Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
Unul din argumentele cele mai obicinuite ale ziarului „românul”, pe care îl repetă de cîteva zile necontenit, este că, dacă ţara se află în rea stare, vina e a partidului conservator, care a guvernat-o secoli întregi, pe cînd d-abia vreo cinci-şase ani a putut să se bucure România de fericita oblăduire a partidului Brătianu. Argumentul este fals în mod istoric şi deducţiunea absurdă. Ce se înţelege întîi prin partidul conservator şi prin partide în genere? Se înţelege o grupare a unui oarecare număr de oameni politici făcînd parte dintr-o Adunare legiuitoare cari se conduc de aceleaşi idei şi cari caută a obţine majoritate în ţară şi în Adunare pentru programul lor, spre a putea în numele acelei majorităţi pune în practică teoriile lor politice.
Prin urmare, pentru ca să esiste un, partid politic trebuie mai întîi într-o ţară o Adunare legiuitoare, al doilea, trebuie ca să fie admis principiul reprezentativ, adică că această Adunare să fie adevărat suverană, adică majoritatea ei să aibă dreptul de a indica Coroanei pe şefii săi ca guvern legal şi constituţional al ţării. Cînd într-o ţară nu esista, un asemenea regim se pot afla diferite opiniuni între cetăţeni, diferite vederi, dar partide în înţelesul constituţional al cuvîntului nici că esistă nici că pot esista. Chiar espresiunile de dreapta şi de stînga, luate de la locul ce-l ocupă materialiceşte cutare sau cutare grup pe jeţurile unei Adunări, dovedesc că n-a putut fi cestiune de partide într-o ţară care nu se bucura de regimul reprezentativ şi parlamentar.
A zice dară, cum zice „Românul”, că partidul conservator guvernează de secoli ţara este a zice un neadevăr istoric, este a se întemeia prea mult pe naivitatea sau pe ignoranţa cititorilor săi. Astfel pe nedrept „Românul” face responsabil pe partidul conservator de astăzi de tot ce a putut fi rău în trecut.
Dar de ce, pe baza aceluiaşi sistem, acest ziar nu acordă atunci aceluiaşi partid conservator laude meritate şi pentru ceea ce acel trecut a avut bun? Şi se vede că acest trecut a avut şi ceva bun, căci, cu toate invaziunile seculare ale leşilor, ungurilor, tătarilor, turcilor, ruşilor, el a ştiut să păstreze o ţară creştină şi autonomă coborîtorilor săi, la început prin vitejia armelor şi, cînd românia a fost sleită de sînge şi de puteri, prin dibăcie diplomatică şi înţelepciune politică. Partidul conservator n-ar avea în fond de ce să roşească de acel trecut, de acel trecut întreg, fie din timpurile de putere, fie din timpurile de restrişte; căci, la imputările ce i s-ar face de istoricii pasionaţi şi neinteligenţi, cari judecă nerozeşte pe oamenii trecutului cu ideile şi prejudecăţile timpului în care trăim, el ar putea răspunde:
„Apărarea mea este că v-am transmis o ţară în care puteţi astăzi să vorbiţi sus şi tare, să scrieţi şi bune şi rele şi să insultaţi chiar cenuşa acelora cari v-au lăsat mijlocul de a fi şi a vă zice români”. Însă noi credem că nu cutare sau cutare partid poate fi mîndru de acest trecut, ci ţara întreagă; căci, încă o dată, a vorbi de partide politice sau în epoca lui Radu Negru, sau în epoca fanarioţilor, sau chiar în epoca Regulamentului Organic, este un curat anahronism.
Dar unde absurditatea se înfrumuseţează şi cu rea-credinţă este cînd ziarul „Românul”, punînd tot acest trecut în sarcina partidului conservator, face şi o distincţiune arbitrarie, imputîndu-i numai relele regimelor trecute şi lăsînd la o parte tot binele ce trebuie să recunoască că a fost şi-n trecut. Cine dar are gloria acestui bine, fiindcă, după chiar spusa „românului”, pe acele timpuri (în acele secole, cum zice) nu exista decît partid conservator? Oare era pe atunci vreun Brătianu misterios, vreun Rosetti legendar cărora li s-ar putea atribui victoriile si gloria unui conservator modest ca Ştefan cel Mare, unui reacţionar împeliţat ca Mihai Viteazul, sau meritele reformei lui Mavrocordat la sfîrşitul veacului 18-lea?
Să aleagă „Românul”. Ori partidul conservator, care a făcut atîtea rele ţării guvernînd-o de secoli, caută să-şi atribuie şi gloria Ştefanilor şi a Mihailor; ori partidul conservator fiind pe atunci un secret al viitorului, ca şi partidul roşu, această glorie rămîne numai a ţării şi a domnielor ilustre, dar absolute, din trecut. însă atunci este absurd de a imputa partidului conservator relele guvernelor trecute. Domniile absolute, fie pămîntene, fie străine, fie prin conspiraţii interne, fie prin intrigi şi tocmeli la Constantinopol, dar toate despotice în sine-le, la cari în durata lor efemeră toţi căutau să se supuie,- iată trecutul ţării noastre în liniile sale generale de la Radu Negru pînă la Convenţia de la Paris, care a stabilit la noi pentru prima oară regimul parlamentar, sistemul reprezentativ, cu supremaţia maiorităţilor, cu miniştri responsabili, cu organizarea partidelor luptînd pentru idei cîteodată, pentru putere totdauna. De la 1859 dar s-au arătat în ţară un partid conservator, un partid roşu. Pînă atunci desigur erau idei conservatoare, idei progresiste, idei revoluţionare şi oameni carii le reprezintau mai mult sau mai puţin. Însă aceste idei s-au grupat şi s-au disciplinat numai de la 1860, de cînd cu Convenţia care, cel puţin în teorie, a admis ca guvernul să fie icoana maiorităţii ţării legale şi a invitat diferitele idei a se formula pentru lupta legală, diferitele individualităţi a se grupa în partid.
De la acea epocă avem să ne întrebăm care este partidul care a guvernat mai mult ţara şi cui se poate imputa starea socială şi economică ce de la 1859, şi în special de la 1866, a fost rezultatul sistemului introdus atuncea şi urmat cu cîteva zdruncinări şi modificări parţiale de 21 de ani încoace.
În scurta perioadă a Convenţiei, de la 59 pînă la 64, şi înaintea Unirii efectuată la 63, partidul liberal n-a fost deloc exclus de la putere; în Moldova au fost ministere liberale sub prezidenţa d-lui Cogălniceanu şi a răposatului Panu; în Muntenia a fost prezident de Consiliu d. Ion Ghica şi, o clipă numai, d-nii Goleşti, Brătianu şi Rosetti. Scurtă a fost prezenţa acestor din urmă la putere. Domnii Panu, Cogălniceanu şi Ghica erau persoane cari, prin funcţiunile ce ocupaseră mai înainte, aveau nu numai experienţa, dar şi cunoştinţele necesare pentru a li se fi putut confia cîrma ţării; pe cînd zişii liberali de dincoace de Milcov, cari-şi făcuseră educaţia lor politică între conspiratorii cosmopoliţi Mazzini, Blanqui şi Proudhon, în scurtul timp cît au ocupat puterea au dat probe de o incapacitate atît de crasă încît n-au putut să se mănţină la putere mai mult de cîteva luni; cu toate că d. Rosetti dedese lui Cuza Vodă epitetul de sublim, se vede că această apreciare n-a fost reciprocă.
În cei 14 ani ai domniei actuale conservatorii au guvernat vreo cinci ani, roşii vreo şase şi ceilalţi trei ani au fost împărţiţi între guverne mixte sau incolore, precum guvernele Ioan Ghica, Dimitrie Ghica, Cogălniceanu, Alexandru Golescu etc. Un minister curat conservator a fost numai ministerul de la 1871 pînă la 1876 al d-lui Lascar Catargi.
Am putea număra şi ministerul d-lui Epureanu din 1870, dar, fără a aduce aminte că acest minister a ţinut numai zece luni, vom spune numai că, avînd în faţa lui nişte Camere a căror majoritate îi era contrară, a fost cu totul redus la neputinţă.
Cinci ani dară a guvernat partidul conservator ţara din 14 ani ai domniei lui Vodă Carol; restul timpului guvernul a fost în mîinile radicalilor curaţi, ca de la 1867 la 1869, ca de la 1876 la 1880, ceea ce face deja şase ani de domnie, sau în mîinile unor ministere intermediare precum Ion Ghica-Al. Golescu, sau Dimitrie Ghica-Cogălniceanu. Nu vom aduce aminte că sub ministerele radicale s-au grămădit asupra ţării toate sarcinile şi toate angaralele.
În treacăt vom aduce aminte concesiunea Strusberg şi Offenheim, împrumutul domenial contractat pentru a stinge datoria de 40 milioane moştenite în cea mai mare parte a ministerului Brătianu din 1867 şi 1868, şi celelalte. Astea au fost sarcinele primei domnii. La a doua împărăţie vom avea să lichidăm: 1) sarcinele războiului de peste Dunăre, 2) hîrtia monedă ca de vreo 30 milioane, care şi dînsa este un împrumut deghizat, 3) răscumpărarea căilor ferate cu sarcinele ei cele nouă, 4) o datorie flotantă în bonuri de tezaur, a cărei ţifră încă nu se poate preciza, dar care de bună seamă va fi însemnată în faţa deficitului bugetar a anului trecut şi viitor.
Conservatorii au avut totdeauna nenorocirea d-a veni la putere după fapte împlinite şi, în loc de a guverna după ideile şi principiile lor, şi-au sleit forţele şi inteligenţa ca să remedieze o situaţie compromisă de predecesorii lor, să plătească datorii angajate, să impună dări pentru a umplea goluri făcute de alţii, să facă convenţiuni aproape silite pentru a suplini lipsele şi greşalele unor angajamente deja luate. Şi cînd misiunea lor de reparaţiune era aproape sfîrşită, cînd puteau să întrevază momentul de a aplica nişte principii sănătoase şi, după lichidarea unui oneros trecut, să. se ocupe de un viitor mai bun, fatalitatea aducea iarăşi la putere pe radicali, cari reîncepeau administraţia lor dezmăţată şi risipitoare.
Daca noi ne-am preocupa numai de interesul de partid şi n-am prevedea că dezastrele financiare şi economice ce ameninţă ţara au să cadă mai mult asupra celor nevinovaţi decît asupra celor vinovaţi, am putea sta nepăsători in faţa operii de distrugerea ordinii politice şi economice întreprinsă şi continuată cu atîta stăruinţă de către puternicii zilei. Situaţia însă e prea gravă ca să nu denunţăm ţării pe aceia cari sînt adevăraţii vinovaţi şi, plini de încredere în simţul deşteptat al tutulor oamenilor de bine, credem că lumina va creşte mereu pînă ce adevărul se va deosebi de minciună.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
17 februarie – 31 decembrie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI