[„ZIARUL «PRESSE» DIN VIENA”] – de Mihai Eminescu [10 ianuarie 1882]

Ziarul „Presse” din Viena care trece de oficios publică, asupra crizei ministeriale din România, şirurile pe care le publicăm mai la vale. Acest articol a format deja obiectul unor controverse polemice în foile noastre şi de aceea [î]l reproducem nu atât pentru ceea ce coprinde, ci mai cu seamă pentru că poate să fi răsfrângând până la un grad oarecare opiniile sferelor guvernamentale din Viena. Aşa pate orice guvern care sacrifică interesele ţării pentru a se ţine la putere. Străinul, după ce-l compromite, [î]i dă cu piciorul. Observăm pentru foaia din Viena că deosebirea ce o face între veche dreaptă şi jună dreaptă n-a existat şi nu există în realitate şi că această deosebire subtilă e o creaţiune ad-hoc, parte a adversarilor noştri politici de câte ori le convenea, parte a unora cari aşteaptă ca şi în partidul conservator să domnească acea strictă disciplină ca-n partidul roşu care face [cu] neputinţa orice discuţie de idei.

Iată articolul:

În România guvernă de şase ani de zile partidul liberalilor sau al roşiilor. El a avut fericirea de-a fi la cârmă într-un timp în care Rusia a declarat război Turciei şi în care România a putut să devie, prin Tractatul de la Berlin, nu numai neatârnată dar şi regat. Ceea ce s-o mai fi făcut în acest timp pentru ţară e poate mai puţin meritul partidului roşu pe cât a conducătorului Ioan Brătianu, care de la iulie 1876 a purtat aproape fără întrerupere prezidenţia Consiliului. dacă partidul s-a putut mănţine atât de mult timp în Parlament meritul este a i se atribui pe de altă parte influenţei lui Rosetti, carele, ca şef – redactor al „Românului” şi ca prezident al Adunării s-a îngrijit de toate de câte Brătianu n-avea dibăcia sau timpul de a se îngriji. Ceea ce stătea îndărătul acestor doi n-a fost nicicând mai mult decât o gloată bine disciplinată, căreia – i lipseau atât talentele cât şi caracterul. Cu atât mai dibaci erau însă membrii acestui partid în esploatarea practică a funcţiilor, demnităţilor şi geşefturilor care le stătură la dispoziţie în decursul atâtor ani. Rosetti, acest Girardin al României, cunoştea bine slăbiciunile omeneşti şi necesităţile partizanilor săi, şi supoziţiunea tăcută „de-a trăi şi a lăsa şi pe alţii să trăiască” era cleiul care lipea existenţa şi forma tăria partidului liberal din România. Oameni cu mâni curate şi principii catonice ca Brătianu ori Ionescu erau corbi albi în partidul roşu şi când aceştia – entre eux – condamnau şi blestemau pe propriii partizani, acestora sau le era ruşine niţel sau nu le era de loc, dar la urma urmelor lucrurile rămâneau în făgaşul lor vechi, căci Rosetti, pe atât de popular pe cât de lipsit de scrupul, prefera domnia partidului său oricării consideraţii morale şi oricării grije pentru binele adevărat al ţării.

Luând lucrurile un astfel de curs, partidul liberal trebuia să apuce spre criză îndată ce se ivea în faţă-i cerinţa de a face ceva pentru reformele dinlăuntru – ceea ce în România era echivalent cu înlăturarea corupţiunii.

În măsura în care se dezlegau cestiunile esterioare, se prezenta tot mai peremptorie cerinţa aceasta şi, pentru că Brătianu n-a izbutit în vara trecută de a face pe partidul său să taie cu dezinteresare în carne proprie, se retrase, spre a nu fi îngropat şi el sub ruinele partidului său. Atunci intră de dragul partidului al doilea dioscur, Rosetti, în cabinet.

Dar nici intrarea acestuia n-ar fi împiedecat declinarea politică a roşiilor dacă cestiunea dunăreană n-ar fi revenit pe tapet şi nu l-ar fi împins din nou în fotoliul de ministru pe Ioan Brătianu, care se bosumflase.

Rosetti şi Brătianu nu sunt însă, numai dioscuri politici de 35 de ani încoace, ci, pân – la un grad oarecare, sunt şi rivali, deci, când cestiunea dunăreană se ivi din nou, unul din ei trebuia să iasă din ministeriu. De astă dată se duse Rosetti, nu fără oţărire, precum ne spun ştirile din Bucureşti, pentru că refuza de a mai lua prezidenţia Camerei şi preferă a face politică de şef – redactor al „Românului” în Parlament şi afară de el. Dar dacă Rosetti trece în opoziţie deschisă sau numai periodică în contra guvernului, atunci roşii se desfac în adevăr după cum vedem din foile române în „juni” liberali şi „bătrâni” liberali şi atunci s-a sfârşit nu numai cu ministerul Brătianu, ci cu chiar domnia partidului liberal din România. Cu toate meritele şi cu toată popularitatea pe care o posedă, Brătianu, el nu se va putea susţine în Parlament faţă cu Rosetti nici pe sine, nici pe colegii săi ministeriali.

Lui Brătianu, omului bătrân şi în adevăr obosit, nu i-ar mai rămânea nimic alt de făcut decât de-a se retrage CU totul de pe arena politică sau de-a încerca să-şi reformeze partidul cu elemente de convingeri mai conservatoare, adecă cu adversari de-ai săi de pân’ acum. O poate însă face, este în stare de-a o rupe cu totul cu tradiţiile vechi şi cu partizanii vechi? lată un lucru de care cată să ne îndoim. Dar că Brătianu a avut gust să facă o asemenea întoarcere ‘mprejur ne-o dovedeşte atitudinea sa în anul trecut, când fratele şi adversarul său, Dimitrie Brătianu, a luat prezidenţia Consiliului.

Această icoană a situaţiei situaţiei politice din România n-ar fi tocmai interesantă, dar ea ne deschide o perspectivă cam vastă la o deplină criză de partizi şi de guvern în România. Deplina dărâmare dinlăuntru a partidului liberal va aduce la cârmă un nou partid, pe cel conservator, şi această împrejurare e destul de însemnată nu numai pentru. România, ci şi pentru relaţiile ei cu străinătatea. E cu putinţă, ba verisimil chiar, ca, după ieşirea lui Rosetti, căruia-i vor urma şi miniştrii Stălescu şi Urechiă, Brătianu să încerce încă o dată a-şi reconstrui ministerul cu mediocrităţi, dar mult nu poate ţinea situaţia. Brătianu, sătul de guvern şi obosit, Rosetti în opoziţie, partidul depravat – iată necesitatea impusă a unei schimbări a sistemului politic.

E adevărat că conservatorii nu formează azi un partid puternic şi strâns organizat. Roşii s-au priceput să neutralizeze pe adversarii lor cei mai talentaţi prin posturi diplomatice şi de alt soi; în fine ştie oricine că partidul boieresc, bătrâna dreaptă – pe cari Rosetti l-ar fi recomandat zilele din urmă ca succesor politic – n-o să-i ajute tocmai mult României. Dar între capacităţile mai tinere ale conservatorilor există bărbaţi patrioţi cu o cultură superioară şi de un caracter dezinteresat, precum Maiorescu, Carp, Lahovari ş.a., cari, ca odinioară, Epureanu, sunt destul de capabili de a lua asupră-le o moştenire atât de destrăbălată ca aceea a roşiilor. dacă gândim la relaţiile actuale dintre Austro-Ungaria şi România nu e desigur optimism de-a crede că aceste relaţiuni s-ar putea numai ameliora sub un regim conservator. Austrofobii şi rusomanii sunt mai rari în şirurile conservatorilor decât între partizanii unui Rosetti, Cogălniceanu sau Stătescu, ceea ce nu poate fi decât în favorul dezvoltării şi neatârnării României.

Deocamdată cată să aşteptăm ce curs va lua criza ministerială din Bucureşti. Soluţiunea ei va arăta dacă pronosticul pus de noi se va realiza în decursul sau după seziunea încurândă a Camerei. dacă regele Carol se va hotărâ a chema un ministeriu conservator, trebuie neapărat să urmeze disoluţiunea Camerei faţă cu puterea cantitativă a majorităţii liberale. Tabloul ce ni-l vor prezenta evenimentele parlamentare din Bucureşti nu vor fi tocmai vesele. Oţărârea şi patima au luat atât de mari dimensiuni în ziarele opoziţiei şi a majorităţii în timpul din urmă că nu e de gândit la o priincioasă campanie parlamentară, nici la o sanificare a partidului astăzi la putere.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
image_pdfimage_print

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.