţinînd seama de firea lumii reale. Una dintre iluziunile filantropice şi optimiste ale d- lui Gladstone este şi aşa-numita confederaţiune dunăreană; articolul din „Le Temps” face asupra acesteia nişte reflecţiuni cari au pentru noi cu atît mai mult preţ cu cît ştim că faimoasa confederaţie, unul dintre visurile panslaviste, a fost şi este în acelaşi timp şi una dintre marotele politice ale partidului radical de la noi.
Iată articolul foii franceze:
Un lucru curios este importanţa pe care noul guvern englez o dă cestiunilor de politică străină. Se credea că politica exterioară o să-l preocupe mai puţin, că el are să fie încurcat în conducerea afacerilor pentru cari partidul liberal englez a arătat totdeauna puţin gust şi puţină aptitudine şi astăzi, din contra, se vede că activitatea sa se concentrează toată asupra acestui punct. D-abia format, cabinetul trimite un ambasador extraordinar la Constantinopol; d-abia intrat în posesiunea biurourilor Externelor, lordul Granville telegrafiază o circulară către puteri; executarea Tractatului de la Berlin ocupă locul de onoare în discursul Coroanii la deschiderea sesiunii parlamentare şi lupta, în discuţia asupra adresei, se face numai cu privire la politica ministerială faţă cu Turcia. Explicarea acestei anomalii aparente nu este cu toate astea foarte grea de găsit. Scurţimea sesiunii parlamentare sileşte pe d. Gladstone să amîne pentru anul viitor măsuri de reforme interioare şi, cît despre Orient, noul minister era obligat să facă ceva dacă nu voia să fie acuzat de neputinţă şi totodată să facă ceva nou dacă nu voia să aibă aerul că urmează o politică pe care o criticase odinioară cu atîta amăriciune. Să adăogăm că partidul liberal englez şi îndeosebi d. Gladstone, în anii doi- trei din urmă, nu lipsiseră să formuleze cîteva idei asupra chipului în care cestiunea turcească li se părea că trebuie dezlegată. În locul luptei întreprinsă de lordul Beaconsfield contra Rusiei ei ziseră că trebuie să se substituie o acţiune comună a Europei. Liberalii engleji, la diversele pretenţii cari-şi disputau influenţa în Constantinopol şi moştenirea sultanului opuseseră drepturile naţionalităţilor indigene şi formarea unor state creştine independente. Toate acestea erau neapărat nişte lucruri destul de nehotărîte destul de puţin studiate, erau o temă de opoziţie mai mult decît un program politic, dar în sfîrşit veniră la putere liberalii şi trebuiau să lucreze ceva, trebuiau chiar să facă o lovitură mare, deoarece aşteptarea publică era aţîţată şi cestiunile de politică inferioară lipseau. Afară de asta ce se risca? Noul guvern se adresă Europei, o somă oarecum lăsîndu-o pe dînsa să ia virtual o hotărîre şi rămînînd asupra ei răspunderea dacă nu s-ar da după vederile guvernului englez.
Prin aceasta nu voim să zicem, sîntem foarte departe de aceasta, că atitudinea noului cabinet ar fi numai un fel de meşteşugire inventată pentru a scăpa de încurcătură. Caracterul moral al d-lui Gladstone este destul de cunoscut şi de stimat pentru ca să-şi poată cineva permite o aşa insinuare. Voim numai să arătăm că, oricît de cutezătoare ar părea, iniţiativa luată de acest bărbat de stat nu este aşa de compromiţătoare şi că ideile pe cari el pare a le pune în lucrare cu atîta energie ca o sistemă raţionată cu îngrijire şi coaptă îndelung s-ar putea prea lesne să nu fie în fond decît o concepţie foarte uşoară. Discursurile rostite de lordul Granville şi d. Gladstone cu ocazia discuţiei adresei nu le poate cineva citi fără să fie izbit de caracterul optimist, era să zicem ideal, al vederilor cabinetului englez. Acest cabinet ştie cîte rivalităţi sînt în joc în cestiunea Orientului; el are neîncredere în privinţa intenţiilor Rusiei; el se teme şi mai mult de ale Austriei şi ştie că Austria în această cestiune este sprijinită de Germania; şi toate aceste nu-l împiedică să vorbească despre un concert ce ar fi să se stabilească între puterile europene ca despre lucrul cel mai simplu şi cel mai uşor din lume. Lordul Granville a şi primit răspunsuri şi aceste răspunsuri, zice dînsul, sînt foarte încurăjătoare. Dar putea oare fi altfel? Englitera, este o putere destul de mare pentru ca propunerile ei să fie primite cu deferenţă, ba chiar s-ar putea zice că tocmai statele cele mai puţin dispuse pentru politica la care sînt invitate să se asocieze s-au grăbit a-şi ascunde sentimentul lor adevărat sub aparenţele curteniei.
Optimismul ce se pare că se amestecă în scopul cabinetului englez nu se manifestează mai puţin şi în felul cu care miniştrii au vorbit despre guvernul otoman. Ei nu ascund deloc că vor să exerciteze o presiune asupra acelui guvern, ceea ce se cere de la puteri este o „acţiune viguroasă” şi se ţine ca sigur că, faţă cu această acţiune, toate rezistenţele Porţii vor ceda. Aceasta va să zică a-şi face o idee foarte falsă despre situaţiune. E cu mult mai puţin vorba de reaua-voinţă a guvernului otoman decît de decadenţa, de corupţia şi de neputinţa din cari el nu poate ieşi. A cere Turciei să se reformeze este a se mulţumi cu vorbe goale şi a nu-şi da seamă de cîte şi cîte trebuiesc pentru o administraţie onestă şi un guvern liber: ca şi cum ar ordona cineva unui paralitic să umble. Statul turcesc este un stat condamnat; s-a făcut în această privinţă experienţa decisivă. Noi credem că această experienţă nu pare nimănui aşa de decisivă ca d-lui Gladstone şi pentru aceea n-am putea să nu vedem în aceea ce el propune acuma un fel de joc de convenţie, nişte preliminare destinate a ascunde şi a realiza scopul secret pe care-l urmăreşte cabinetul englez, adecă deschiderea moştenirii otomane în profitul naţionalităţilor indigene.
Acest scop în el însuşi nu este deaminteri decît ultima şi suprema expresie a acelei politici optimiste şi filantropice care face multă onoare caracterului personal al d-lui Gladstone, puţină însă prevederii unui bărbat de stat. Să presupunem în adevăr lucrurile cît se poate mai bine, că totul s-a petrecut după linia trasă de Englitera. Puterile au trimis plenipotenţiari la Berlin. Am avut un nou congres şi acesta s-a învoit asupra cererilor ce trebuiesc făcute sultanului asupra liniei de purtare ce trebuie urmată în privinţa lui, într-un cuvînt asupra principiilor şi chipului de procedare. Neputinţa guvernului turcesc a fost constatată, recunoscută, şi în sfîrşit toţi s-au alipit de ideile favorite ale d- lui Gladstone, substituind dominaţiunii sultanului nişte mici state independente: pe lîngă România, Serbia şi Muntenegru cari există astăzi, o Albanie, o Bulgarie întregită şi o Grecie sporită. Ajuns aci d. Gladstone s-ar crede în culmea dorinţelor sale realizate, dar în realitate n-ar fi obţinut nimic ; cestiunea n-ar fi făcut nici un pas înainte. Să lăsăm la o parte greutăţile de amănunte, imposibilitatea de-a face abstracţie de elementul otoman şi prin urmare de a stabili omogeneitatea de rasă în principatele ce se pretinde a se forma; să lăsăm deoparte aversiunile naţionale, pentru a nu zice ura adîncă care s-ar opune la o federaţiune a acelor naţionalităţi. D. Gladstone n-ar putea să împiedice ca aceste state pe cari el le-ar fi chemat la esistenţă să nu rămîie aşezate între două mari puteri limitrofe, Rusia şi Austria; n-ar putea să împiedice ca aceste două împărăţii să nu caute a-şi exercita influenţa asupra slabilor lor vecini, a-i atrage, precum se zice, în orbita acţiunii respective şi a-i aduce sub protectoratul lor; nu le-ar putea împiedica dacă ele ar simţi nevoie să aţîţe în Principate turburări, prilejuri de intervenire, pretexte pentru a se apropia de prada ce ar voi să apuce, împrejurări în fine în cari frageda clădire a unei confederaţiuni dunărene s-ar surpa ca un castel de cărţi de joc. E o curioasă contrazicere aceea pe care ne-o prezintă spiritul d-lui Gladstone. Acest bărbat de stat într-o zi denunţă prin nişte termeni de-o violentă extraordinară ambiţiunile puterilor pe cari dînsul le priveşte ca închinate politicei intereselor şi a doua zi tot el scoate la lumină proiecte de remanieri europene în cari face abstracţie de toate interesele, de toate ambiţiile, de toate pasiunile omeneşti, proiecte în cari se adresează la puteri ca şi cînd acestea ar fi fireşte şi neapărat insuflate de aceeaşi generozitate ieftină ca şi un ministru englez. În fond cu toate acestea nu e nici o contrazicere: d. Gladstone e mai presus de toate un suflet frumos şi în preocupaţiunea sa de ideal, care necontenit este atinsă de priveliştea tendinţelor pămînteneşti ale sărmanei noastre omeniri, îi place să le uite, pentru a construi o Europă închipuită în care să domnească numai pacea şi dreptatea.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
17 februarie – 31 decembrie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI