Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
D. Jules Claretie, un cunoscut foiletonist francez, scrie în „Le Temps” că o carte a lui Schopenhauer e atît de mult la modă, mai cu seamă între damele Parisului, ca şi Alexandre Dumas-fiul.
Pesimismul adesea ironic al filozofului a sedus pe pariziene, încît Aforismele pentru înţelepciunea în viaţă se citesc ca un roman scris în gustul zilei. E o plăcere a vedea mîni frumoase răsfoind cartea filozofului german. Cunoscătoarele noastre nu se mulţumesc numai a fi în curentul frumoaselor litere; nici secretele filozofiei nu trebuie să le scape. Cunosc saloane – urmează foiletonistul – unde conversaţia ajunge pînă la etnografie şi antropologie şi unde se tratează despre originea vaselor luîndu-se ceaiul.
Pricep foarte bine succesul lumesc al lui Schopenhauer; căci în Franţa iubim paradoxul.
Ne place să fim seduşi, dar ceea ce ne fermecă şi mai mult e de-a fi uimiţi. Şi ce mai pleznitori speriitoare ne scoate Schopenhauer şi ce artificii scînteietoare ne face să răsară în ochi! Onoarea cavalerească e una din plagele societăţii moderne. Lumea propriu-zisă, unde nu se preschimbă decît banalităţi, constituie „bancruta declarată a cugetării”. Nimeni nu ne iubeşte, nimeni nu se iubeşte decît pe sine însuşi sau cel mult pe copilul său. Onoarea femeiască e un cuvînt deşert. Onoarea bărbaţilor e o formulă. Cei vechi, cari erau oameni foarte oneşti, erau pălmuiţi pe uliţă şi nu se simţeau dezonoraţi prin aceasta. Cato şi Socrat au fost, cum am zice, făţuiţi în chipul acesta şi nici Cato, nici Socrat nu erau nişte laşi. Filozoful Crates a primit de la muzicantul Nicodrom o palmă atît de grozavă că faţa înţeleptului era toată, umflată. Crates îşi atîrnă pe frunte o tăbliţă cu inscripţia: „Nicodrom a făcut-o aceasta” şi Diogen din Laerta ne povesteşte că „această răzbunare a acoperit c-o ruşine estremă pe flautistul capabil de-o asemenea brutalitate”. Răzbunare lesnicioasă, dar care ar părea foarte puţin satisfăcătoare unui gentleman. Şi aşa mai departe.
Schopenhauer are asemenea observaţii şi exemple, cari dau filozofiei pesimiste hazul glumei. Nu ştim într-adevăr dacă îndealtmintrele nu are cuvînt, căci se pot citi în jurnale preschimbări de scrisori semnate cu nume cu particule în cari oamenii se tratează în genere de mizerabili, preţuind onoarea pe cîţiva fiorini. Schopenhauer ar fi zîmbit cel mult sau nu s-ar prea fi mirat. Acest înţelept egoist nu credea decît în el însuşi şi în singurătate. El zicea că cineva trebuie să raporte totul la sine însuşi, ştiinţă şi fericire. „Într-o lume astfel făcută, zice el frumos, acel care are mult în sine însuşi se aseamănă unei odăi în care străluceşte bradul de Crăciun, odaie luminată, caldă, veselă, în mijlocul ninsorilor şi al gheţei unei nopţi din decembrie”.
Şi tocmai acest filozof al interiorului, opus esteriorului, e pentru moment acela pe care lumea, lumea lumească îl adoptă, pentru a-l discuta poate, pentru a glumi în seama lui, pentru a-l suci dacă se poate, dar pentru a se ocupa de el cu toate acestea. D. Caro, care a publicat asupra pesimismului o carte atît de remarcabilă, a făcut poate credit pesimismului. A combate unele doctrine va să zică a le semnala.
La urma urmelor, filozofii sînt la modă etc.
Tonul de superioritate şi citarea de fraze rupte dintr-un întreg de argumentaţie e, după a noastră părere, o dovadă şi mai mult pentru teoriile pesimiste ale lui Schopenhauer, asupra jurnaliştilor de ex.
Asupra cărţii însăşi se scrie în „Le Temps”:
„Biblioteca ştiinţifică” a făcut să se traducă pentru întîia oară în limba franceză Aforismele pentru înţelepciunea în viaţă. D. Cantacuzin s-a însărcinat cu aceasta. Înţelepciunea în viaţă e, pentru Schopenhauer, arta de-a o face pre atît de plăcută şi de fericită pre cît se poate; e lesne de înţeles ca o asemenea învăţătură să fie de natură a atrage o mulţime de discipoli; şi colaboratorul nostru, D. Jules Claretie, a semnalat ieri succesul de curiozitate pe care l-a repurtat această carte abia apărută. Schopenhauer propune să se boteze cu numele Eudemonologie acest tractat al vieţei fericite. Acest sujet n-a mai fost tratat decît de Aristotel în capitolul al V [-lea] al cărţii I al Retoricei, însă în termeni foarte scurţi, şi apoi de Cardanus în cartea intitulată: De utilitate ex adversis capienda. Traducerea d-lui Cantacuzin vine deci foarte la-ndemînă, ceea ce nu va să zică însă că ea e în orice punct o lectură uşoară pentru profanii cari nu cunosc decît din nume filozofia lui Schopenhauer. Limba franceză e, în genere, o strecurătoare minunată; traducătorul e foarte abil; însă n-a atîrnat totdauna de el de-a face absolut inteligibil în traducţiunea sa ceea ce nu era astfel nici în textul original.
Adăogăm, în urma acestor citate, că traducerea cărţii în cestiune e făcută în România şi de un român.
E cunoscut că orice doctrină care cuprinde multe adevăruri spuse fără încunjur şi în termenii cei mai proprii nu numai surprinde, dar respinge chiar pe oamenii obicinuiţi a-şi esplica toate după alte formule şi cu alte cuvinte. Schopenhauer e dintre autorii aceia cari nu vor avea a se teme de soarta celor ce scriu de azi pe mîine. E drept că multă lume va fi jignită la citirea cărţilor lui, îndeosebi toţi aceia cari fac din scris şi învăţătură o meserie; dar lumea va ajunge a se împăca cu multe din adevărurile pesimiste ale filozofului. Îndealtmintrelea găsim că se comite un mic abuz luîndu-se numai pasaje ad libitum din teoria lui asupra duelului, teorie care se bazează pe lipsa deplină a acestui obicei germanic în anticitatea luminată. Se povesteşte bunăoară că Marius ar fi fost provocat la duel de un duce teuton: „Daca vrei să mori numaidecît, spînzură-te!” i-ar fi răspuns Marius. Asemenea i se atribuie lui Cezar o purtare analogă cînd Antoniu i-ar fi cerut lupta personală. „E vro comparaţie între noi?” răspunse Cezar. „Eu, murind, pierd lumea, al cărei stăpîn am devenit; tu, murind, nu pierzi nimic. Nu primesc”. Citîndu-se numai pasaje dintr-o argumentare strînsă se aruncă o lumină piezişă asupra unui autor şi i se falsifică ideile. Multe din opiniile autorului pot fi controversate; cestiunea e ca să i se răstoarne argumentarea, ceea ce e mult mai greu decît a face haz de lucruri cari, rupte din context, se par ciudate la prima vedere.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
17 februarie – 31 decembrie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI