Îndemnul lui Xenopol la Putna pentru Românii de azi: Nu vă temeți! EXCLUSIV ONLINE: Discursul lui A. D. Xenopol la Serbarea pentru unitatea neamului românesc organizată de Eminescu la Mormântul lui Ștefan cel Mare și Sfânt

Marele istoric Alexandru D. Xenopol a fost lansat în spațiul istoriografic românesc grație lui Mihai Eminescu. Pentru că tânărul student la Berlin A. D. Xenopol a fost câștigătorul concursului de discursuri organizat de comitetul central de la Viena pentru Serbarea de la Putna, desfășurată cu fast la marea sărbătoare a Adormirii Maicii Domnului, 15 august 1871, și gândită de Eminescu pentru unirea tinerilor studioși români din toate provinciile românești, mai ales din cele aflate sub ocupație străină, întru aprofundarea idealurilor Marii Uniri. Astfel s-a lansat practic Xenopol în Istoria României. La împlinirea a 550 de ani de la sfințirea Mănăstirii Putna, primul sfânt locaș ctitorit de Sfântul Voievod Ștefan cel Mare, în ziua de duminică, 3 septembrie, a anului 1469, publicăm în premieră online, cu mulțumiri aduse nevoitorilor întru Hristos de la Putna, discursul tânărului A. D. Xenopol, rămas pentru generațiile vremii ca o piatră unghiulară în construcția României Mari, întemeiată pe trecutul sfânt al neamului românesc. Sperăm, cu ocazia publicării sub formă electronică a acestui document de referință pentru istoria națională, ca generațiile de azi și de mâine să îl simtă la inimă la fel ca cele de ieri și de atunci. Amin!

Îndemnul lui Xenopol pentru Românii de azi:

“Astăzi, răul e mai mult înlăuntrul nostru, din cauză că elementul bun rămâne răzleţit, nefiind un suflet mare în jurul căruia să se concentreze tot ce este mai ales în naţiunea noastră. Totuşi s-avem speranţă, fraţilor români ! Dacă elementul bun se uneşte în jurul unei idei, dacă puterile de viaţă aleargă la întrunire pe mormântul eroilor naţiunii, spre a lucra cu un gând, cu o inimă spre binele obştesc, atunci să nu ne temem ! Predomnirea binelui şi a adevărului va urma în curând lucrării întrunite a elementului bun, şi o stare mai liniştită, mai regulată şi mai puternică a interiorului ne va mijloci în curând respectarea în afară a naţiunii române şi propăşirea ei spre unul şi acelaşi viitor. Dacă nu este eroul viu în fruntea noastră, este ideea pentru care s-au luptat. Ea este un soare veşnic arzător pentru oglinzile curate ce pot a-l răsfrânge.”

Câteva cuvinte despre Discursul lui Xenopol:

 

La Putna:

August 14: Începe serbarea de la Putna, la care au participat circa 3000 de români din toate provinciile țării. Printre ei se aflau: Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Mihail Kogălniceanu, A. D. Xenopol, G. Dem. Teodorescu, Grigore Tocilescu, Dimitrie Gusti, Ciprian Porumbescu, Epaminonda Bucevschi ș. a. (…)

August 15: Serbarea de la Putna continuă. Lumea se adună de dimineața la porticul festiv, unde Ioan Slavici rostește o alocuțiune adecvata momentului. Se pornește apoi, în cortegiu, spre biserică La mormântul lui Ștefan cel Mare, bogat împodobit cu ghirlande și faclă, patru membri ai Comitetului studențesc fac de gardă, oficiază liturghia, după care egumenul Arcadie Ciupercovici rostește o cuvântare, evocând gloria străbună și semnificația serbării. Eminescu relata, în numărul din 22 – 25 august 1871 al „Curierului de Iași”, că „eminentul preot știu atât de bine să vorbească la sufletele auditoriului (…), încât (…), am simțit inima noastră mișcându-se de patriotism și însuflețire”. Mulțimea se întoarce apoi din nou la portic, unde tânărul A. D. Xenopol își rostește strălucita cuvântare festivă. (Sursa: Putna.ro și  Mihai-Eminescu.Ro)\

Nicolae Iorga:

“(…) Ce-a fost mai bun în serbarea de la Putna rămîne discursul, de o mare înălțare de cuget, bogat în icoane nouă și în gînduri adînci și cuminți, al studentului A. D. Xenopol. Istoricul de mai tîrziu al Românilor a scos din viața lui Ștefan învătături folositoare, ca acelea de a face «unirea prin gînd și inimă» înnainte de a urmări visuri mari, de a întemeia o cultură adevărat romănească, și cît se poate de neatîrnată, în care să se înfrățească toți Romînii, de a nu pripi lucruri mari cari vin de la sine altfel și care, dacă li se face silă, pier ca iubitul Psichei, picurat de untdelemnul candelei ce se apropiase fără îngăduire de fața lui cînd dormia; de a «nu ne înșela asupra stării în care ne aflăm, de a nu ne orbi noi înșine prin lingușiri și înnălțări peste aceia ce sîntem în adevăr». Sfaturi a căror nevoie se simte din nenorocire și astăzi, după aproape patruzeci de anî!(…) Marele poet Eminescu: cunoscător desăvîrșit al poporului, al trecutului, minte adincă și bogată, inimă cuprinzătoare, de la care pornise și gîndul serbării din 1871. ”

Eminescu:

” (…) în urmă lumea să stropește cu aghiasmă ș-apoi în mijlocul unei tăceri adânci d. Xenopol rostește cuvântarea festivă. Acest cuvânt întrunește în sine toate elementele ce constituie un adevărat op de elocință, și nu-i mirare dacă mintea fiecăruia era fixată cu toată puterea asupra pasagelor instructive ce se desfășurau într-însul, asupra învățăturilor potrivite ce oratorul făcea să se reflecteze din faptele lui Ștefan cel Mare asupra stărei noastre de față.”

„… Să deie ceriul ca să ajungem asemine momente mai adeseori, să ne întâlnim la mormintele strămoșilor noștri plini de virtute, și să ne legãm de suvenirea lor cu credința și aspirațiile vieții noastre. Numai cu chipul acesta vom putea conserva patria ce avem; numai cu chipul acesta
neamul românesc poate spera slavă și pomenire în viitor.” (Curierul de Iași, 22 și 25 august 1871)

Teodor Stefanelli:

“Era impunătoare această mulţime compusă din inteligenţă şi popor, care încet şi tăcută înainta pios spre locașul unde se odihneau osemintele marelui Domn. Eu mă aflam lângă Eminescu. El era tăcut şi înainta cu capul plecat. Îți făcea impresia că gândurile sale planau în depărtări ce numai el ştia să le pătrundă. Așa am ajuns la mănăstire, şi am intrat în sfântul locaș unde la dreapta se află mormântul eroului. Deoparte şi de alta a mormântului sta Comitetul, iar Eminescu şi eu stăteam în faţa mormântului la o depărtare cam de doi paşi. Se ținură
cuvântările, se depuseră darurile pe mormânt, apoi urmă solemna închinare a delegațiilor şi a
altor credincioși înaintea mormântului. Moment înălțător, care ne transporta şi ne umplea de tainice fioruri, nesimțite până atunci! Această însuflețire a ajuns însă la culme, când colonelul Boteanu, în mare ținută, păși înaintea mormântului şi ținu o scurtă cuvântare în memoria celui ce se odihneşte aici de peste trei secole, dar al cărui geniu veghează şi azi asupra scumpului său popor.

Iar când apoi îşi plecă Boteanu genunchii înaintea mormântului, când îşi descinse centironul de aur de la brâu și-l depuse pe mormânt, rostind cu adâncă emoţie cuvintele: că în numele Oștirii Române îl depune în semn de admirare şi pioasă venerație pe mormântul marelui Căpitan şi Cârmuitor de lupte, atuncea parcă trecu un fior prin cei de faţă şi toți erau așa de emoționați încât vedeai că fără voie li se furișară lacrimi în ochi. Acum îmi făcu Eminescu semn să ieșim și-mi zise afară că acesta a fost cel mai sublim şi mișcător moment al întregii serbări.

Adânc impresionați am ieșit din curtea mănăstirii şi am îndreptat pașii noștri spre un grup de poporeni. Acolo se frigea un întreg bou pe o uriașă frigare de lemn, așezată pe două furci înțepenite în pământ. Câte patru oameni o învârteau de ambele părţi, iar jarul de sub frigare era așa de mare, de nu te puteai apropia. Cu deosebită plăcere se uita Eminescu la acest pitoresc tablou și-mi zise că întâia dată vede un bou întreg pe frigare. Începu să plouă şi ne despărțirăm. Această ploaie răcoritoare ținu cam o oră, dar apoi se făcu iarăși timp minunat de frumos şi nu împiedică de fel serbarea adică masa festivă în portic cu 1.600 de tacâmuri, la care Alexandru Xenopol a ţinut cuvântarea festivă.

Nu a fost împiedicată nici ospătarea imensei mulțimi a poporului, nici petrecerile poporale şi hora mare ce se încinse, după-amiază pe iarba verde lângă porticul festiv. Cu toate că iarba
era încă udă şi ici colea mici băltoace, hora se învârtea cu mult foc şi când domnii luară la joc şi pe fetele şi nevestele din popor, care priveau cum joacă domnăriile, se auzeau aplauze de clocoteau codrii, la ale căror poale se desfășura acest încântător tablou de înfrățire între inteligenţă şi popor.

Începutul îl făcuse Alexandru Xenopol care trase la joc pe o fată minunat de frumoasă din Putna, şi lui îi urmară şi ceilalți dansatori. Pe Eminescu nu l-am observat la horă şi, când ne-am întâlnit seara la congresul studenților, mi-a spus că a privit din
depărtare la joc.” (“Amintiri despre EMINESCU“)

Dimitrie Vatamaniuc:

“(…) Adevărul acestor speranţe îl constituia idealul de unitate naţională. Alexandru D. Xenopol se pronunţă şi el, în cuvântarea festivă, pentru unitate naţională: „Ştefan cel Mare încetează – arată el – a fi eroul unei părţi a ţărilor locuite de români şi devine un centru pentru acelaşi neam”. Studenţii purtau eşarfe tricolore, delegaţiile, stindarde cu inscripţii care vizau tot unitatea naţională, iar cea de pe urna votivă îl numea pe Ştefan cel Mare „Apărătorul existenţei române”.
Delegaţiile aduc ţărână, din provinciile lor, pe care o depun în urna votivă, care se aşează, cu mare ceremonie, pe mormântul domnitorului. Un moment emoţionant îl constituie gestul unui ofiţer român, întors din războiul franco-german, care îşi depune centurionul şi sabia pe mormântul lui Ştefan cel Mare în numele armatei române. Eminescu împarte, în timpul  festivităţilor, poezia lui Dimitrie Gusti, La mormântul lui Ştefan cel Mare, în care se declară că alături de Moldova şi Muntenia şi alte provincii sunt „pământ românesc”, iar la marea horă a participanţilor la serbare, Ciprian Porumbescu cântă la vioară „Daciei întregi”. Congresul studenţesc, care se ţine la propunerea lui Eminescu, fixează ca program de activitate pentru această generaţie, lupta pentru unitatea culturală a tuturor românilor. (…)” (Analele Bucovinei, Anul V, 2, 1998)

A. D. Xenopol

Cuvântare festivă rostită la serbarea naţională pe mormântul lui

Ştefan cel Mare

în 15 (27) august 1871

“Onorată adunare,

A. D. Xenopol – fotografie de la maturitate

Scopul pentru care ne-am adunat aice nu este de a face istoricul faptelor sau zugrăvirea caracterului măreţului bărbat, care, după patru sute de ani, este încă destul de puternic ca
s-adune pe mormântul său reprezentanţi din toate ţările unde trăiesc români. Faptele lui sunt păstrate, mai bine decât în cărţile ce pomenesc de ele, în cel mai mândru din izvoarele amintirii, în sufletul poporului însuşi, învălite în o comoară de nesfârşită poezie. Tot astfel se înalţă în amintirea noastră şi inima lui curăţită de greşelile întâmplătoare a vieţii omeneşti, şi înţeleasă de pornirea sufletească a poporului întreg în ceea ce era ea într-adevăr. Nici pentru faptele, nici pentru caracterul lui nu am avea deci, la urma urmelor, decât a rezice ceea ce ştie orice român, că acest suflet ales, cu dreptul au dobândit de la poporul său mândra denumire de „mare şi bun”. În astă judecată, rostită de un neam întreg în decurs de secoli, stă dreapta măsură a mărimii lui Ştefan; şi chiar cercetarea cea mai lămurită a
istoriei nu va putea decât să întărească ceea ce poporul au cuvântat.

Dar să nu credem, onorată adunare, că numai trecutul ne atrage aice; că numai atâta voim noi, a ne împrospăta amintirea, apropiindu-ne de lăcaşurile unde mai văzute urme pare a fi lăsat eroul de la Războieni, unde piatra ce acopere moaştele lui loveşte încă privirile noastre. Nu ! Venim aice şi pentru viitorul după care năzuieşte orice suflet mai nobil a poporului nostru. Venim aice pentru a suge puterea ce susţine în lupta pentru bine şi adevăr, putere ce izvorăşte pe la mormintele oamenilor mari… Cu patru sute de ani aruncăm noi gândirile şi simţirile noastre înapoi, şi totuşi, de vom privi bine în sufletul nostru, vom videa cum se amestecă, în acel îndepărtat trecut, farmecul viitorului; cum fiece faptă a lui Ştefan cel Mare e cu atâta mai măreaţă, cu cât noi astăzi putem să ne-o amintim împreună pe mormântul lui, cu cât simţim că în această împreună amintire stă sâmburele unor puteri de viaţă, ce pot să ne întărească în propăşirea pe calea dreptului şi a adevărului, care susţin şi înalţă pe popoare.

În astă împreunare a amintirii trecutului cu năzuinţele şi speranţele în viitor, figura lui Ştefan cel Mare încetează de a fi eroul unei părţi a ţărilor locuite de români, şi devine un centru pentru toţi de acelaşi neam. Apărând Moldova de asupririle duşmanilor, el apără o parte din poporul nostru; el împlini aice, aceea ce alţi bărbaţi mari împliniră aiurea. Marginile politice îi opriră de a înrâuri de-a dreptul asupra întregului popor; dar fiecare din ei, lucrând pentru o parte din acelaşi întreg, lucra pentru întregul însuşi. Să nu oprim deci, când cătăm la bărbaţii cei însemnaţi ai trecutului nostru, privirile noastre pe sfera în care ei au trebuit să-şi mărginească lucrarea lor; să nu videm în ei cauze de mândrie sau de gelozie pentru o parte sau alta din poporul nostru, ci să-i privim pe toţi ca pe un bine obştesc a neamului întreg, căci şi ei cu toţii tot de un gând au fost pătrunşi: apărarea şi nălţarea poporului român în sfera în care ei trăiau. Astăzi marginile despărţitoare au început a cădé, şi astăzi în speranţa viitorului, toţi românii sunt datori să depună semnul de amintire şi de recunoştinţă pe mormântul fiecăruia din eroii lor. Învingători sau martiri în luptele ce au luptat, ei au cu toţii dreptul la recunoştinţa neamului întreg, pentru că prin braţul lor şi, mai mult încă, prin puternica amintire împlântată în sufletul poporului, ei au lăsat un izvor de vârtute, din care cu toţii au dreptul să se întărească pentru viitor. Oamenii cei mari a unui popor nu sunt ai cercului în care ei fură siliţi să-şi mărginească lucrarea; ei sunt ai neamului întreg, pe cât răsună aceeaşi limbă, pe cât se întâlnesc aceleaşi obiceiuri, pe cât se întinde legătura mai strânsă pusă de fire între sufletele omeneşti. Ba ei trec chiar peste cercul poporului lor şi devin binele întregii omeniri.

Pe mormântul lui Ştefan cel Mare, pe astă amintire comună tuturor, venim noi deci astăzi cu credinţa în un viitor comun. Acest ţel de care atârnă tot lanţul speranţelor noastre, trebuie să avem şi inima de a-l spune în faţa lumii, fără sfială, fără încâlcire, cu deplină încredere în dreptate şi adevăr, în mersul lucrurilor lumeşti. Căci fir-ar oare cu putinţă, că acest popor ce atâta a luptat, apoi atât a suferit, astăzi, când îşi ia avântul pe calea propăşirii, să fie strivit la pasul cel dintâi ? De am fi fost noi meniţi numai a opri cu piepturile noastre năvălirile barbarilor şi ale mohamedanilor, ne-am fi şters de pe faţa pământului, odată cu încetarea acelor năvăliri, ca fiinţi ce ne am fi fost împlinit menirea. Dar nu a fost astfel; ci după o lungă noapte şi grele schingiuiri, pierit-au şi întunericul şi stafiile lui, şi noi iarăşi am revenit la viaţă cu o putere nouă şi plină de încredere în lungul viitor. Avem acea putere, avem acea încredere, pentru că sufletul acestei părţi a omenirii ce se numeşte poporul român încă nu şi-a revărsat în lume comoara cuprinsului său sufletesc. În adâncul lui se mişcă noi armonii în sfera frumosului, noi descoperiri în acea a adevărului, noi tipuri de caractere ce trebuie să iasă la lumină, să rămână în amintirea omenirii. În acea fierbere interioară a căreia urmări stau încă ascunse în sânul viitorului, stă dreptul nostru la trai, îndreptăţirea speranţelor ce ne încântă. Căci asta e legea cea mare a naturii, care domneşte atât în neamurile de plante şi vietoare cât şi în neamurile omeneşti: că fiecare are drept la trai şi dezvălire, cât timp nu a desfăşurat toată puterea de întindere cu care e înzestrat de vecinicul izvor a naturii. Odată însă ce aceasta s-a împlinit, atunci trebuie să se stingă pentru totdeauna, lăsând locul liber pentru alte fiinţi. Fiindcă noi, românii, încă nu am desfăşurat tot cuprinsul nostru sufletesc, avem dreptul de a trăi şi putem spera în viitor.

Dară să nu credem că această lege ne asigură atât de puternic un viitor de propăşire încât, fără de nici o muncă, fără de nici o silinţă, am putea ajunge la el. Nu doară că împlinirea însăşi a legilor mersului omenirii ar atârna de la voinţa oamenilor; căci, precum e cu neputinţă ca să se zdruncine mersul corpurilor cereşti, tot aşa este de cu neputinţă a se clătina măcar câtuşi de puţin acela al lucrurilor omeneşti. Dar între dezvălirea naturii şi acea a omenirii este următoarea mare deosebire că, pe când legile naturii se împlinesc orbiş şi fără de alegere, deci totdeauna cu acelaşi efect şi în acelaşi fel, acele ale omenirii se împlinesc prin mijlocirea omului însuşi, care are puterea de a lucra după ele sau în contra lor. Când el lucrează după cerinţele legilor omenirii, atuncea împlinirea lor se face sub forma binelui, a fericirii, a propăşirii; când el lucrează în contra lor, atunce împlinirea aceloraşi legi se face sub forma răului, a nenorocirii, a decăderii. Libertatea omenească nu hotărăşte nimica asupra împlinirii însăşi a legilor; aceasta merge de sine înainte şi nestrămutat; libertatea omului este însă marea putere, care hotărăşte asupra modului împlinirii acelor legi neclintite ca izvor de viaţă mândră sau de moarte schingiuitoare.

Poporul, deci, ce vra să propăşească – cât timp are încă putere de trai – va trebui cu mintea lui să caute a pătrunde în înşirarea lucrurilor şi să recunoască cum trebuie el să făptuiască pentru a sta în armonie cu legile omenirii. El va trebui să-şi pună toată silinţa pentru împlinirea celor ce va fi recunoscut a fi de trebuinţă. Agerimea minţii şi tăria inimii sunt condiţiile neapărate a vieţii mai depline. Ştiinţa şi puterea morală sunt stâlpii fericirii popoarelor. Aceste fiind bunuri ce omul, poporul, poate a şi le agonisi, urmează că de la el atârnă ca să intre în adevăr pe calea propăşirii şi să-şi câştige recunoştinţa omenirii, precum tot de la el atârnă ca, rămânând în neştiinţă şi aruncându-se în neorânduială şi desfrânare, să se ucidă pe sine însuşi. Pentru noi românii – care începem abia a ne dezvăli – calea spre bine e cu atâta mai uşoară cu cât ştiinţa izvorăşte atât de mănos din lucrarea omenirii întregi trecute şi acelei contemporane ce ne înconjoară; iar puterea morală stă atât de mândră în multe părţi a istoriei noastre, străluceşte în suflete atât de măreţe ca acele a unui Ştefan, Mihai sau Horea şi în sufletele tuturor acelor ce se bătură şi pieriră împreună cu ei, încât n-am avea decât să ne apropiem de ambele acele bunuri pentru a simţi în sufletele noastre înrâurirea lor cea binefăcătoare.

Oricine simte deci în sine un cuget ce năzuieşte mai presus decât spre trebuinţele zilnice, poate dar să se bucure astăzi într-adevăr de gândirea ce ne au adunat aice; căci în întoarcerea aceasta înspre trecut, în simţimântul ce ne împinge a încorda inimile noastre pe mormântul unui bărbat ce luptă o viaţă întreagă pentru poporul său, şi tăriei căruia sufleteşti datorim noi astăzi în mare parte existenţa noastră însăşi, în astă întoarcere, zic, se arată o creştere a puterii morale în sufletul nostru, o mai mare năzuinţă spre bine şi adevăr, o mai mare ură contra răului şi a minciunii ! Oricare din cei ce de aproape sau de departe vor simţi răsunetul, ce amintirea veacului de atunci va produce în suflet lovindu-se de starea de astăzi, se va videa mai înălţat în cugetul său, va voi mai mult şi va lucra mai mult. Tot acel ce va simţi în sine o agerime mai mare a spiritului, o tărie mai mare a inimii, îşi va aduce aminte că prin muncă neobosită şi jertfiri spre binele obştesc e dator să se facă vrednic de părtinirea cu care firea l-au înzestrat.

Căci, să fim drepţi, onorată adunare ! Nu tot poporul lucrează deodată spre viaţa şi propăşirea sa. Este în el o parte activă, în mâinile căreia stau ursitele poporului întreg. Ea-l duce spre propăşire sau decădere, după elementul ce predomneşte în dânsa, cel bun sau cel rău, în luptă totdeauna, în luptă neîmpăcată ca lumina cu întunericul. Cătră apusul vieţii unui popor predomneşte elementul rău, ce se-ndeseşte necontenit ca umbra în înserare, semn că se apropie noaptea mormântului. Dar şi la zori nu e lumina fără de amestec. De la început până la sfârşit, datoria elementului bun este de a lupta în contra răului. Prin silinţele sale, prin exemplul cugetului şi a faptei curate, prin îndreptarea celor ce nu ştiu sau nu vrau, pe calea binelui şi a adevărului, elementul bun introduce viaţa în sânul poporului, o înalţă până la culmea ei, şi chiar în timpul decăderii, prin o luptă necurmată, aruncă raze de strălucire asupra nopţii ce se coboară. Dacă partea mai aleasă a naţiunii rămâne în nelucrare, atunci aceasta urmează în întuneric o cale necunoscută, pradă tuturor elementelor răle ce pot să-şi ieie zborul în mijlocul nopţii; atunci se lăţeşte crima de care e cotropită fapta frumoasă ce fuge şi
s-ascunde; linguşirea ce caută câştig din orbirea celor linguşiţi şi înaintea căreia puterea de a susţine privirea adevărului slăbeşte din ce în ce; îngâmfarea asupra propriilor merite şi lauda cu meritele altora, căreia urmează lenevirea de a mai lucra şi care împreună ucid silinţa de a recunoaşte starea adevărată în care te afli şi iubirea de muncă prin care poţi scăpa din ea… Astfel se târâie atunci un popor în o umbră îndoielnică un timp oarecare, până la ivirea unor zori noi sau, ce e mai sigur, până la stingerea lui. Deci,
împlinirea legii naturii, că un popor are putinţă de a trăi şi a se dezvolta până ce a revărsat în lume tot cuprinsul său sufletesc, atârnă de condiţia neapărată a luptei necurmate a elementului bun în contra celui rău.

Sufletelor nobile şi înţelepte ale românilor din toate ţările le este dar impusă greaua, dar frumoasa sarcină, de a mijloci acuma şi a realiza în viitor ultimul ţel a speranţelor noastre. Pentru aceasta însă, o înţelegere şi o lucrare comună a elementului bun este condiţia neapărată a reuşitei. Nu mulţimea puterilor, ci îndreptarea lor spre acelaşi ţel şi opintirea lor împreună hotărăşte mărimea izbânzilor. Cu cât elementul bun se întăreşte mai mult prin strânsa legătură şi lucrarea împreună a celor ce-l înfăţoşează, cu atâta puterea celui rău slăbeşte, cu atâta orânduiala şi propăşirea înlăuntrul ţării, neatârnarea ei în afară este mai asigurată. Cu cât, din contra, elementul bun se răzleţeşte şi se desface deolaltă, cu atâta puterea lui se micşurează, orişicât ar creşte numărul acelora în a căror suflet este sădit, cu atâta se lăţeşte răul, minciuna, desfrânarea, cu atâta predomnesc înlăuntru patimile şi iubirea de sine, iară în afară siguranţa şi respectarea ţării slăbesc din ce în ce. Să nu credem vreodată că un popor când se coboară în cumpăna lumii, nu poartă el însuşi vina acelei coborâri. Totdeauna un popor ce slăbeşte în afară arată că e slab înlăuntrul său, un popor ce se stinge
de pe faţa lumii, că a fost mort înlăuntrul său.

Ferice sunt timpurile în care elementul cel bun a unui popor găseşte un centru, un suflet mare, în jurul căruia cu toţii se adună şi cu toţii lucrează, duşi de un gând, o simţire comună spre binele şi înălţarea patriei ! Atunci puterea creşte înmiit, atunci o ţară mică, o mână de oameni fac fapte ce răsună departe de locul unde s-au petrecut. Atunci se văd lucruri ce par neînţelese în timpurile mai slabe. Astfel, astăzi cădem în minunare dinaintea faptelor de viteaz ale lui Ştefan cel Mare, şi pentru ce oare ? Pentru că astăzi simţim prea bine că astfel de fapte ar fi cu neputinţă; şi iarăşi, pentru ce aceasta ? Oare nu suntem tot atâta, ba poate mai numeroşi, decât pe timpul lui Ştefan cel Mare; oare nu sunt şi astăzi bărbaţi ce-şi iubesc ţara şi toate le-ar jertfi spre fericirea ei ?… Sunt elemente bune, onorată adunare, şi în mare câtime, dar ele stau răzleţite, nu lucrează împreună, şi, deşi tind spre acelaşi ţel, spre înălţarea neamului şi fericirea lui, nefiind unite prin împreună înţelegere, aruncă adeseori unele asupra altora grozava acuzare de trădător de ţară ! Nu este un centru care să le unească, un ochi fermecător care să le insufle în inimă dorinţa şi puterea de a lucra împreună, un ochi ca acela ce aprindea în războaie sufletele viteze ale ostaşilor români.

Dar astăzi, cu toate turburările timpurilor, nu e atâta vorbă de războaie şi de lupte sângeroase; răul nu este atâta în afară cât înlăuntrul nostru şi în contra acestuia este de luptat. Nu voiesc a vă zugrăvi aceasta stare a noastră dinlăuntru în toate părţile unde trăiesc români, nici acea a legăturilor dintre românii din toate aceste părţi împreună. Oricine însă ştie că ea este departe de a fi astfel precum ar cere-o ideea propăşirii noastre spre unul şi acelaşi viitor. În dezbinarea dinlăuntru stă slăbiciunea tuturor; în această nearmonie a inimilor şi spiritelor stă rădăcina mai adâncă a rălelor ce ne bântuie, a pericolelor ce ne ameninţă. De aceea, pe mormântul bărbatului ce a ştiut a concentra în sine toate razele de bine a poporului său, să cugetăm la o apropiere a tuturor, din toate părţile, spre o împreună lucrare. Toţi cei mai buni să caute a avea credinţi, speranţe şi năzuinţi comune, şi să caute a se înţelege asupra mijloacelor, prin care  s-ar putea aduce realizarea acestora în viitor. Aceste credinţi şi principii comune să caute cu toţii a le răspândi cât se poate mai mult, pentru ca fiece român ce are o inimă, ce simte legătura adâncă pusă de natură între inima sa şi inima celui de acelaşi neam, între soarta sa şi pământul în care sunt sădite amintirile străbunilor şi speranţele copiilor săi, să ştie că are ceva de aşteptat de la sudoarea frunţii sale, că are un bine mai mare de apărat decât interesul traiului său însuşi.

Lăsaţi marginile măiestrite ce şirul istoriei le-au rădicat între noi ! Istoria le va desface cu încetul, precum a şi început, şi să nu grăbim nimica în astă privinţă. Deşi unirea politică este ţelul ultim a oricărui neam şi singurul mijloc de a dezvăli tot cuprinsul sufletesc al său, să nu credem niciodată că aci este totul, şi mai cu samă nu că aci e începutul. Unirea oamenilor, dacă e să fie cu trai, trebuie să se facă întâi prin gând şi inimă, apoi, după ce astfel de înţelegere va fi aruncat adânci rădăcini în sufletul celor ce vor să-şi unească şi alte interese, să păşească şi la aceasta. Unirea politică este şi o unire de interese de toate zilele, o unire a acelor sfere, unde mai uşor se jigneşte omul de aproapele său. Deci starea îmbucăţită cu care ne aflăm este într-un înţeles priincioasă. Să lucrăm cu toţii împreună la răspândirea aceloraşi credinţi şi speranţe, să legăm românul din Ardeal cu cel de lângă Prut prin cuget şi simţire, şi să lăsăm mersului istoriei apropierea tuturor intereselor. Când tot românul va tinde spre un ţel, când unirea minţii şi a inimii va fi încheiată, atunci aceea politică va urma numaidecât din însuşi mersul lucrurilor !

Aceasta deci să fie gândirea ce să ne lege împreună aice pe mormântul lui Ştefan cel Mare:

Că toţi românii care simt în sine un suflet mai osebit, o inimă mai nobilă, fie ei din orice sferă, fie ei din orice ţară, să lucreze neobosit, fiecare în parte şi cu toţii împreună, spre aflarea şi răspândirea mijloacelor care vor putea să înlesnească înrădăcinarea credinţelor, năzuinţelor şi speranţelor noastre comune în unul şi acelaşi viitor, şi să asigure împlinirea acelui viitor însuşi.

Aceasta să fie ideea cea mai presus de orice interese, de orice deosebire în gândire şi simţire. Câştigând astfel un mijloc puternic de înţelegere, să căutăm a întinde această înţelegere din ce în ce mai mult între sufletele noastre, de la principiul acel mare, rădăcina vieţii însăşi, până la ramurile, frunzele şi florile ei, restrângând deosebirile între gândiri, simţiri şi năzuinţi numai la atâta, pe cât e de nevoie pentru însăşi propăşirea unui popor. Această idee deci să nu rămână numai ca o amintire în sufletele noastre, ci, despărţiţi de aice să rămână ca o legătură adâncă ce îndată să ne împingă spre o lucrare comună. Să cercetăm mijloacele prin care s-ar putea aduce la împlinire întruniri periodice ale românilor de pretutindeni, dacă nu din toate clasele societăţii, cel puţin ale tinerimii studioase. Să nu încetăm de a dezbate prin grai şi scrisoare, fără patimă personală, ci numai cu ţinta spre adevăr, toate întrebările cele mai însemnate a vieţii noastre sociale, politice, economice, pentru a se putea ajunge cu timpul la un adevăr asupra lor. Să ne silim cu toţii întru cât e cu putinţă şi să ne înţelegem asupra mijloacelor, pentru cultivarea ţăranului – temeliei naţiunii –, pentru ca elementul bun atât de mănos răspândit în el să poată ieşi la lumină şi întrebuinţa puterile spiritului şi a inimii în folosul poporului întreg, iar nu numai în acel a micii sfere a satului în care s-a născut. Să căutăm de înălţarea şi întinderea teatrului naţional, care este până acuma în mare parte mai mult un institut de înjosire decât de înălţare morală, şi chiar astfel precum e, restrâns numai pentru o mică parte din poporul întreg… Dar aceste numai spre amintire: căci destul ar fi de a ne îndepărta de aice cu cunoştinţa clară a ideii ce ne-au adunat. Ea este destul de mare şi de frumoasă pentru a împlea sufletele noastre, şi mijloacele pentru împlinirea ei sunt tocmai roadele ce aşteptăm să le producă. Cu toate aceste, onorată adunare, nu ne putem despărţi de pe mormântul marelui bărbat, fără a cere de la amintirea lui o învăţătură, o povăţuire pentru lupta ce avem de luptat, căci este o asemănare ascunsă, dar adâncă, între starea de atunci şi acea în care ne aflăm, între lupta ce luptă Ştefan cel Mare şi acea pe care trebuie să o lupte astăzi partea cea bună a poporului român ! Era şi atunci ca şi acuma o mare mişcare spre neatârnarea şi înaintarea poporului; erau şi atunci pericole cumplite, dinlăuntru şi din afară, ce ameninţau aceste scumpe bunuri. Iată pentru ce, în bucuria nespusă ce împle sufletele noastre, totuşi simţim trecând o umbră de durere, precum trecea prin sufletul marelui viteaz, când, întorcându-se învingător din lupte, ştia că-i în ajunul unor noi bătălii ! Iată pentru ce ne adunăm noi astăzi pe mormântul lui Ştefan cel Mare; căci este o pornire a sufletului nostru, care, înţelegând asemănarea stării de astăzi cu starea de atunci, ne împinge a întări legăturile naturii pe mormântul acelui bărbat ce fu mai puternic decât ameninţările timpului său. Dar pe timpul lui Ştefan elementul cel bun predomnea înlăuntrul ţării, căci acesta era unit în jurul unui centru, astfel că putea menţine înlăuntrul ţării unitatea, şi că lupta se concentra în contra răului din afară. Astăzi, răul e mai mult înlăuntrul nostru, din cauză că elementul bun rămâne răzleţit, nefiind un suflet mare în jurul căruia să se concentre[ze] tot ce este mai ales în naţiunea noastră. Totuşi s-avem speranţă, fraţilor români ! Dacă elementul bun se uneşte în jurul unei idei, dacă puterile de viaţă aleargă la întrunire pe mormântul eroilor naţiunii, spre a lucra cu un gând, cu o inimă spre binele obştesc, atunci să nu ne temem ! Predomnirea binelui şi a adevărului va urma în curând lucrării întrunite a elementului bun, şi o stare mai liniştită, mai regulată şi mai puternică a interiorului ne va mijloci în curând respectarea în afară a naţiunii române şi propăşirea ei spre unul şi acelaşi viitor. Dacă nu este eroul viu în fruntea noastră, este ideea pentru care s-au luptat. Ea este un soare veşnic arzător pentru oglinzile curate ce pot a-l răsfrânge.

Ştefan cel Mare avea mai mult a se lupta contra pericolelor din afară. Arma sa era fierul; puterea sa, virtutea inimii şi braţul neobosit; victoriile sale erau repurtate pe câmpul stropit cu sângele bravilor români. Timpul de astăzi a schimbat totul, şi răul şi lupta în contra lui. Noi avem să ne luptăm mai mult contra dezbinării, neînţelegerii interioare; arma noastră este pana şi graiul; puterea noastră, vârtutea inimii, nu mai puţin trebuincioasă decât pe câmpul de război, şi spiritul neobosit; victoriile noastre se vor urma în tăcere, în sfera cea ascunsă a gândurilor omeneşti. Dar, cu toată această deosebire, rămâne adânca asemănare a luptei, acuma ca şi atunci, în contra unui rău care ameninţă existenţa şi propăşirea poporului nostru. Adevărurile fundamentale însă rămân aceleaşi pentru toate timpurile, întru cât se reproduc împrejurări asemănătoare. Când o putere mai mică luptă pentru bine în contra unui mare rău, atunci aceleaşi adevăruri vor trebui aplicate pentru a reuşi, fie lupta pe câmpul de război sau în câmpurile minţilor. Ştefan cel Mare a reuşit în lupta sa, pentru că geniul său a pătruns mijloacele adevărate ce putea să-l ducă la o bună izbândă. Mijloacele noastre vor fi deosebite; caracterul lor însă va trebui să fie în totul acelaşi, dacă voim să încununăm şi noi cu glorie şi reuşită lupta ce vom lupta.

Ştefan cel Mare ajunse la ţelul său prin neatârnarea sa de alţii şi încrederea în propriile sale puteri, prin conştiinţa lămurită a stării în care se afla, în fine, prin lucrarea adânc meditată şi totdeauna măsurată după îndemnul împrejurărilor.

Când Ştefan cel Mare îşi apăra ţara, el îşi punea speranţa mai înainte de toate în propriile sale puteri, căci în curând se încredinţase cât de puţin tare e acel ce-şi sprijină viaţa pe puterea şi ajutorul altora. Acest caracter de neatârnare să-l introducem în spiritul nostru. Să fim ceva prin lucrarea noastră şi nu numai prin ajutorul lucrărilor altora. Să nu aşteptăm pururea lucrări gata de la alte popoare: să nu introducem în poporul nostru, pentru a mulţămi trebuinţele lui, aşezăminte străine, ieşite din munca şi osteneala altor popoare; să nu traducem veşnic cele de nevoie pentru întinderea şi adâncirea cunoştinţelor noastre, ci să căutăm a scoate din crierii noştri înşişi cele de trebuinţă pentru propăşirea poporului, precum scotea Ştefan cel Mare din muşchii poporului român însuşi puterea pentru apărarea lui… Şi dacă uneori trebuie împrumutat ajutorul străin, cum altfel nici că se poate, atunci iarăşi să facem ca Ştefan cel Mare, mulţămindu-ne cu cinci mii de secui şi două mii de leşi, când noi înşine luptăm în număr de patruzeci de mii. Astfel întărind puterea spiritului şi a inimii noastre, prin însăşi a noastră osteneală, vom câştiga tot atât de sigur lupta în contra elementelor contrare propăşirii noastre, precum câştiga Ştefan bătăliile sale asupra duşmanilor din afară.

A doua condiţie neapărată a reuşitei este că să nu ne înşălăm asupra stării în care ne aflăm. Să nu ne orbim noi înşine prin linguşiri şi înălţări peste aceea ce suntem în adevăr. Când Ştefan cel Mare îşi scăpa poporul întreg prin vitezele sale lupte, când întregul popor înălţa rugi fierbinţi către cer pentru măritul voievod, acesta, departe de a se mândri de propriile fapte, petrecea după obiceiul timpului de atunci, zile întregi în post şi rugăciuni, şi nu se orbea asupra primejdiilor ce-l aşteptau şi de acolo înainte, asupra muncii ce avea încă de muncit pentru a ajunge la ţelul său. Să facem asemene astăzi şi noi în felul nostru… La cea mai mică izbândă a faptelor sau spiritului nostru, să nu ne îngâmfăm cu o neiertată zădărnicie; să înţelegem totdeauna unde ne aflăm, cât am lucrat, cât avem de lucrat pentru a ajunge la scopul dorit, şi a merita de a fi trecuţi cu semnul recunoştinţei în analele lucrurilor omeneşti.

În fine, şi aceasta răsună din depărtare peste ruinele secolilor trecuţi ca o sfătuire trimisă poporului său iubit de înţelepciunea lui Ştefan cel Mare, să nu ne grăbim întru realizarea scopului nostru. Să nu pripim prin o lucrare nesocotită mersul împrejurărilor, pentru a nu arunca în o vecinică noapte mândrul viitor ce începe a ne luci. Să lăsăm, pe cât se poate, timpului şi împrejurărilor a lucra pentru noi în astă privinţă, iară noi să ne silim a fi gata prin puterea şi înălţarea dinlăuntru a primi ceea ce viitorul ascunde în sânul său. Viaţa întreagă a lui Ştefan cel Mare şi testamentul său politic conţin această învăţătură. Niciodată Ştefan cel Mare nu se arunca orbiş în luptă, ci totdeauna aştepta ca timpul şi împrejurările să asigure rezultatul lovirii sale, care atunci urma ca un fulger. Niciodată el nu se îndoi a sacrifica un bine mai mic, pentru scăparea bunurilor celor mari, a onoarei şi existenţei poporului său. Lucrarea înceată în interiorul poporului, concentrarea elementului bun, luminarea părţii pasive a naţiunii noastre, înţelegerea asupra mijloacelor de propăşire, asupra mijloacelor de îndepărtare a dezbinărilor ce ne sfâşie, a relelor materiale şi morale ce se lăţesc molipsitoare înlăuntrul nostru – iată lucrarea ce este menită a aşeza temeliile pe care timpul va rădica odată viitoarea Românie; lucrare înceată dară nesfărâmată, ca acea a polipilor ce rădică insule din sânul oceanului, pe care apoi viaţa îşi aşterne covorul său, iar nu ca acea a furtunilor mării ce înalţă într-o clipă cumpliţii munţi de spumă, ca iarăşi să-i cufunde în latul ocean !

Deci, fraţilor români ! Să avem speranţă în viitorul nostru şi să lucrăm întru împlinirea lui. Să lucrăm împreună la unirea spiritului şi a inimii tuturor celor de acelaşi neam, la îndepărtarea relelor ce ne sfâşie înlăuntrul nostru. Să fim cu iubire pentru dreptate şi adevăr, să avem puterea de a le aduce la împlinire şi să luptăm fără încetare contra răului şi a minciunii; să fim neatârnaţi în cugetul şi spiritul nostru şi să nu ne mândrim de rezultatele dobândite, ci să tindem necontenit a le mări şi a le întinde; în fine, să nu grăbim, periclitându-l, un viitor ce va fi sigura urmare şi răsplată a unei munci neobosite pentru bine
şi adevăr.

Iar tu, umbră măreaţă a lui Ştefan cel Mare, coboară-te în sufletul poporului tău, şi cu puterea ta de fier încoardă-i voinţa spre împlinirea acelor datorii, pe care natura le impune oricărui popor ce năzuieşte cătră nemurire !

Mihai-Eminescu.Ro




Ultima zi la Timpul a lui Eminescu – 28 iunie 1883. Studiul integral al Profesorului Nae Georgescu: O conspiraţie fără conspiratori. EXCLUSIV MIHAI-EMINESCU.RO

Foto: Cristina Nichitus Roncea / uzp.org.ro

O conspiraţie fără conspiratori

Ca să mă extrag din parantezele şi generalităţile d-nelor care mă citează din auzite ca făcător de mitologie eminesciană, redau, cât se poate de scurt, opiniile mele despre ultima zi la Timpul a lui Eminescu.

S-a încetăţenit, fără voia mea, dar – temporal, cel puţin, după cărţile scrise de mine – ideea că Eminescu a fost eliminat din presă la data de 28 iunie 1883 în urma unei „conspiraţii”. Se vorbeşte de „teoria conspiraţionistă” în ceea ce-l priveşte, căutându-se şi identificându-se unii „actanţi” care au lucrat din umbră la prinderea poetului în flagrant de iresponsabilitate sau au provocat evenimente care să-l aducă în situaţia de a se arăta ca iresponsabil.

Personal, deşi nu am lucrat cu termeni precum „conspiraţie” etc., nu sunt incomodat de ei. M-am ghidat mult timp după „Istoria contimporană a României” de Titu Maiorescu, o carte în care conspiraţiile, stratagemele politice, farsele, comploturile politice, intrigile, cabalele abundă. După mentorul Junimii, epoca de modernizare a României începe cu abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza realizată (obţinută) în urma unui complot. Cine urmăreşte această carte vede că de la acel 11 februarie 1866 până spre 1900 comploturile şi conspiraţiile se ţin lanţ: este modalitatea prin care cad şi se ridică guvernele, prin care se pun la cale şi se înfăptuiesc alianţele secrete ori semisecrete, prin care se aduc oameni noi la cârma ţării şi se înlătură de la putere unii indezirabili. Este uimitor cum autorul, Titu Maiorescu, urmăreşte, descrie, laudă reuşitele unor conspiraţii/comploturi: termenii îi sunt foarte familiari, nu-l incomodează câtuşi de puţin. Este – mutatis mutandis – cum am urmări noi, astăzi, virtuozitatea driblingului în fotbal, de pildă.

Însuşi principele Carol a fost adus în România deghizat, ascuns pe puntea unui vas până la intrarea Dunării în ţară iar apoi purtat pe căi secrete până în Bucureşti. Liberalii vor lua puterea în 1876 în urma coalizării secrete de la Mazar Paşa, alianţa cu Puterile Centrale din 1883 va fi secretă, etc., etc. Noi îl citim pe Caragiale în registru comic, dar o replică precum aceasta a lui Farfuridi poate fi înţeleasă şi maiorescian: „Cum ziceam adineauri amicului Brânzovenescu: trădare să fie, dacă o cer interesele partidului, dar s-o ştim şi noi… De aceea eu totdeauna am repetat cu străbunii noştri, cu Mihai Bravul şi Ştefan cel Mare: iubesc trădarea, dar urăsc pe trădător…”.1 Este chestiune de climat: trădarea, conspiraţia, complotul sunt înţelese, în cheie paşoptistă, ca motor al istoriei – şi nici Maiorescu nici – cu atât mai puţin! – Caragiale nu se formalizează, discută deschis asemenea lucruri.

Într-un astfel de climat general de comploturi, stratageme, curse şi conspiraţii – ce mare lucru ar fi o cabală în plus, aceea din 28 iunie 1883, prin care şi Eminescu este declarat public nebun pentru a nu mai putea să deţină funcţii publice !?

Să ne înţelegem: nu intră în discuţie boala poetului, acel surmenaj intelectual care-i cerea repaos şi chiar internare. De altfel, poetul mai fusese internat în spital, prietenii săi consemnează şi alte perioade când îl văd obosit – dar lucrurile se petreceau între ei, iar după un repaos, supravegheat sau nu, poetul revenea la deplinătatea forţelor. Acum însă, când cu evenimentele din 28 iunie 1883, anunţul bolii poetului este publicat pe pagina a doua a ziarului Românul (pe 1 iulie 1883), oficiosul guvernamental aflat în necurmată polemică de oameni şi idei cu Eminescu. Ziarul poetului, Timpul, va confirma ştirea abia peste două zile – într-un anunţ din prima parte a căruia aflăm că poetul „a încetat a mai lua parte la redacţiune”, deci a fost demis. Când adversarul de idei (politice, polemice, etc.) anunţă că eşti bolnav, ce ai de făcut? Şi dacă trebuie să te aperi, cine te ajută?

Am dezvoltat cazul similar, acela al inginerului Nicolae Făgărăşanu, un prieten al lui Eminescu: în focul unei polemici cu miză financiară mare (bani din buget), acesta este declarat nebun de către ziarul cu care se lupta. Ca să răspundă, Nicolae Făgărăşanu a oferit, cum am zice astăzi, o conferinţă de presă: a închiriat o cameră la un hotel din centrul Bucureştilor şi i-a chemat pe toţi prietenii ziarişti să-l vadă. Lumea s-a convins că poate fi considerat persoană publică, adică este sănătos.

Ce ar fi putut să facă Eminescu, însă, pentru a-şi convinge prietenii şi duşmanii de acelaşi lucru? Nimic, şi asta din două motive. Mai întâi, se afla închis cu ajutor de la poliţie, deci strict supravegheat. Apoi, era cu adevărat în criză, avea nevoie de timp pentru refacere. S-a căutat şi s-a găsit momentul potrivit în ceea ce-l priveşte. În discuţie intră, desigur, felul bolii poetului – dar zvonul public odată lăsat să umble nu mai ţine cont de asta.

În discuţie mai intră, însă, şi evenimentele acestui 28 iunie torid. Lucrurile sunt foarte complicate şi necesită explicaţii de amănunt – pe care le-am oferit în cărţile mele. Geopolitic, în această zi Regatul României schimbă orientarea politică, economică etc. tradiţională – dinspre Franţa şi Anglia, către Puterile Centrale. Este vorba de intrarea noastră în alianţa secretă cu Germania, Austro-Ungaria şi Italia. După primele mele cărţi, prin anii 90 ai secolului trecut, Alexandru Paleologu a vorbit în mod special despre ziua de 28 iunie 1883 numind-o momentul schimbării axei de interes geopolitic al României. După aceea, Alexandru George acordă de asemenea o importanţă deosebită acestei zile din istoria noastră modernă. Desigur, niciunul nu face legătura cu Eminescu… Chiar şi săraca noastră istoriografie dedicată momentului, după 1994 aminteşte această zi ca pe una extrem de importantă – fără a face, desigur, nici ea – ea, mai ales! – racordarea la biografia unui… biet ziarist, în fond…

Practic, acest tratat de alianţă, foarte necesar pentru ţară, salvator la momentul respectiv, a însemnat reorientarea economiei noastre către Germania şi Austro-Ungaria – o schimbare de axă, aşadar – şi, în consecinţă, schimbarea spiritului public, devierea dinspre francofonia noastră funciară către germanofilie. De acum înainte se poate vorbi de „influenţele catalitice” (Lucian Blaga) ale spiritului german asupra românismului şi românităţii (folosesc termenii cu sufixe categoriale obişnuite, fără conotaţii de alt fel). Asemenea lucruri se fac cu maximă atenţie şi concentrare – iar ceea ce numim astăzi „victime colaterale” se trece sub tăcere în dobânda câştigului. Apropierea noastră de industria germană a însemnat progres, europenizare în galop. Când priveşti, însă, momentul impactului nu se poate să nu vezi rănile … responsabilităţii.

Ca evenimente între care se înseriază „boala gravă” a lui Eminescu, sau „căderea lui bruscă” după I. Creţu, trebuie să amintim mai ales expulzarea din ţară a lui Émile Galli, directorul ziarului francez din Bucureşti L’Indépendence roumaine. Evenimentul a fost foarte mediatizat, şi mă rezum să redau o caricatură de epocă unde bietul franţuz este înfăţişat ca vânat, urmărit de guvernul român în chip de haită – biciuită de la distanţă de reprezentantul Austro-Ungariei. Priviţi câteva clipe această caricatură ce rezumă o pagină de istorie… nescrisă însă. Era tot la 28 iunie 1883.

În aceeaşi zi s-a devastat sediul Societăţii Carpaţii – al cărui membru marcant era şi Eminescu. Recent s-a descoperit că unul dintre directorii acestei societăţi, Gheorghe Ocăşanu, nimeni altul decât acela care a ajutat la arestarea lui Eminescu, era agent al poliţiei Austro-Ungariei. Această societate care lupta clandestin pentru unirea Ardealului cu ţara începuse a fi penetrată de agenţi străini – şi, practic, activitatea ei se poate reface astăzi după rapoartele secrete trimise la Viena şi găsite, în zilele noastre, în binevoitoarele arhive de acolo. Eminescu este foarte des citat în aceste rapoarte. Era, deci, tot 28 iunie 1883. Raporturile diplomatice ale Regatului României cu Puterile Centrale s-au înrăutăţit brusc după sărbătorile de la Iaşi, din 6 iunie, când, la dezvelirea statuii lui Ştefan cel Mare, în prezenţa lui Carol I, s-au rostit discursuri irredentiste (mai ales de către Petre Grădişteanu). Spre 25–26 iunie 1883 vestea se lăţeşte bine de tot în Europa, graţie mai ales ziarului românesc de limbă franceză L’Indépendence roumaine, care era foarte răspândit pe continent, iar Austro-Ungaria va rupe relaţiile diplomatice cu România pentru 48 de ore, în timp ce Bismarck va telegrafia (în secret, desigur) că declară război Regatului României dacă nu se aduc reparaţii. Regele însuşi scrie scrisori teribil de adevărate către rude și prieteni, despre presa maghiară, mai ales cea din Budapesta, care cere imperativ ca România să fie cucerită urgent cu armele şi anexată la Austro-Ungaria. A fost un adevărat război de presă… dar şi de jurnalişti.

Iată, în acest sens, mărturii de ultimă oră foarte importante, ce vin să încoroneze relieful atât de accidentat al informaţiei. Este vorba chiar despre corespondenţa privată a regelui Carol I, recent descifrată şi editată de dl. Sorin Cristescu2. Avem, aşadar, scrisorile regelui din preajma lui 28 iunie 1883, către ilustrul său tată sau către alte persoane din familie, din care extragem câteva pasaje privitoare la presă: „Semnificaţia infamă care s-a dat cuvântărilor ţinute la festivităţile de la Iaşi şi comentariile despre prezenţa lui Brialmont arată cât de departe poate duce libertatea presei, fiind în stare să implice ţara într-un conflict primejdios cu vecinii. În ziarele româneşti şi Austro-Ungare domneşte la ora actuală o aşa de uriaşă iritare că ne-am putea teme de o explozie.3; „Dacă tonul presei româneşti este extrem de regretabil, cel al ungurilor a ajuns la limita neruşinării, aceştia cer cu o nemaiauzită neruşinare pur şi simplu anexiunea /noastră/. În Germania, din nefericire, nu intră ziare scrise în limba maghiară, care aici sunt foarte răspândite, altminteri românii ar fi trataţi cu mai multă indulgenţă. Germanii iubesc banii româneşti, dar se năpustesc cu lovituri de bâtă asupra ţării.” 4 Iată, apoi, părerile suveranului despre ziarul L’Indépendence roumaine (aleg un pasaj mai semnificativ dintre multele la îndemână; regele afirmă de câteva ori că foaia franţuzească face politica Rusiei pentru că se hrăneşte masiv din rublele pe care imperiul i le furnizează): „Ziarele răspândesc în continuare ştiri false pe aici. Cea mai rea foaie în această privinţă este L’Indépendence roumaine care se hrăneşte din minciuni, poveşti de scandal şi atacuri josnice împotriva guvernului. Presa străină din nefericire îşi ia ştirile din acest izvor necurat şi ziarele bucureştene simpliste repetă apoi totul papagaliceşte. Nemărginita libertate a presei nu ne permite să luăm măsuri împotriva lor.”5 Ca să demonstrez acelaşi lucru, mie mi-au trebuit spaţii largi şi investigaţii destul de lungi (abia crezute de către tinerii mei colaboratori…), acest izvor atât de limpede, regal cu adevărat, nu fusese scos la iveală. Iar acum, când îl avem, trebuie să facem racordarea acestor informaţii la domeniul eminescologiei.

Aşadar, de ani buni L’Indépendence roumaine făcea zile fripte guvernului Brătianu, transportând în Europa şi punând zilnic pe mesele ambasadorilor, miniştrilor, preşedinţilor, regilor – bârfe, inepţii, chiar secrete de stat. După dezvăluirile ei privind discursurile iredentiste de la Iaşi, din 6 iunie 1883, când s-a dezvelit statuia lui Ştefan cel Mare, Europa ziaristică şi politică s-a încins, a luat foc adică, a ars mocnit până la 28 iunie şi în această zi a izbucnit flacăra. Guvernul Brătianu a luat, în fine, măsuri împotriva presei, mai exact l-a expulzat din ţară pe directorul foii franceze, cetăţeanul francez Émile Galli. Situaţia o cerea: Austro-Ungaria rupsese relaţiile diplomatice cu Regatul României pentru 48 de ore (şi executa manevre armate în Carpaţi, în timp ce presa maghiară striga că a venit timpul ca imperiul să-şi anexeze Valahia şi Moldova; aceste scenarii geopolitice erau foarte vii în epocă, iar prin 1879 filosoful Vasile Conta câştigase notorietate naţională dezvoltând unul asemănător prin presă6), Bismack ameninţase Regatul României cu declararea războiului (printr-o telegramă secretă către rege). Împăratul Wilhelm I al Germaniei transmisese, de asemenea, o scrisoare de ameninţări, în care soma România să intre în alianţă militară, spunând textual: „Cu sau fără alianţă, România trebuie să subscrie la condiţiile învingătorului”7(asta aducea aminte de Congresul de pace de la Berlin, când României i s-au impus condiţiile la masa verde, deşi fusese învingătoare pe câmpul de luptă), Rusia cerea, de asemenea satisfacţii. Trebuia făcut ceva, iar guvernul a făcut totul şi încă ceva pe deasupra. I se cerea să retracteze şi să-şi prezinte scuze: Petre Grădişteanu (autorul discursului iredentist de la Iaşi) a mers, în persoană, la Viena să-şi ceară scuze – dar l-au însoţit şi ministrul de externe, D. A. Sturdza şi ministrul C. Stătescu. Cu misiuni asemănătoare în lumea germană se afla Regina Elisabeta, mergea acum Carol I însuşi – şi se mai aflau I. C. Brătianu, P. P. Carp şi Titu Maiorescu. În vara aceasta fierbinte se coace alianţă – iar fructul va fi cules în toamnă, printr-o iscălitură rece şi discretă a lui I. C. Brătianu.

Toate episoadele de mai sus sunt bogat reprezentate în caricaturi de epocă – şi am reprodus în cărţile mele câteva cu scopul şi numai cu scopul de a arăta că avem de-a face cu un spirit public, un climat înţeles ca atare de către lumea care trăia în acele zile.

Chiar în ziua dezvelirii monumentului lui Ștefan cel Mare de la Iași, armata austro-ungară executa ample manevre militare la granița României, pichetul de grăniceri români de la Ițcani era capturat, pur și simplu (în urma unei înscenări) de către un detașament austriac, militarii români fiind degradați și purtați pe jos, prin Suceava, ca să-i vadă mulțimea, fiind etichetați ca agresori… Eminescu este printre puținii ziariști români care se revoltă: în timp ce la Iași se ridica statuia lui Ștefan – la Suceava, cetatea de scaun a domnitorului, militari români sunt purtați în lanțuri spre pușcărie. În același timp, generalul belgian Brialmont, chemat de către rege în țară să facă planuri genistice de apărare a capitalei (de la el ne-a revenit/rămas, între altele, fortul Jilava, actuala pușcărie) era somat, amenințat cu scoaterea din rândul armatei, la el în țară, dacă nu părăsea România…Toate acestea, la 28 iunie și în zilele imediat următoare.

Émile Galli trebuia expulzat, așadar, pentru că el relatase pe larg serbările de la Iaşi, iar ziarul său franțuzesc internaționalizase brusc chestiunea. Atâţia alţi ziarişti trebuiau neutralizaţi într-un fel sau altul. Chiar ziarul Timpul din 29 iunie (numărul care conţine editorialul eminescian despre libertatea presei) dă o ştire pe pagina întâi de acest fel: „Ni se spune că guvernul român ar avea de gând să mai expulzeze încă şi alţi  străini, în urma cererilor unor puteri străine. – Dăm ştirea sub rezervă.”8Ziarul Binele public dă informaţii mai ample: sunt căutaţi ziariştii din Bucureşti pentru a li se verifica actele – iar cei care nu au cetăţenia română sunt expulzaţi, ca şi Émile Galli.

Emile Galli, directorul ziarului L’ Indépendence roumaine, expulzat la 28 iunie 1883. Caricatura îl înfăţişează în postură de vânat, pe urmele sale fiind, în chip de câini de vânătoare, D. A. Sturza, I. C. Brătianu, Petre Grădişteanu şi Gheorghe Chiţu. Pușcaşul este Contele Gustav Kalnoky, ministrul afacerilor externe al Austro-Ungariei.

România a luat, repet, măsuri urgente: Petre Grădişteanu împreună cu Eugen Stătescu, fostul ministru de externe (vezi-i şi în caricatura de mai sus în chip de câini de haită; în altele apar des făcând laşe temenele puternicilor Europei), vor merge în persoană la Împăratul, la Viena, pentru a-şi cere scuze pentru discursul din 6 iunie. Ei pleacă pe 28 iunie cu „Trenul fulger”, acum pus pe şine din Bucureşti.

Într-o zi atât de bulversată politic, Ioan Slavici pleacă din ţară, Maiorescu de asemenea (după amiază, imediat ce a rezolvat cu internarea lui Eminescu la doctorul Şuţu) – şi, cum spune primul dintre ei: „Eminescu era vorba să plece la Botoşani”.

Acest „era vorba” din amintirile atât de încâlcite ale lui Slavici înseamnă o vorbă vorbită anterior, o hotărâre sau decizie luată. Eminescu nu mai pleacă, însă, şi este prins sau se lasă prins în vârtejul evenimentelor din Bucureşti. Arestarea lui de către comisarul de poliţie Câţă Niculescu a însemnat eveniment public în toată regula, cu scandal şi tam-tam, iar înserierea între celelalte percheziţii, spargeri de sedii, expulzări etc. pune cel puţin sub semnul întrebării intenţia autorităţilor. În fond, care era problema de tulburare a ordinii publice, adică motivul arestării? – Că într-o baie poetul şedea închis de câteva ore. Cum poate fi tulburată ordinea publică într-o baie – şi încă, în aşa fel încât să fie nevoie de furgonul poliţiei, al spitalului, de martori, prieteni etc.? Iar această arestare a fost premeditată – sub forma unei prezervării, desigur, a unei protecţii – de către prietenii lui Eminescu, aceia care de dimineaţă îi făcuseră rost de bilet de internare prin Titu Maiorescu.

Acestea sunt, desigur, legături între evenimente. Nu avem o dovadă certă că a existat un „complot” sau o „conspiraţie” în jurul lui Eminescu – şi nu ştiu dacă istoria va putea oferi vreodată un asemenea „act” scris. Eu mi-am plasat cercetările sub semnul lui Eschil, al cărui Agamemnon este drama „logomanţiei” (ghicire în cuvânt, discurs) – şi citez des mai ales versul to gar topazein tou saf eidenai diha, care înseamnă că a face legături între lucruri, a căuta coincidenţele, este diferit de a şti clar. În această piesă Corul este personaj principal şi încă de la început presimte că regina Clitemnestra pune la cale crima împotriva lui Agamemnon, merge apoi pas cu pas pe urmele presimţirilor, face chiar o filozofie a presentimentului, vrea să-l avertizeze pe rege la sosirea lui în Argos – totuşi, nu este absolut sigur că se află în faţa preparativelor unei crime, îşi dă seama de aceasta doar în momentul când crima se produce. Şi atunci, la ce bun să mai prevezi viitorul când nu-l poţi schimba? Totuşi, acest topazein este omenesc şi zeiesc, este necesar şi angoasant de obligatoriu: trebuie să treci prin întâmplări pentru a o deduce pe cea care urmează.

Acum, recent, în aceeaşi ordine a coincidenţelor, trebuie să amintesc importantul cuvânt la mormântul lui Eminescu, ţinut în dimineaţa zilei de 16 iunie 2018 de către distinsul istoric, Dl. prof. Gheorghe Iscru. Dânsul a studiat aplicat documentele privitoare la 28 iunie 1883 – şi conchide cu o întrebare: de ce prietenii lui Eminescu nu l-au cooptat pe poet în acest grup restrâns care pregătea alianţa secretă cu Puterile Centrale? Mai ales că el nu gândea politic mult diferit faţă de ei, era un bun cunoscător şi un admirator al culturii germane: în loc să fie exclus, eliminat, trebuia pus alături în barcă.

Independent de Dl. Gheorghe Iscru, aceeaşi observaţie este făcută de D-na Ilina Gregori. Dânsa nu crede că s-ar fi organizat un „complot” pentru eliminarea lui Eminescu – aducând asemenea argumente: „Luările de poziţie eminesciene în chestiunile actuale de politică externă concordă în bună parte, prin realismul lor în primul rând şi orientarea decis anti-rusească, cu strategia micului grup de confidenţi ai regelui care pregăteau alianţa secretă cu Puterile Centrale. Ele infirmă ca atare explicaţiile pe care se sprijină versiunea complotului infam contra poetului-gazetar.” 9Iată o chestiune care ar putea să ţină de logica faptelor: cum să dai la o parte un adept al ideilor tale?! Şi totuşi, istoria are logica ei.

Dl. Alex Stoenescu a ţinut, prin anul 2006 cred, un serial răsunător la un post de televiziune important, despre familia Brătienilor – explicând în detalii cazul Domnitorului Alexandru Ioan Cuza care, deşi dorea el însuşi principe străin, deşi îl căuta şi era gata să-i ofere coroana al cărui garant se considera (conform înţelegerii anterioare lui 1859) – totuşi a fost eliminat când s-a găsit principele, a fost scos brutal din joc pentru ca meritul să nu-i revină.

Alexandru Ioan Cuza a fost sacrificat în 1866, arestat chiar de şeful gărzilor sale – pentru a se pune în practică ideile pe care el însuşi le nutrea! Aceasta este epoca, acesta este climatul. Punându-mi, şi eu, întrebarea de ce n-a fost cooptat Eminescu între cei care au înfăptuit alianţa secretă din 1883 – mi-am dat răspunsul în acest sens, făcând legătura cu situaţia lui Cuza. D-nii Gheorghe Iscru, Alex Stoenescu şi D-na Ilina Gregori (dânsa nu se întreabă, ci doar bovarizează, feminin, vai, prea feminin, pe marginea istoriei) reinventează cazul, ca dovadă că există un topazein etern în noi. Eschil ar putea răspunde şi de data aceasta.

Nu avem documente. Ştim, însă, ce cascadă de evenimente măreţe s-a dezlănţuit în ziua aceea, mai ştim că de acum înainte Eminescu – cu toate că se va însănătoşi după câteva luni – nu va mai fi persoană publică şi nimic din ce va face sau scrie nu va mai fi credibil. Urmează pentru el 6 ani de zile de moarte civilă. Conceptul exista în epocă, moartea civilă sau politică însemna scoaterea cuiva din viaţa publică – şi Eminescu, în anii săi de glorie, la Timpul, a rostit (scris) o asemenea condamnare la moarte civilă. Era la 14 martie 1881, imediat după proclamarea Regatului: liberalii se gândesc să-l roage pe Dimitrie Lecca să facă declaraţia formală în Parlament – iar Eminescu este unul dintre cei mulţi care se indignează. Într-adevăr, Dimitrie Lecca fusese, la 11 februarie 1866, cel care-l arestase pe Al. I. Cuza în palat (iată, iarăşi revine numele domnitorului în atenţie). Fusese şeful gărzilor domnitorului, prestase jurământ de credinţă în faţa sa – iar acum îl punea în cătuşe. În Timpul din 14 martie apare, după numele lui D. Lecca, în editorialul de pagina întâi (text neeminescian) semnul crucii şi data 11 februarie 1866 – ceea ce va inflama presa oficială.

Eminescu revine cu explicaţii teoretice, la 18 martie, spunând răspicat: armata ca instituţie se bazează pe jurământul militar, iar acest militar a murit la 11 februarie 1866, când şi-a încălcat jurământul – a murit civil adică; el poate trăi până la adânci bătrâneţe, poate să-şi mănânce în linişte pensia – dar nu mai are dreptul să rămână sau să revină în viaţa publică. Cel care l-a trădat pe Cuza îl poate trăda oricând şi pe Carol. Totuşi, Dimitrie Lecca va fi Preşedintele Senatului, şi va rămâne mult timp în funcţie după 13 martie 1881 când a reîmbrăcat haina militară, ridicat la rangul de general pentru meritele sale deosebite.

Eminescu suferă, la propriu, acest tip de moarte civilă pe care-l prefigurează (şi care rămâne doar prefigurat) pentru trădătorul lui Cuza – între 1883-1889 – fără a fi, însă, la mijloc, motive atât de întemeiate: o formă fără fond.

Mai mult chiar: însuşi Alexandru Macedonski a avut parte de o asemenea condamnare la moarte civilă. După epigrama publicată sub numele său în revista Literatorul, în luna august 1883, Grigore Ventura este acela care reacţionează public, în limba franceză, în L’Indépendence roumaine, 4/16 august (ziarul a fost preluat de către Al. Ciurcu de la abia exilatul Émile Galli; Ventura fusese și va rămâne redactor la foaia franceză), numind gestul „Une infamie”. Al. Macedonski replică dur prin presă – iar Ventura revine în aceşti termeni: „Pentru mine, d. Macedonski este un om moralmente mort, şi n-am să imit conduita sa faţă de Eminescu, lovindu-l când este la pământ. Requiescat in pace.” Am atras atenţia că această polemică trebuie citită în cheia momentului. Macedonski nu-l numeşte în mod expres pe Eminescu, se referă doar la „Un X… pretins poet”. După anunţul bolii şi destituirii lui Eminescu, din 28 iunie, nu s-a mai scris nimic despre poet, nu s-a dat vreun comunicat, etc. Iată că la mijlocul lui august Grigore Ventura găseşte pretextul să afirme ferm că Eminescu este „pretinsul poet X…”, că el a înnebunit şi că acest lucru îl spune Al. Macedonski într-o epigramă. Abia această ieşire în presa franceză autentifică, certifică oarecum, nebunia. Este motivul pentru care trebuie să fim extrem de prudenţi în interpretările acestei sume de coincidenţe. Grigore Ventura îl duce pe Eminescu la baia Mitraşewski, el anunţă poliţia că poetul face acolo o scenă de nebunie, el pleacă de la locul faptei – iar acum, în august, tot el anunţă public boala folosindu-se ca pretext de o epigramă. Totul are aspect de cabală.

În fond, lucrurile se pot limpezi întrucâtva dacă ascultăm şi opinia unui filosof, l-am numit pe dl. Constantin Barbu. Recitind şi comentând împreună aceste izvoare narative, dânsul a pus această dilemă: Ori Eminescu era prea mic – şi atunci lumea sa nu s-a încurcat prea mult cu eliminarea lui (urmând a fi recuperat ulterior, ca poet) – ori era prea mare, prea temut adică, fiind membru marcant al Partidului Conservator, redactor încă activ la Timpul, foarte bine ţinut minte din polemicile de până acum chiar dacă în ultima vreme scria mai puţin – şi atunci aceeaşi lume a trudit îndelung, a avut ceva de furcă să creeze momentul şi să-l fixeze în istorie. Din această dilemă, vorba lui Caragiale, nu putem scăpa. Eminescologia ca ştiinţă pulsează între „micimea” şi „grandoarea” lui Eminescu. Se observă, însă, că cei care aleg primul termen al dilemei minimalizează şi momentul 28 iunie 1883. O fac pe cont propriu: nu poţi crede în „morala” lui Grigore Ventura, de pildă, acela care chiar la moartea lui Eminescu, lângă catafalcul său, a ţinut un discurs prin care lăuda poetul în mod convenţional – şi veştejea ziaristul cu pasiune şi chiar cu aversiune. Titu Maiorescu notează în jurnalul său „A vorbit şi nebunul indiscret de Ventura”10 (citez din memorie). Nebun, ca toată lumea aceasta… Indiscret, însă, în stil propriu, cu proiect şi program.

N. Georgescu

Sursa: Mihai-Eminescu.Ro

1 I.L. Caragiale: O scrisoare pierdută, Actul II, Scena 3.

2 Sorin Cristescu, Carol I – Corespondența privată 1878 – 1912, Editura Tritonic, București, 2005.

3 Scrisoarea din 21 iunie / 3 iulie, către Maria de Flandra, sora sa; generalul belgian Brialmont se afla în ţară, pe lângă Galaţi, pentru a studia terenul, la rugămintea personală a lui Carol I, în vederea construirii unei linii de fortificaţii; presa străină a considerat că el este consultant într-o eventuală trecere armată a munţilor pentru Ardeal; adăugăm în această paranteză că, în context, Imperiul Austro-Ungar a ordonat şi a executat manevre militare în Ardeal pentru intimidarea Regatului României, manevre conduse de însuşi Arhiducele Franz Ferdinand.

4 Scrisoarea din 28 iunie / 10 iulie 1883, către Karl Anton de Hohenzollern, tatăl său. Scrisoarea este trimisă de la Sinaia, unde regele se afla de două zile: suntem exact pe 28 iunie 1883, când Grigore Ventura vrea să-l ducă pe Mihai Eminescu la Palatul Cotroceni ca să-l … împuşte pe rege. Deplasările suveranului erau, desigur, publice, toată lumea, şi mai ales presa, ştia că el este în drum spre Germania. Ventura nu prea are cui spune că Eminescu îl căuta pe rege în capitală – doar dacă, iarăşi se impune constatarea, – dacă suntem ferm convinşi că poetul era cu adevărat nebun de legat şi nu mai ştia pe ce lume se află).

5 Scrisoare din 25 august / 6 septembrie 1882, către acelaşi.

6 Articolul, intitulat „Viitorul României pregătiti de d-nii Brătianu și Kogălniceanu”, a fost publuicat în Presa, 10 feb. 1879, și reluat cu ample comentarii în mai toate ziarele (vezi: Octav Minar, Filosoful Conta, Ed. C. Sfetea, f.a., p.717-726.

7 Traducerea d-lui Sorin Cristesc (în scrisoarea lui Carol I din 25 iulie / 6 august 1883 către tatăl său).

8 Timpul, 26 iunie 1883.

9 În revista Observator cultural ,14-20 iunie 2007,p.8-9.

10 T.Maiorescu: Însemnări zilnice, ed. cit., vol. III, la 16 iunie 1889.




O nouă FLOARE ALBASTRĂ dedicată Românului Absolut Mihai Eminescu – Frumoasa Revistă a Centrului Cultural Spiritual Văratic. EXCLUSIV: Neliniştea și realul. Pascal și Eminescu – de Ilie Bădescu

Sub îngrijirea distinsei Doamne Emilia Țuțuianu a apărut o nouă revistă de cultură, artă și spiritualitate, dedicată Românului Absolut Mihai Eminescu: Floare Albastră, publicată sub egida Centrului Cultural Spiritual Văratic de pe lângă Mănăstirea Văratic. Vă invităm să o lecturați mai jos, felicitând din toată inima sufletista realizatoare și colectivul redacțional. Printre primele semnături: eminescologii Nae Georgescu, Teodor Codreanu și Dan Toma Dulciu, sociologul Ilie Bădescu, jurnaliștii Grigore Ilisei, Fabian Anton și Victor Roncea, IPS Anania, IPS Ioachim, Stavofrora Iosefina Giosanu, scriitorii Gheorghe Simion, Mariana Gurza, Emilia Țuțuianu și mulți alții. Reproducem, de asemenea, în exclusivitate, prin amabilitatea redacție, studiul profesorului Ilie Bădescu, membru corespondent al Academiei Române și director al Institutului de Sociologie al Academiei Române:

 

Neliniştea și realul. Pascal și Eminescu

Ilie Bădescu

1.Puterea neliniştii şi semnificaţia „lucrului” la Eminescu şi Pascal.

Tradiţia „cugetărilor” în cultura europeană1

Acad. Ilie Bădescu

Europa răsăriteană a secolului al XIX-lea era o „Europă tragică”, aflată în „plină transmutaţie a valorilor (…), încă moştenitoare a miracolului grec, dar parvenind prin diversele faze ale umanismului la «Dumnezeu e mort !», a lui Nietzsehe” (Svetlana Matta, 1, p. 25). Infinita unime cu Dumnezeu n-are cum să dispară din sufletul omului, dar uitarea de Dumnezeu preschimbă unimea aceasta într-un abis ontologic, un gol teribil ce răzbate în actele trăitoare sub formula unei maladii sufletești, a acelui mal de l’infini, cu sintagma supraîncărcată de sensuri profetice a lui Blaise Pascal. Marii sensibili ai Europei sunt memoria vie a noii maladii sufletești, maladia golului, fiindcă pentru omul acesta care, în viața lui cea de toate zilele (nu și în adâncul insondabil al sufletului său), și-a pierdut infinita unime toate sunt golite de miezul lor cel mai adânc, existența însăși preia în adâncurile ei un „gol asemenea uitării celei oarbe”. Dar unimea însăși n-ar cum să se stingă, precum aflăm din poezia vizionar-profetică a lui Eminescu: „căci unde-ajunge nu-i hotar/ nici ochi spre a cunoaște/ și vremea-ncearcă în zadar/ din goluri a se naște/ „nu e nimic și totuși e/ o sete care-l soarbe/ e un adânc asemene/ uitării celei oarbe”. Eminescu a preluat în sufletul său golul acesta oceanic și opera lui este locul unei eclesiatrii pancosmice fiindcă totul în lirica lui participă la un fel de liturghie cosmică vindecătoare de golul „uitării celei oarbe”. El, precum remarcă o mare doamnă a eminescologiei eterne, elvețianca Svetlana Matta, a „suprapus acestei clôture (îngrădiri, închideri) a metafizicii cultura folclorică a ţării sale”, „a reabilitat nevoia spiritului în dragoste faţă de sexualitatea goală care devine tot mai mult o formă nouă de nevroză a realului nostru” (Svetlana Matta, 1, p. 25). „Hyperionul său este, de pildă, soarele grec” („metafora luminii a Occidentului”) „altoit pe mitul popular al Zburătorului” (s. n., op. cit., p. 25). Cel ce examinează în decursul ultimilor opt sute de ani sensibilitatea erotică a omului european nu va scăpa din vedere faptul că aceasta urmează un declin progresiv de la Tristan şi Isolda până la tiparul donjuanist pentru a-şi recupera sensul luminos, ascendent şi unificator, cu tiparul hyperionic. Pe cât de unificatoare este lumina hiperionică, pe atât de angoasantă este contemplarea abisului ontologic. Orizontul lucrurilor „ascunde în el un alt orizont, invizibil şi teribil, pe care imaginile poetului ne fac totuşi să-1 vedem : „Se poate ca bolta de sus să se spargă / Să cadă nimicul cu noaptea lui oarbă / Să văd cerul negru că luminile-şi cerne / Ca prăzi trecătoare a morţii eterne.”

Această imagine metaforică a sitei care cerne lumile, risipindu-le pe întinderea existenţei ca pe o ploaie de seminţe, este copleşitoare şi ea face legătura între viziunea stihială a existenţei, proprie nord-vesticului şi cea hindusă. Tema sitei ontologice răzbate în cugetări („Cu fiecare lucru Universul s-opinteşte”) sau în versuri care preiau forma aforismului („cu fiecare om o lume îşi face încercarea”). Căutând secretul popoarelor (Sv. Matta), ca în Memento mori, Eminescu descoperă că „viaţa este legată de profunzimi necunoscute”, că tot ceea ce există urmează unei «colosale cerneri ontologice. În versul: „Ca prăzi trecătoare a morţii eterne” semnificativă nu este ideea eternităţii nimicului, ci raportul ontologic al finitului la infinit, care poartă cu el întregul miracol al existenţei. Viaţa cu tot relativul ei, se iveşte ca o cumpănă a două nimicuri, cerul negru deasupra, ca sită ontologică, şi moartea eternă ca abis al prăbuşirii. Între cele două abisuri ontologice, miracolul şi misterul lumilor cernute :

Să văd cerul negru luminile-şi cerne

Ca prăzi trecătoare a morţii eterne

Sita ontologică cerne lumile ce par a fi pregătite să devină cumpăna ontologică a celor două abisuri: „Cu fiecare lume Universul s-opinteşte”. Aşa cum stau lumile în Univers, aşa se arată a fi şi omul în lume : o cumpănă între două abisuri. Sita ontologică se reproduce la scara ontologiei umane : „Cu fiecare om, o lume îşi face încercarea”. Geniul, cu ideea şi simţirea sa poetică, reprezintă o punte ontologică spre fiinţă, (Şi unde-ajunge nu-i hotar / Nici ochi spre a cunoaşte / Căci vremea-ncearcă în zadar / Din goluri a se naşte). Simţirea poetică descoperă „departele cosmic” din orice raport. Cum bine remarcă Sv. P. Matta, „apropierea în dragoste — „înc-o gură” — este în esenţa ei o imensă depărtare” ‘(Sv. M. — p. 41) : „Înc-o gură şi dispare / Ca un stâlp — eu stau în lună ! / Ce frumoasă, ce nebună ! / E albastra-mi dulce floare !”

Versurile comunică toată singurătatea ontologică a celui ce iubeşte, care preia cu clipa de fericire şi o colosală, o dulce şi neştiută povară cosmică: a fi „stâlp în lună” (metaforă a singurătăţii absolute în dragoste !), cumpănă a lumii. Oare nu este Hyperion condamnat să fie o cumpănă între roirea cerului de stele de deasupra şi roirea micilor „stele cu noroc” de dedesubt ? „Ei au doar stele cu noroc / Şi prigoniri de soarte / Noi nu avem nici timp, nici loc / Şi nu cunoaştem moarte…”. Hyperion, tipar al erosului cosmic, este cumpăna eternă a lumilor. Iată, dar, că abisurile ontologice sunt contracarate de o „nemurire rece” în stare să provoace totuși imense incendii erotice, lumini florale în cosmos. „Sita ontologică” este, aşadar, numai un nivel al ontofaniei lirice eminesciene, acela în care secretul vieţii pare a sta în raportul finitului la infinit. „Luceafărul” ne revelează secretul unei raportări din care poate izvorî acea forţă miraculoasă în stare să unifice regiunile lumii, să actualizeze raporturile lor precomunicante, să transubstanţieze materia în lumină şi să scoată în calea vederii ţinuturile de dincolo de hotarele minţii. „Iar Tu, Hyperion rămâi / Oriunde ai apune… / Tu eşti din forma cea dintâi / Eşti vecinica minune…” Vecinica minune ţine în cumpănă moartea eternă. Iată cei doi termeni ai viziunii onto-cosmogonice a lui Eminescu. Dar să insistăm încă asupra semnificaţiei dezmărginirii la Eminescu.

Din secolul al XVII-lea până în secolul al XlX-lea, în atitudinile culturii europene faţă de real şi în real (ca manifestări valorizatoare ale realului) au precumpănit forţele dezmărginirii, ale dispersiei ontologice. Viziunea lui Pascal pariază pe aceste forţe. „Spaima” sa în faţa „spaţiilor” dezmărginite şi mute, răul de infinit la ştirea că tot ceea ce prinde „realitate” se află instantaneu absorbit de universul fără margini, arătându-se suspendat, cu masa care-i este dată, între două abisuri, toate acestea ne previn că sufletul omului european trăia realul, ca parte a lui, la polul forţelor sale de dispersie ontologică. Viziunea aceasta va merge progresiv, treaptă cu treaptă, până la deplina sa sistematizare, odată cu enunţarea de către Carnot-Clausius a celui de-al doilea principiu al termodinamicii. Acest principiu susţine, după cum se ştie, că sistemele fizice trec, prin transformări neîncetate, de la stări eterogene la stări tot mai omogene, trecerea însăşi antrenând o degradare a scării energetice şi o „de-concentrare” a realului, astfel că la capătul procesului se atinge starea unei dispersii ontologice maxime. Aceasta este starea entropiei maxime, în care a dispărut orice sistem, este nimicul însuşi. Aflat student la Viena şi la Berlin, Eminescu va cunoaşte teoria lui R. Mayer, ca şi teoria lui Carnot-Clausius. Această viziune are rădăcini în veacul al XVII-le, în opera lui Pascal. O aprofundare a eminescianismului metafizic ar putea porni de la pragul pascalian.

Prin Pascal, secolul al XVII-lea ni se descoperise ca un interval traversat de o tensiune sufletească de ample proporţii, în care se oglindește raportul finitului la infinit ceea ce a indus o teribilă angoasă, pe care Pascal a și definit-o prin tulburătorul sindrom al răului de infinit, le mal de l’infini. Între nimicul lumii şi absolutul ei, viaţa este resimţită ca un exil blestemat. „Căci la urma urmei, ce este omul în natură ?… se întreabă Pascal (…) Un lucru de mijloc între nimic şi tot. El este infinit îndepărtat de înţelegerea ambelor extreme, tot atât de incapabil să-şi dea seama de nimicul din care a ieşit şi de infinitul în care-i înghiţit” (1. Oeuvres I, p. 78—79).

Dar ce fel de om este cel ce trăieşte cu o intensitate insuportabilă această dezmărginire în stare a istovi un biet mănunchi de forţe adunate la un loc spre a compune nucleul simţirii şi unitatea unui suflet!? Cum nu se destramă realul corporal aşa cum se află, suspendat între două nimicuri, între veşnicia care-l precede şi cea care-i urmează, într-un „aici” situat „în nesfârşita imensitate a spaţiilor” ?! Ce este „lucrul acesta de mijloc între nimic şi tot”, care, iată, s-a înălţat la conştiinţa de sine ? La conştiinţa de sine ? Dar ce este sinele, când totul este Necuprinsul Dezmărginirii ?! Cum să te întorci la Sinele tău din nemărginire ? Cine să strige şi de unde : „Ego sum!?” Oare nu este „deplorabilă” pretenţia Eu-lui ? „Le moi est haissable!”, remarcă Pascal, denunţând o asemenea pretenţie. Eu sunt aici şi acum. Unde anume şi când anume ? Căci ce înseamnă aici şi acum în raport cu infinitatea spaţiului şi a timpului ? „Când examinez scurta durată a vieţii mele înghiţită în veşnicia care mă precede şi în cea care îmi urmează, micul spaţiu pe care-1 umplu şi pe care-1 văd prăbuşit în nesfârşita imensitate a spaţiilor pe care nu le cunosc şi care mă ignoră, mă înspăimânt şi sunt mirat că mă aflu aici mai degrabă decât acolo ; căci nu există nici o raţiune de ce aici şi nu acolo, de ce acum şi nu atunci. Cine m-a aşezat aici ?

Cine a rânduit şi a hotărât ca acest loc şi acest timp să-mi fie destinate? Memoria hospitis unius diei praetereuntis”. Şi, mai jos : „Tăcerea eternă a acestor spaţii mă înspăimântă.” „Cine m-a aşezat aici ?” Iată strigătul ecleziastului în vocea lui Pascal. Nici lui Pascal nu-i răspunde nimeni, se pare, în imensitatea spaţiului şi a timpului. „Locul” şi „ivirea” lucrului nu au nici un înţeles, totul e o taină. Dar ceva prefiinţează totuşi în locul meu şi vine de pretutindeni, ne sugerează Pascal. Mirarea şi spaima. Adică marea Nelinişte. Angoasa. Iată dar ceva sigur în legătură cu esenţa omului ca „lucru între două nimicuri” : o nelinişte în stare să compună raportul locului meu la infinitul spaţiului şi al timpului. Omului acesta european, aşa cum ni-l arată secolul al XVII-lea, îi stau deschise două căi pentru întemeiere : cugetarea şi neliniştea. Îndoindu-se de tot şi de toate, lipsit de orice siguranţă în nesfârşit mişcătoarele şi înşelătoarele determinaţii, el descoperă, cu Descates, că ceva ţine în toată această risipire ontologică. Ce anume ? Cugetarea însăşi. Aceasta reprezintă elementul constant, cărămida din care s-ar putea edifica certitudinea, consideră Descartes.

Iar eul nu este atunci altceva decât subiectul actului cugetător, suportul cugetării. Dar ce este cugetarea însăşi în faţa “tăcerii eterne” a spaţiilor ? Copleşită cum se arată a fi între cele două veşnicii ale timpului? Egoul cogitans nu este în stare a istovi neliniştea astfel că aceasta rămâne adevăratul element bazal al tuturor manifestărilor omului european, aşa cum ni-l descoperă, în toată strălucirea lui, secolul al XVII-lea francez. Copleşit de vanitatea de a fi singura cale către întemeierea lumii, ego-ul acesta cartezian n-are cum şti că stă suspendat deasupra abisului pe care-1 cuprinde în necuprinsul lui doar marea Nelinişte, singura forţă sufletească în stare să se măsoare cu Nimicul lumii şi cu Eternitatea ei. Iată de ce vom numi această nelinişte angoasă bazală. Ea este un element de permanenţă a sufletului european şi semnul distinctiv al apartenenţei la cercul culturii europene. Ea capătă caracter de angoasă bazală, căci se înfăţişează ca nelinişte provocată de un conflict interior „reprimat”, respins şi adăpostit în inconştient. Este conflictul dintre pretenţia Eu-lui de a epuiza lumea, în cugetările lui, şi reacția sufletului care nu-şi află pacea şi liniştea în categoriile intelectului. Ni se propune aşadar o cale spre tălmăcirea cunoscutei cugetări pascaliene, deja citate : „le moi est haissable”. A fost nevoie de mare cucerire kantiană pentru ca, prin distincţia dintre „intelectul dogmatic” şi „ego-ul transcendental” să înţelegem, în fine, semnificaţia profundă a cugetării pascaliene despre „eul detestabil”. Oare nu este eul, în sens pascalian, „intelectul dogmatic” din accepţia kantiană ? Eul detestabil este vanitatea însăşi, pretenţia de a epuiza înţelesul lumii în exerciţiul unei aşa-numite „inteligenţe naturale”. Méré, tânărul libertin de care se apropiase Pascal o vreme, este prototipul vanităţii Eu-lui, care se înalţă pe sine la rang de instanţă a cunoaşterii întemeietoare. Pascal, aşadar, este omul neliniştii, Méré al certitudinii. Înţelegerea chestiunii reclamă o cercetare mai în amănunţime a diferenţei tipologice dintre libertin şi marele neliniştit, aşa cum ni se înfăţişează aceştia în făptura celor două individualităţi ale secolului al XVII-lea, pe care cultura europeană le-a memorat fără a coborî asupra lor o explicaţie mulţumitoare.

Dacă în pretenţia ego-ului de a se considera măsura realului pulsează atâta vanitate, atunci forţa aceea care-1 premăsoară, înfruntându-l, de unde izvorăşte ? Forţa naturală nu este de vreme ce se iveşte odată cu ego-ul, ca umbra lui. Te afli în plină filosofie kantiană, un tărâm în care templul ego-ului cogitans cartezian zace-n ruină umbrit de strălucirea acelei instanţe care a repus în echilibru raporturile Ego-ului cu Lumea, (A. D. Gherea) restabilind temeliile obiectului. Să numim această instanţă Eu transcendental. Pascal, îţi pare, a avut întemeiere în cugetarea lui. Ego-ul transcendental supune eul dogmatic, încrezător în sine până la sfidare, unei critici distrugătoare. În chiar criticile acestea simţi însă cum renaşte eul legislator (T. Brăileanu). In actul oricărei cunoaşteri se iveşte spontan, mai puternică decât orice altă forţă, presupunerea că obiectul va avea o „comportare legală”. Şi fenomenul „răspunde speranţei noastre, pentru că, fiind perceput ca obiect de cunoaştere posibilă, el este produsul activităţii de sinteză apriorică a spiritului nostru.” Presupunerea noastră se întemeiază, iată, pe certitudinea că prin chiar actul cunoaşterii noastre se distribuie în lume legi universale. (I. Prigogine, p. 131). Egoul transcendental, aşadar, nu poate fi izvorul acelei forţe care-nsoţeşte cu negarea ei ego-ul însuşi. Nici Kant, aşadar, nu istoveşte cu „criticile” lui cugetarea pascaliană. Doar că după .„momentul” său ne-am ales cu o întrebare în plus : „dar eul vanitos, el însuşi, de unde-şi trage puterea ? Care-i sursa din care izvorăşte ?”

Ce anume îl cheamă şi îl menţine pe suprafaţa existenţei, dacă este, aşa cum ni-1 prezintă filosofia şi etica, doar golul de lume (pe care încearcă să-1 „umple” pretenţia lui). Şi-atunci descoperi că „eul-lume”, pe care ne propune Pascal să-1 detestăm, şi trebuie să-1 detestăm, îl şi detestăm, nu-i chiar fără noimă în topica acestor nesigure agregări. Oare nu este în tensiunea aceasta dintre cele două forţe, pe care-o surprinde atât de pregnant cugetarea, ceva din secretul tensiunii realului ? O tensiune care, iată, răzbate în firea omului şi, prin ea, în inepuizabilul cugetării ? Se cuvine, aşadar, să observăm că această cugetare stă neatinsă de sistemele filosofice, păstrându-şi deplina suveranitate metafizică. La fel găsim a se-ntâmpla cu acele cugetări, şi ele fără egal în cultura lumii, ale lui Eminescu : „Cu fiecare lucru Universul s-opinteşte” şi „Cu fiecare om o lume îşi face încercarea”. Ceea ce te surprinde mai întâi în aceste cugetări este elementul lor comun, cum că în orice încercare a realului stau îngropate două eşecuri : eşecul „lumii” şi eşecul realului însuşi, cu posibilele lui cu tot. Surpriza este atât de .mare, încât te îndrepţi grabnic spre vreun sistem metafizic pentru a-ţi depăşi clătinarea. Dar nu găseşti nici unul pe care să te rezemi. Ideea că realul urcă trepte ale înfiinţării te întâmpină mereu de la Sf. Augustin până la Heidegger. Rămâne însă, cu aceste cugetări, un „rest” de idee care te găseşte cu totul nepregătit. Şi anume : cu înfiinţarea deodată, afli în cugetările eminesciene, urcă în existenţă şi desfiinţarea. Şi ce se va alege atunci ? Ce trebuie să fie (şi să devină) o lume care înaintează în existenţă odată cu propria ei desfiinţare ?! Ba iată că realul însuşi (cu tot cu posibilele lui) aşteaptă la poarta existenţei spre a intra în lume doar pentru a-şi consacra desfiinţarea, dacă cumva în-fiinţarea nu ţine. Adică realul vine spre el dinafară lui însuşi. Încercările realului, aşadar, stau şi sub semnul negativului. Şi aceasta ar explica o parte din surpriza pe care ţi-o stârnesc cugetările eminesciene. Realul poate căpăta semnul minus, pe care-1 şi are de vreme ce-i stă în putinţă să-şi contabilizeze scăzământul. Dar lucrul acesta este cu totul neobişnuit. Pentru mintea europeană (în special pentru culturile nord-vestice), realul are obligatoriu semnul plus şi regimul său ontologic este acela al înaintării (afirmării de sine). Eminescu se afla şi el în cercul european al ideii metafizice şi, ca atare, va lega şi el modalităţile existării (fiinţării) de cercul realului. Contribuţia sa este însă una într-o direcţie pe care n-a mers metafizica europeană: afirmarea de sine a realului, observă el, poate căpăta expresia retragerii din existenţă. Acesta este realul negativ. Dacă ar fi să încercăm o reprezentare intuitivă asupra fiinţării, în orizontul realului negativ, ar trebui (dar totuşi cât de mult ne-am îndepărta !) să înţelegem totul sub semnul „împuţinării” lumii, al de-realizării şi al creşterii „negativului” ei. Lucru greu de imaginat, dar nu imposibil. Oricum, ontologia realului se află astfel radical modificată. Încercarea minţii noastre în faţa unei lumi cu semn ontologic negativ, a unui real supus descreşterii în condiţiile în care descreşterea însăşi este reală (căci este a realului), atinge încordări insuportabile. Şi totuşi vom merge mai departe pe această cale, căci deschizător şi luminător al drumului este chiar Eminescu.

2. A fi în real lipsit de realitate

Toate formele de cunoaşte din cadrul culturii europene par a fi întemeiate pe ideea „sporului ontologic” : „fiinţa sporeşte realul în sânul realului, aşa cum s-a spus despre geniu sporeşte natura în sânul naturii” (C. Noica, p. 381). Acesta este postulatul ontologic al întregii culturi occidentale. Se arată însă cu putinţă şi un proces invers şi anume declinul „realului în sânul realului”. Situaţia aceasta se deosebeşte de cea dezvăluită de filosofia realului pozitiv (cu „spor ontologic”) şi de aceea din zarea metafizicii oriental-indiene în care realului nu i se atribuie nici o funcţie ontologică, aceasta fiind trecută asupra Neantului, a Nimicului ontologic. Readucând chestiunea în unghiul nostru de interes, ne putem întreba : ce întemeieri i se pot găsi realului într-un orizont în care acesta este expus desfiinţării ontologice? A fi în real lipsit de realitate înseamnă, cum am spus, a avea temei (fiinţă), dar a-ţi pierde (treptat) existenţa, iar, la limită, a n-o mai avea deloc. Ce se întâmplă celui condamnat să „trăiască” în esenţial, refuzat sau refuzând (cine ştie ?) existenţa ? De la gestul frivolităţii în real (vezi critica fenomenului zeflemelei în epoca interbelică la un teoretician precum C. Rădulescu-Motru) şi până la regimurile desfiinţării economice a realului unui popor, putem consemna tot atâtea variante ale ideii despre „realul deficitar”. E posibilă, aşadar, o „realitate” care se manifestă numai în şi prin negativul realului (fie din cauza regimului economic şi politic, fie din pricina superficialităţii şi a frivolităţii agentului istoric, care refuză ori nu se poate înălţa spre întemeieri ontologice). Dacă ar fi să căutăm ilustrări istorice, primul exemplu care ni s-ar înfăţişa ar fi acela al agentului fanariot: a avut toate condiţiile să existe (să se înfiinţeze) şi totuşi a ratat ori (poate) a refuzat (cine ştie ?) orice regim ontologic pozitiv (de întemeiere ontologică a realului). În Ţările Române a ratat regimul culturii, în Grecia pe cel politic, în Imperiul Otoman pe cel economic (dacă ne amintim că afacerile comerciale ale imperiului se aflau în mâinile dragomanilor, care erau toţi fanarioţi), într-un cuvânt, în toate, acest agent s-a furnizat desfiinţărilor, încadrând prin manifestările sale un amplu declin ontologic. Iată ce scrie M. Eminescu, referindu-se la ase-menea desfiinţări în real, adică la seriile negative ale realului : „…orice progres real se operează nu în afară, ci înlăuntrul oamenilor şi (…) cu cât aparenţele nejustificate ale progresului sunt mai mari, cu atât regresul cată să fie şi el mai simţitor…” (Opere, X, Ed. Academiei, Bucureşti, 1985, p. 201). Sau: „nivelul cheltuielilor publice s-a înzecit, nivelul culturii şi averii generale a rămas acelaşi, ba pentru marea majoritate a poporului, acest nivel e chiar [mai] scăzut”4 (p. 197). Referindu-se la relaţia inversă între expresia geografică şi cea etnologică a progresului, Eminescu remarca posibilitatea înmulţirii averilor într-o ţară, în condiţiile regresului, până la pieire, al poporului („ţara ar merge înainte chiar dacă poporul românesc ar pieri”, scrie poetul referindu-se la un progres economic în favoarea colectivităţii politice, dar în defavoarea colectivităţii etnologice). Afirmarea şi deci progresul economic antrenează, paradoxal, regresul etnologic, adică un „scăzământ ontologic” al „speţei naţiune”, o specie incontestabilă a realului însuşi. Să reţinem că în viziunea lui Eminescu, pătura superpusă ca factor negativ al istoriei este expresia unui raport negativ între colectivitatea politică, de o parte şi colectivitatea economică sau etnologică (etnică), de alta. Afirmarea uneia (a celei dintâi) este un câmp de retragere şi scăzământ pentru celelalte două.

Ne dăm seama, iată, că tot ceea ce există, toate cele ce fiinţează pot acţiona ca „investitori” în real şi astfel se arată făuritoare de destin în contul şi întru compensarea proceselor desfiinţării. Există deci o funcţie ontologică a realului şi o investire ontologică în real. Manifestarea inşilor concreţi şi a societăţilor face cu putinţă transfigurarea deficitului într-un spor ontologic printr-o desfăşurare compensatorie. Aceeaşi investire ontologică, însă, poate „arunca” în lume mari angoase, potenţând „sarcina negativă” a realului. La polul opus avem exemplul populaţiilor cărora li se refuză sau refuză ele regimul istoric al existenţei, optând să-şi deruleze viaţa în regimul esenţial al fiinţei. Este cazul „retragerilor” din istorie. Timp de o mie de ani (primul nostru mileniu d.H.), Româniile populare orientale au refuzat ori au fost împiedicate de la orice afirmare statală, reuşind să-şi păstreze fiinţa etnică în cadrul organizaţiilor ţărăneşti, păstrându-se în rânduiala acelui Jus valahicum, de care pomenesc documentele bizantine târzii. Dacă n-ar exista proba celor trei mari creaţii culturale ale acestor Romanii orientale (iar cultura este prin excelenţă o manifestare strict esenţială), cu greu am putea spune ceva despre masele întinse de populaţii romane (daco-romane şi traco-iliro-romane) ale Răsăritului. Cele trei mari creaţii sunt: a) limba română, cu dialectele ei (extrem de semnificativă între limbile neoromane); b) creştinismul cosmic; c) complexul cultural mioritic de o incontestabila originalitate. Din secolul al Xll-lea apar iniţiativele statale (prin imperiul Asăneştilor), iar dintr-al XIII-lea şi al XlV-lea secol asistăm în aceste zone la patru direcţii de masivă afirmare istorică sporitoare a ramurii românilor nord-dunăreni: Bizanţul după Bizanţ, Statele române, de tipar cu totul nou pentru orientul european al epocii, Războiul de două sute de ani cu Imperiul Otoman, şi progresiva afirmare a unei Culturi voievodale, în care se încadrează şi mănăstirile bucovinene ale epocii lui Ştefan cel Mare şi Petru Rareş, dar şi arhitectura și toată cultura scrisă care vor culmina cu Renaşterea târzie a secolului al XVII-lea (momentul Cantemir-Brâncoveanu).

Toate cele ce fiinţează pot acţiona ca „investitori” în real şi astfel se arată făuritoare de destin în/şi în contul (prin compensaţie) proceselor desfiinţării. Insul, ca „factor” transcendental, face cu putinţă transfigurarea deficitului într-un spor ontologic printr-o desfăşurare compensatorie! Aceeaşi investire ontologică permite potenţarea „sarcinii negative” a realului. Este cazul marilor nihilişti. Pe urmele lor, teama şi zădărnicia se accentuează. La începutul deceniului al V-lea apărea în cultura română o carte în stare a clătina fruntariile certitudinilor confortabile cu privire la semnificaţiile poporului român în istorie. Aceasta este cartea lui E. Cioran, Schimbarea la faţă a României (1941). Cartea a primit replica lui M. Vulcănescu, L. Blaga, M. Eliade, N. Iorga, C. Noica. Dacă Noica, Eliade şi, oarecum, Blaga n-ar fi supravieţuit marilor dizlocări postbelice, am fi somaţi să acordăm deplină validitate scenariului cioranian. Din fericire însă istoria a devedit că, într-adevăr, modelul ontologic al culturii române a rezistat valului uriaş al acţiunilor de desfiinţare postbelică. Există însă personalităţi a căror manifestare constituie în real surse de vaste energii recuperatoare, în stare a institui adevărate orizonturi ale salvării. Aceştia sunt „sfinţii” şi „martirii” (pentru epoci ca aceea a destrămării imperiului roman cu tabloul marilor sale tragedii, dar şi pentru toată durata imperiului bolşevic, când numărul martirilor şi al mucenicilor întru Hristos a crescut la proporţii halucinante), înţelepţii şi profeţii (ca cei care au recuperat integritatea poporului evreu într-un moment de cumpănă ontologică pentru existenţa şi supravieţuirea fiinţei sale etnice), geniile eponime (care instituie orizonturile salvării fiinţei etnice în mediul crizelor radicale ale modernităţii, cum este şi cazul exemplar al lui M. Eminescu.

3. Filosofia real-istă a faptei. Faptul şi fapta. Deficitul ontologic

A fi în real, aşadar, înseamnă a încadra prin chiar faptul existenţei tale procese sporitoare ori desfiinţări ontologice. Faptul existenţei tale este mai mult decât suma faptelor vieţii tale, dar se şi poate depotenţa prin suma faptelor, atunci când verticala existenţei tale, adică legătura cu Dumnezeu, se frânge. Faptul că tu exişti ţine de încrucişarea tainică a voii lui Dumnezeu cu seria de fapte care au făcut cu putinţă ivirea ta pe lume într-o familie anume, la un timp anume, într-un loc anume. Această încrucişare face din simplul fapt al ivirii tale pe lume un cumul de virtualităţi, de daruri şi promisiuni « care nu au chip şi nume ». Faţă de potenţialul acesta divin tot restul vieţii este ascensiune sau cădere. Cu faptele tale nici nu adaugi nici nu scazi ceva la faptul existenţei tale: « Cu mâine zilele-ţi adaugi, cu azi viaţa ta o scazi », spune poetul. Faptul şi fapta sunt corelative, dar nu în sensul perfectei lor acoperiri, căci suma faptelor cuiva (ins ori grup) este, cum s-a precizat, mai puţin decât faptul existenţei aceluia, ca loc spiritual de împlinire a unor neînchipuite virtualităţi. Cu fiecare dintre faptele noastre viaţa însăşi este repovestită (« etern repovestită de o străină gură »). Faptul existenţei cuiva ca potenţial al tuturor devenirilor sale este însăşi măsura realităţii sale. Aşa se face că cineva se poate şi desfiinţa pe sine înainte chiar de a se împlini pe liniile de viaţă ale virtualităţilor sale: condiţia specifică a omului ca fiinţă este ratarea, spune Nae Ionescu, « raţa nu se poate rata, omul poate ». În şi prin tine realul sporeşte ori scade, intră în declin. Faptul are, iată, o semnificaţie cuantică, de vreme ce prin el se află în joc întregul real şi, totodată, el reprezintă o discontinuitate în real, în raport cu alte fapte trecute şi viitoare (care, la rândul lor, şi ele, discontinui fiind, au pus în joc realul în integralitatea lui). Existenţa, aşadar, este doar un cadru receptacular, în care se pot desfăşura procese deopotrivă sporitoare şi desfiinţătoare. Puterea înfiinţării şi desfiinţării atârnă de forţa pusă în mişcare de către un proces ori altul, un individ ori altul, o colectivitate ori alta. Sunt nenumărate exemplele de vieţi care pot ilustra cartea autodesfiinţării lor. Sunt iarăşi destule exemple de personalităţi care au iniţiat procese desfiinţătoare în stare să treacă dincolo de cercurile biografiei individuale. Putem vorbi, deci, despre puterea unei colectivităţi de a-şi spori realitatea, dar şi despre manifestări autodistructive ori doar distructive la scara acelei colectivităţi. M. Eminescu a reflectat asupra acelor manifestări capabile să provoace un deficit, un declin ontologic în real şi al realului. Ideea sa este că orice individ şi orice grup întreţine cu realul-speţă, numit „naţiune”, un raport care poate primi semnul plus sau semnul minus, după cum manifestările lor aduc un spor ori un declin ontologic în sânul realului însuşi. Pentru a nu căpăta semnul minus, este necesar ca un asemenea raport să fie unul de compensaţie prin muncă. Cu fiecare faptă sporitoare (în real), realul creşte, se împlineşte, primeşte semnul plus. În real se instituie astfel un câmp de concentrare ontologică, acolo unde nu era decât pura dispersie ontologică, tărâmul norocului („Trăind în cercul vostru strâmt / Norocul vă petrece…” zice poetul meditând liric asupra unei regiuni de pură dispersie ontologică, în care se poate întâmpla una ori alta, după cum dă soarta, norocul). Fapta devine astfel o categorie cardinală în cadrul sociologiei realiste eminesciene. Fapta imprimă „realităţii” valenţă ontologică, astfel încât putem spune că fapta deschide în existenţă câmpuri ale concentrării ontologice (împlinire, spor ontologic) sau, dimpotrivă, câmpuri ale risipirii şi declinului ontologic. Fapta este semnificativă în cadrul sociologiei realiste nu pentru rezultatul ei, ci pentru puterea (calitatea) sa de a deschide în existenţă câmpuri ale devenirii (ale unei „deveniri” ce decade ori ale unei deveniri sporitoare). Prin faptă se deschide în existenţă un orizont de împlinire a realului sau unul de „scădere”, şi „declin”. Fapta, deci, este un câmp deschis în existenţă şi are, dincolo de orice alte semnificaţii, trei sensuri fundamentale prin care îi putem judeca „valoarea”: câmpurile deschise în existenţă, prin tăria faptei, pot limita (desfiinţa) realul, îl pot împlini (înfiinţa) ori pot ţine lucrurile pe loc (neutralitate ontologică). Câmpurile deschise în real pot avea, aşadar, semnul plus, semnul minus şi semnul zero. Căutând ilustrări în dinamica istoriei europene, vom observa că Pacea de la Versailles a reprezentat o deschidere ontologică în realul european, cea de la Yalta, însă, s-a dovedit a fi o închidere, căci ceea ce s-a câştigat a fost cu mult mai puţin decât ceea ce s-a pierdut.

O asemenea faptă a antrenat încrucişarea unor procese ale declinului ontologic european căci, resuscitând centrele imperiale, a limitat manifestarea câmpurilor de concentrare ontologică doar la câteva metropole. Mai toate naţiunile sud-estului european au suferit o închidere a câmpurilor lor de afirmare ontologică. Acest model teoretic poate fi utilizat pentru examinarea oricărora dintre formele istorice de manifestare, căci orice fapt, aflându-se integrat într-o serie de fapte (manifestări ale realului), are o dublă semnificaţie: în raport cu realul însuşi (cu suma lui de virtualităţi, daruri, promisiuni) şi în raport cu faptele anterioare şi ulterioare. În sensul acesta putem atribui faptului o semnificaţie cuantică, precum s-a precizat, de vreme ce prin el se află în joc întregul real şi, totodată, el reprezintă o discontinuitate în real, în raport cu alte fapte trecute şi viitoare (care, la rândul lor, şi ele, discontinui fiind, au pus în joc realul în integralitatea lui). Ne dăm seama de limita abordărilor de psihologia popoarelor care identifică „sufletul etnic” cu unul dintre câmpurile fenomenologice ale psihologiei colective. Eroarea psihologiei popoarelor provine din necunoaşterea naturii cuantice a faptului care, angajând realul etnic în integralitatea lui, creează iluzia completitudinii absolut actualizate a sufletului etnic, iluzia epuizării întregului potenţial sufletesc al unei etnii în câmpul unei//unor fapte istorice date. În realitate, angajându-se în integralitatea lui, sufletul etnic este, cu fiecare fapt istoric, mereu altul, astfel că nu există o singură psihologie a aceluiaşi popor, ci un număr deschis de psihologii etnice (dacă ţinem seama de virtualitatea realului). Abia cu noile metode ale sociologiei, antropologiei şi psihologiei profunzimilor (ale noologiei abisale, cu termenul propus de L Blaga) s-a ivit în fine posibilitatea unei ştiinţe a psihologiei colective, care însă nu mai comite eroarea să identifice referenţialul etnic cu fenomenologia actualizărilor psihice ale unei colectivităţi etnice date. Intre „legile” psihice şi „faptele psihice” este o diferenţă radicală. Unele sunt date structurale şi au semnificaţia unor „funcţii categoriale” (arhetipurile lui Jung, categoriile stilistice la Blaga etc.), celelalte sunt date istorice. E posibilă determinarea unor legităţi istorice ale faptelor psihice ale unui popor, dar acestea nu ţin de psihologia etnică ci de psihologia istorică a momentului considerat, care se modifică radical. Opera lui M. Eminescu ne oferă date deopotrivă despre legităţile etnopsihice şi legităţile istorice ale existenţei poporului român.

4. Teoria elementului. Ce-ar însemna despărţirea de Eminescu?

Teoria despre realurile care-şi pierd realitatea fără a fi anihilate ontologic este baza metafizică a realismului sociologic. Pentru a înţelege acest proces de împlinire-desfiinţare a realului (în cercul manifestărilor sale) este necesar să recurgem la conceptul de „element” din ontologia noichiană (noțiune descendentă, prin Cantemir, din metafizica aristotelică). „Este un fapt evident că lucrurile dispar, dar poate în ceva încă subzistent, elementul, iar nu în ceva evanescent ca relaţiile” (Noica, p. 333). (Este aici un criteriu care ne-ar putea ajuta să înţelegem impasul sociologiilor fenomenologice, care reduc totul la interacţiune). Elementul este, aşadar, categoria care ne poate ajuta să înţelegem cum e posibilă menţinerea funcţiei ontologice a unui real care şia pierdut realitatea. Realul nu este reductibil nici la înţelesul său substanţial (căci vedem că există realuri precum realul-câmp în fizică sau realul-idee în societate: idealuri, scopuri, valori etc.), dar nici la înţelesul său funcţional. „Între conceptul de substanţă şi cel de funcţiune se impune un concept nou, care să păstreze o substanţialitate şi, fără a se dizolva în funcţiune, să manifeste funcţionalitate” (C. Noica, p. 333). Acesta este elementul „ca realitate” mediatoare şi ca mediu la propriu. Asemenea medii apar din când în când ca realităţi mai puternice ontologic decât întrupările individuale…” (ibidem). Între ilustrările pe care le caută Noica se distinge şi aceea de „specie” care, de la Darwin încoace, „nu mai este substanţa propriu-zisă (…), a căpătat un caracter funcţional, în locul unuia substanţial, numai că (…) nu 1-a pierdut cu totul pe cel substanţial (…) ; tot ce e viu se dovedeşte a fi întru o specie, care, fără să preexiste individului (…) îl modelează totuşi, ca o realitate organizator activă sau, cum se spune acum, ca un „sistem de reglare”, el însuşi în curs de determinare prin exemplele pe care le determină, Cum oare să numim altfel decât „elemente” asemenea entităţi, nici substanţe, nici funcţiuni, deopotrivă substanţiale şi funcţionale, care dau fiinţă lucrurilor şi iau fiinţă de la ele. Elementele fiinţează paste tot (…) Studiul istoriei a oscilat între date prea legate de realitatea imediată şi orizonturi prea largi: de idealitate, până când sociologia şi filosofia culturii au indicat structurile comunitare şi mediile ce apar în istorie, dacă nu / chiar / câte o adevărată lume, oekumene” (Noica, p. 334). Trăim, aşadar, şi prin aceste „elemente nevăzute, nicidecum numai prin realităţi văzute” (Noica, p. 335). Putem formula o primă ipoteză pe drumul nostru spre ideea realismului sociologic, pe deplin întemeiat în opera politică a lui Eminescu, şi anume: când realul este desfiinţat într-un lucru, el se refugiază în mediul acestuia, astfel încât tot ambientul se „îmbolnăveşte” subit de absenţa lucrului respectiv şi îl conservă ca pură virtualitate, ca predispoziţie spre realitatea lui. Aşa se explică acele stări afective colective în faţa câte unei nedreptăţi făcute unui om, unei colectivităţi, ba chiar lucrurilor neînsufleţite. Ele sunt starea de câmp a realităţii substanţiale a lucrului (omului sau colectivităţii) desfiinţate. Într-adevăr, „oamenii realizează doar în câte un ceas deosebit ce este elementul” (Noica, p. 335). Dar şi cu împlinirea excesivă a câte unui real lucrurile se petrec la fel; realitatea lui trece dincolo de pragul său de optimitate şi el se face simţit prin ceva de peste marginile lui. Prea adesea elementul se manifestă ca ceva „în lumea dinafară”. Pentru a spori realitatea lucrului, elementul trebuie să se manifeste ca interioritate nu doar ca ceva distribuit şi dispersat, chiar dacă nu-şi pierde nici astfel unicitatea. Nu este suficient, remarca Noica, să ai corul dionysiac și actul bahic pentru ca, tipul de entuziasmos manifestat astfel să şi fie sporitor ontologic. Este necesar ca aceste „elemente” să dea tragedia, şi numai astfel ceea ce mai înainte doar „plutea” în aer, în „mediul” de viaţă şi de cultură, s-a împlinit, adică a devenit „model ontologic satisfăcut”, câştigându-şi subzistenţa şi autonomia. Nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu „Misterele” Evului Mediu, care n-au dat „nici creaţii individualizate, cu atât mai puţin legi ale unui gen literar care să se impună ; elementul a rămas element gol”(C. N., p. 336). Prin Luceafărul lui Eminescu, mitul popular al Zburătorului din folclorul românesc, asimilat „metaforei luminii a Occidentului” (cf. Sv. Matta, p. 25), s-a transfigurat în „orizont hyperionic”, deschizând poate un eon cultural nou în câmpul de criză al culturii faustiene. „În sfârşit, un alt exemplu : în toate culturile cu tradiţie, elementul folcloric a precedat creaţia folclorică. Oamenii au trăit în elementul acela, până ce el s-a condensat în creaţii. Într-un sens apropiat, şezătoarea, sărbătoarea în general, a precedat cântecul, aşa cum salonul literar, tot ca un fel de element, a precedat pe moraliştii francezi — până la a pune pe La Rochefoucauld să scrie maxime la comandă — precum şi legile genului respectiv, în măsura în care se poate vorbi de legi aici. Căci realitatea de ansamblu a elementului este cea care face posibile făpturile de o parte, legile de alta, iar legile se nasc şi ele.” (C. Noica, p. 336).

Acum se poate încerca o definiţie pentru element : numim aşa orice mediu exterior ce poate deveni mediu interior” (ibidem, p. 339). „Astfel cultura care la început reprezintă un perfect mediu exterior, cu universul ei de cunoştinţe, ce trebuie învăţat şi de documente ce trebuie consultate ; devine, până la urmă, un mediu interior, în cazul celor împliniţi în ea şi care se ridică la puterea ei” (ibidem, p. 339).

Tot astfel, „comunitatea, sensurile de viaţă ale societăţii, valorile etc, „se pot preface” în principii de viaţă dinăuntru active şi creatoare” (ibidem, p. 340). Elementul, aşadar, „prezintă ceea ce este în lucru mai adânc decât lucrul însuşi” (ibidem). Curiozitatea este că, deşi fiind mai adânc în lucru decât lucrul însuşi, el poate fi atât de uşor „despărţit” de lucrul însuşi. Or această despărţire provoacă desfiinţarea lucrului, de-realizarea lui. Ce mai este cultura fără personalităţi sau cu opere interzise, oprite să circule?! Aceea este o cultură care şi-a pierdut realitatea, adică o cultură desfiinţată. Ce mai este o cultură în, care lumea instituţiilor este utilizată ca o „pană” spre a fi introdusă între mediul acelei culturi şi oamenii ei ? Un cadru de înstrăinare omenească. Nimic nu poate fi mai alarmant pentru şansa unei societăţi decât emergenţa unor paseudoelite care folosesc „pana” instituţiilor spre a menţine societatea „separată”, despărţită de cultura ei. Elita se nutreşte dintr-o cultură străină ori de-a dreptul din subculturi hedoniste, ori nutrindu-se din monstruosul curent al anticulturii, iar poporului i se oferă kitch-ul, manelele, pornografia etc., adică tot anticultură. Spunem în asemenea cazuri că acea cultură, deşi reală, este des-fiinţată în chiar cercul său de manifestare.

Ce fel de „real” este acesta ? Un „real” pe dos, un „real negativ” adică un câmp de încadrare a desfiinţărilor sale. Modelul ontologic al acelui real este blocat. Căci, de vreme ce acel real are un model deja obţinut, el nu mai poate fi „desfiinţat” altfel decât prin blocare, realul însuşi fiind golit de substanţă, de-substanţializat. Un atare fenomen dezlănţuie o criză de mari proporţii pentru starea sufletească a unui popor. Opera lui M. Eminescu este elementul comunităţii şi al culturii româneşti, nucleul lor dens pentru următoarea mie de ani. Prin Eminescu te poţi ridica la puterea acestei culturi, poţi dobândi împlinire ontologică. A despica opera lui Eminescu în două părţi — cea literară şi cea politică — este tot una cu o fractură a spiritului românesc. Toţi aceia care comit o asemenea fracturare interioară se expun pe ei şi, cu ei odată, cultura română unei sterilizante devieri.

Să reţinem, deocamdată, că toţi cei ce trăiesc în mediul eminescianismului se pot „ridica la puterea lui”, dacă vor trece acest mediu exterior al operei în „mediul interior” al sufletului propriu (interioritatea personalităţii lor). Ei pot urma, însă, şi drumul răsturnat, căci pot fi coborâţi din puterea unei culturi, dacă s-ar menţine separaţi de mediul acelei culturi, de operele sale, de personalităţile şi valorile ei, de orientările sale sufleteşti. Cu separarea aceasta, după gradul şi amploarea rupturii, s-ar obţine derealizarea acelei culturi. Câmpul ei de realitate se „împuţinează” progresiv şi-n „golul” ivit se instalează „nimicul”. Acesta, însă, nu este „nimicul absolut”, ci doar măsura „deficitului de real” în cercul de existenţă al celor care, înlăuntrul culturii respective, experiază un asemenea declin. Agenţii capabili să provoace atari sciziparităţi în real sunt agenţii „dominaţiilor”. Ei pot rupe un popor întreg de cultura lui. Dominaţiile, aşadar, nu sunt, din punct de vedere ontologic, decât ocazii şi încadrări ale „nimicului”, tocmai pentru că introduc în real „separaţii” silnice şi inaugurează astfel seriile istorice ale „declinului ontologic”, pe lungimea unor durate variabile denumite „epoci istorice”.

Despărţirea sau doar îndepărtarea de Eminescu se pot obţine, iată, nu numai prin interdicţia operei ci şi prin despicarea ei. Cei ce vor să ţină sub lacătul ignorării o parte din opera eminesciană — cea politică dimpreună cu manuscrisele — provoacă o fracturare a spiritului românesc şi deopotrivă o tragică alienare a elitelor româneşti în istorie. Niciodată primejdia unei atari înstrăinări nu a fost atât de acută ca astăzi, când falşii apostoli ai europenismului ne cer să ne dezicem de opera teoretică şi politică a lui Eminescu. Dispreţul ori chiar şi numai desconsiderarea publicisticii sale reprezintă un fapt de regresiune spirituală la care suntem îndemnaţi cu malefică asiduitate. Despărţirea de Eminescu îmbracă, aşadar, şi forma sciziparităţii întregului operei sale urmată de îndemnul viclean la ignorarea uneia dintre secţiunile acestui univers creator singular. Intuim, iată, ce tragice consecinţe poate să aibă pentru starea sufletească a unui popor o asemenea „despărţire”. Efectul ei cel mai sigur ar fi o gravă îmbolnăvire a direcţiei noastre sufleteşti, o incontrolabilă alienare istorică.

1 Capitol din lucrarea „Declinul popoarelor. Retrosociologie eminesciană”, în manuscris.

Floare Albastră, Nr 1, 2018 – 2019

Mihai Eminescu Ro

Centrul Cultural Spiritual Văratic




Ioan Aurel Pop despre Românul Absolut: Eminescu este, în sine, elogiul şi lauda poporului român! Eminescu şi Transilvania – Conferință de 15 ianuarie, Ziua Culturii Naționale

Foto Alina Bianca Bălan

Eminescu şi Transilvania

(sau Elogiul culturii naţionale româneşti)

 

de Acad. Ioan-Aurel Pop

 

Lui Mihai Eminescu i-au adus laude toţi românii care l-au citit, de la cei mai mari cărturari până la oamenii de rând, fascinaţi de versul şi de verbul său. Nu pot pomeni aici toate monografiile şi ediţiile Eminescu şi nici elogiile închinate din secolul al XIX-lea încoace marelui poet. Trebuie doar să amintesc că, începând cu anul 1932, George Călinescu i-a tot prezentat viaţa, pentru generaţii de români, cu măsura omului echilibrat şi a specialistului desăvârşit, plasându-l pe Mihai Eminescu sub semnul eternităţii. Concluzia exegetului era tulburătoare: „Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie, şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale”[1]. De aceea, ni s-a părut tuturor drept cel mai firesc lucru ca Ziua Culturii Naţionale, pentru toţi românii, să fie ziua naşterii lui Mihai Eminescu.

În deceniile din urmă, totuşi, şi statura de scriitor naţional a lui Eminescu a fost pusă în chip drastic în discuţie, cu accente de condamnare care păreau fără drept de apel. O singură justificare poate să explice asemenea reacţie, anume cultura oficială de tipul corului cu o singură voce din anii „Cântării României”, când şi cele mai înalte idealuri româneşti intraseră în ridicol şi deriziune. În acest context ideologic – cum se ştie – nici Eminescu nu putea fi decât „luceafăr”, „geniu”, „poet nepereche”, „patriot” etc., fapt care a condus, prin repetare abuzivă, la tocirea respectivilor termeni şi, pentru cei mai mulţi, la golirea lor de sens. Justificarea este însă numai parţială, fiindcă ea nu explică de ce, în peisajul cultural românesc post-decembrist, multe judecăţi de valoare despre Eminescu au căzut în extrema condamnării, denigrării şi calomnierii, când, de fapt, nu era nevoie decât de revenirea la calea de mijloc, realistă. În acest cadru eterogen, abordarea echilibrată a creaţiei scriitorului a rămas mult timp o rara avis. Abia ultimii ani par să mai fi potolit din patimile exhibate de unii „critici” imberbi atunci când venea vorba de Eminescu. Meritul unei asemenea atitudini naturale îl are, în cea mai mare parte – spre cinstea ei – Academia Română, prin Secţia sa fondatoare de filologie şi literatură română.

Un exemplu de denigrare  „erudită şi matură”, ex cathedra (expresia nu este metaforică, fiindcă autorul denigrării era pe atunci titular la prima universitate a ţării, din capitală), a lui Eminescu a venit în 1997, printr-o lucrare-eseu, apărută apoi în mai multe ediţii, în tiraje „de masă”, la Editura „Humanitas”[2]. Cu toate precauţiile luate de autor, Eminescu este portretizat, în chip necruţător, în paginile cărţii drept „mit”, cu următoarele conotaţii: „autohtonist şi xenofob” (p. 11), „naţionalist” (p. 60), „gazetar şi profet naţionalist” (p. 91), „antioccidental”, prolog, prin „Doină”, al unor „invocaţii naţionale legionare”, plasat, într-o succesiune nefastă, alături de Zalmoxis, Ştefan cel Mare, Horea şi Căpitan (p. 320)[3] etc. Toate aceste lucruri – expuse într-o manieră alertă şi într-un stil atractiv, convingător – pot părea şi par multora reale, aievea, mai ales că între cititori puţini sunt cunoscători profunzi ei operei eminesciene şi, mai puţini încă, sunt la curent cu evoluţia detaliată a istoriei moderne şi contemporane, în lume şi la noi.

Mesajul lucrării menţionate[4] (şi al altora, care exprimă opinii aproape identice) păcătuieşte, în cazul lui Eminescu, din cel puţin două motive: 1) face din Eminescu un om dedublat, cu o faţă de mare poet şi cu o alta – total diferită – de gazetar xenofob şi naţionalist; cu alte cuvinte, unul este Eminescu-poetul şi cu totul altul Eminescu-ideologul; 2) judecă ideile literare, dar mai ales politice ale lui Eminescu prin prisma unor idealuri declarate cumva universale şi atemporale, dar care au, toate, caracter istoric şi au apărut recent; altfel spus, Eminescu este „rău” fiindcă nu a anticipat „Declaraţia universală a drepturilor omului”, nici drepturile minorităţilor definite de Comisia Europeană şi nici nu a protestat când numele său a fost alăturat de legionari numelui Căpitanului! În treacăt fie spus, plasaţi în acea situaţie nefericită, nu s-au putut revolta nici Ştefan cel Mare şi nici Horea, adică alţi „naţionalişti”! Suprema acuză adusă poetului se leagă cumva de poezia „Doină”, considerată un fel de esenţă în versuri a xenofobiei eminesciene: „Cine-a îndrăgit străinii/ Mânca-i-ar inima cânii” (p. 231)[5]. Aici se procedează prin izolare, individualizare şi scoatere din context, încât cititorii înţeleg că „geniul naţional al românilor” este un mărunt autohtonist, un naţionalist şi un xenofob, în contrast cu spiritele luminate ale timpului său. Autorul omite să spună că toţi marii creatori romantici şi post-romantici ai secolului al XIX-lea – mai ales cei afirmaţi în rândul popoarelor central şi sud-est europene – exprimau aceleaşi idei cu Eminescu despre străinii „cotropitori”, în spiritul aspiraţiilor de libertate naţională şi de formare a statelor naţionale. Cele mai progresiste figuri ale secolului lui Eminescu erau luptătorii pentru propăşirea idealurilor naţionale, îndreptate împotriva ocupanţilor, împotriva „naţiunilor imperiale”, educate ca să stăpânească. Glorificarea trecutului nu este „păcatul” lui Eminescu, ci al tuturor creatorilor romantici, de oriunde, iar ura (exprimată poetic ori gazetăreşte) faţă de străinii asupritori (sau consideraţi ca atare, în bloc) este un atribut general al elitelor popoarelor supuse. A-l acuza pe Eminescu de xenofobie în acord cu idealurile democratice de azi şi cu legislaţia în vigoare este ca şi cum l-am respinge pe Aristotel pentru că i-a definit pe sclavi drept „unelte vorbitoare”. De altminteri, asemenea tentaţii sunt curente. Să ne amintim că şi Bălcescu i-a reproşat lui Mihai Viteazul faptul că nu i-a eliberat pe ţărani, ca şi cum lumea de final al Evului Mediu s-ar fi putut ghida după principiile democrat-liberale ale secolului al XIX-lea. Dar nici Bălcescu nu scapă de pana vajnicului critic, fiind acuzat nu numai de naţionalism incurabil, dar şi pentru vina de a fi permis să i se pună de către comunişti chipul pe bancnota de o sută de lei. Ca urmare, şi el apare drept un fel de criptocomunist. În acelaşi fel, după judecăţile din cartea menţionată, Eminescu – preluat şi de legionari după aproape o jumătate de secol de la moartea sa – ar fi fost un gardist avant la lettre!

A fi „naţionalist” în epoca lui Eminescu însemna a-ţi iubi în chip neţărmurit ţara şi poporul şi a lupta pentru libertatea naţională. Acesta era unul dintre cele mai înalte idealuri morale posibile, exprimate numai de spiritele cele mai alese. Termenul, ca toate ismele, a dobândit conotaţii peiorative (cu sensul de exagerare a unui sentiment, a unei atitudini etc.) mult după moartea lui Eminescu, în secolul al XX-lea. Toţi marii contemporani ai lui Eminescu, din România şi din ţările vecine, au construit ţările lor, naţiunile lor moderne, s-au mândrit cu aceasta şi s-au declarat „naţionalişti”. A fi „naţionalist” atunci însemna a lupta contra puterilor multinaţionale înglobante, care îngrădeau folosirea limbii proprii, a religiilor şi confesiunilor specifice, a tradiţiilor popoarelor mai mici, oprimând sute de milioane de oameni. Prin prisma unor anumite curente contemporane, această atitudine poate părea demnă de condamnat, dar abordarea aceasta este complet falsă şi arată lipsa unei gândiri istorice.

Acuza de naţionalism adusă lui Eminescu este însă – inclusiv din perspectiva contemporană – foarte gravă. Ea vizează şi atitudinea poetului faţă de Transilvania. Să ne amintim că în anul 1850, când se năştea micul Eminovici la Ipoteşti, ţara noastră exista numai în sufletele unor vizionari, era o ţară de ţări supuse puterilor vecine. Oltenia şi Muntenia formau ceea ce străinii numeau Valahia, iar românii Ţara Românească, „provincie privilegiată”, situată în orbita Imperiului Otoman; Dobrogea era, de mai bine de patru secole, efectiv sub ocupaţie turcească; regiunea dintre Carpaţi şi Prut forma ciuntitul principat al Moldovei, dependent, aidoma Valahiei, de Imperiul Otoman; Ţara de Sus – numită ulterior Bucovina – cu vechile capitale ale Moldovei şi cu gropniţele domneşti (inclusiv cu mormântul lui Ştefan cel Mare) se găsea, de la 1775, sub austrieci; Moldova de răsărit (dintre Prut şi Nistru) era frântă de ruşi la 1812; Transilvania, Banatul, Crişana, Maramureşul se aflau sub Habsburgi de la 1688 şi sub stăpâni străini de vreo şapte-opt secole. Orice intelectual român responsabil de atunci nu putea să fie decât revoltat de această situaţie şi dornic de unificare politică a naţiunii, adică „naţionalist”.

Pe când „băietul” care „cutreiera păduri” şi „se culca ades lângă izvor” avea vreo nouă ani, Muntenia, Oltenia şi mica Moldovă (fără Basarabia şi Bucovina, dar cu cele trei judeţe din sud, reprimite la 1856) se uneau sub Alexandru Ioan Cuza, formând Principatele Unite, chemate oficial, la scurtă vreme, România. Când pleca silit principele Alexandru Cuza şi venea incognito principele Carol I de Hohenzollern, adolescentul precoce Mihai îi cerea „frumoasei Bucovine să se îmbrace în doliu”, fiindcă „se stinse un luceafăr”. Aşa găsise cu cale elevul de la Cernăuţi să-l cheme pe dascălul său ardelean, Aron Pumnul, care studiase în limbă străină la Cluj, în aceeaşi înaltă şcoală crăiască în care învăţase alt „naţionalist” înverşunat, anume Avram Iancu. Apoi, crescând într-o lună cât alţii într-un an, Eminescu a scris despre „Dragoş Vodă cel Bătrân”, despre „românii pierduţi pe Criş şi pe Mureş”, despre „Mureşan” care „scutura lanţul”, despre „Târnava prinsă în galbine maluri”, l-a văzut aievea pe Horea „stând călare pe-un munte falnic”, strajă pământului şi poporului „de la Nistru pân-la Tisa”… În tot acest timp, a văzut mai adânc decât alţii devenirea ţării, adică independenţa de la 1877 şi nedreptatea marilor puteri faţă de sacrificiile românilor, pierderea Bugeacului şi obţinerea Dobrogei (în 1878, când vecinii generoşi „ne-au luat ceea ce era al nostru şi ne-au dat ceea nu era al lor”), proclamarea ţării drept regat, cu prestigiul crescut în Europa (1881) şi apoi, la scurtă vreme, nu a mai văzut nimic din nimicnicia lumii acesteia, hotărând să ne vegheze din ceruri, ca „un tânăr voievod” rătăcitor prin stele.

Nu se cuvine să vă spun Domniilor Voastre, sub aceste „falnice bolţi” încărcate de înţelepciune, cum a cunoscut Eminescu ţara toată, pe care o avea întipărită în suflet, în ciuda vieţii sale scurte de numai 33 de ani deplin lucizi. Nu pot şi nu se cade să insist asupra acelor familii Eminovici (Iminovici) de pe lângă Blaj şi Făgăraş, nici să spun despre Iosif Vulcan şi a lui „Familie” orădeană ori despre emoţia poetului când a văzut cu propriii ochi Mica Romă, salutată din inimă… Îmi închipui numai cât se va fi iluminat, în cea dintâi călătorie sau în cealaltă, cu trupa de teatru a lui Mihail Pascaly, sub turnul Bisericii Sfântul Nicolae din Şcheii Braşovului, la sfat cu voievozii ctitori, apoi la Alba Iulia, la adunarea „Asociaţiunii”, apoi în satul Bucerdea, pe Târnave, de unde pornise în lume familia Maiorescu, ori la Târgu Mureş sau la Sibiu, ajutat de Nicolae Densuşianu să ajungă la Răşinari, la popa Bratu, bunicul dinspre mamă al lui Octavian Goga… Îl văd aievea, mustrat părinteşte de Slavici la Viena, sfătuit de George Bariţiu, stimulat de Vulcan, ajutat de unii, neînţeles de alţii. Poezia de dragoste de cea mai adâncă vibraţie i-a fost inspirată apoi de un alt spirit transilvan (năsăudean) – Veronica Micle, dătătoare de har pentru „Eminul ei iubit”.

Eminescu, purtând în suflet ţara întreagă, „de la Nistru pân-la Tisa”, nu avea cum să ocolească, în viaţa reală şi în cea recreată prin opera sa, Transilvania. A văzut în Transilvania originea statelor româneşti, prin voievozii descălecători, originea şcolilor în limba română, prin dascălii „descălecaţi” la Bucureşti şi Iaşi, dinspre Sibiu, Braşov, Blaj ori Cluj, a admirat în Transilvania leagănul erudiţiei, acribiei şi dăscăliei, dar, mai presus de toate, icoana românismului păstrat nealterat, cu rădăcinile lui daco-romane, cu obsesia latinităţii, cultivate de Şcoala Ardeleană şi de epigonii ei. Eminescu a fost emoţionat sincer în Transilvania, de oameni, de port, de maniere, de nevoia deşteptării acestei părţi a naţiunii, ţinute încă în ignoranţă şi supunere. A făcut chiar proiectul unui ciclu de conferinţe populare, destinate maramureşenilor şi menite să cuprindă următoarele teme: 1. Geniul naţional; 2. În favoarea teatrului; 3. Studii asupra pronunţiei; 4. Patria română; 5. Poezia populară[6]. La serbările Putnei, Eminescu a strâns simbolic ţara la un loc, sub oblăduirea spiritului ştefanian, iar în organizarea evenimentului s-a sprijinit în chip serios pe transilvăneni şi bucovineni. Prima poezie i s-a publicat în Transilvania (Crişana), iar prima răsplată literară pecuniară tot de acolo i-a venit. Iată ce-i scria poetul, la un moment dat, lui Mecena al său (Iosif Vulcan): „Mult stimate domnule şi amice, Mulţumesc pentru onorariul trimis – cel dintâi pentru lucrări literare pe care l-am primit vodată-n viaţă. În România domneşte demagogia, şi în politică şi în literatură; precum omul onest rămâne aici necunoscut în viaţa publică, astfel talentul adevărat e înecat de buruiana rea a mediocrităţilor, a acelei şcoale care crede a putea înlocui talentul prin impertinenţă şi prin admiraţie reciprocă. Iartă-mi, stimate amice, acest ton polemic, dar te asigur că a fost pentru mine o rară mângâiere de-a mă vedea remunerat dintr-un colţ atât de depărtat al României, din Oradea-Mare – când în ţara mea proprie nu voi ajunge nicicând să însemnez ceva, excepţie făcând de cercul restrâns al câtorva amici. Şi-apoi să nu fiu pesimist?”[7]

Şi totuşi, cu toată mizeria materială şi morală, cu toate nopţile de înecat amarul la „Bolta Rece” sau aiurea, cu toată disperarea şi boala, Eminescu nu s-a supărat niciodată pe România, nici pe ţările care formau ţara cea mare şi nici pe poporul român şi nici măcar pe neamurile străine. Despre România, atunci când era mai obidit, mai revoltat şi mai flămând, Eminescu a scris cele mai frumoase versuri. S-a supărat, fireşte, pe conducătorii răi, de toate etniile, pe prostie şi răutate, pe mediocritate şi rapacitate. Insinuarea de xenofobie este, cel mai adesea, gratuită, câtă vreme Eminescu îi veştejeşte pe aceia care stăpâneau şi asupreau poporul său, mai ales poporul de jos. Natural, are unele tonuri prea aspre, confundă partea cu întregul sau pe inamicii reali cu cei imaginari, proferează critici nedrepte, mai ales atunci când, în mintea lui, realitatea interfera cu ficţiunea. Putem constata chiar – printr-o formă de gândire anistorică – faptul că Mihai Eminescu, judecat după normele noastre actuale, a exprimat idei xenofobe şi antisemite. Dar, după nici un secol de unitate politică naţională, suntem oare noi vrednici să-l judecăm pe Eminescu? Oare nu s-ar cuveni să-l lăsăm pe el să ne judece? Sau ne temem să nu coboare asupra bicisniciei noastre fulgerul judecăţii Poetului? Eminescu a fost geniu, nu sfânt, cu generoase ieşiri, cu egoisme copilăreşti, cu logice planuri de propăşire a patriei şi a universului şi cu lamentabile neputinţe omeneşti.

Dar calitatea de arhitect (în sens spiritual) al României moderne nu i-o poate lua nimeni lui Eminescu. Mort trupeşte în 1889, poetul nu a apucat să vadă Războiul cel Mare de Întregire a Neamului, nici Mărăşeştii, nici adunările de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia, nici dreptatea istorică pe care, în fine, ne-au făcut-o cei mari la Paris, în 1919-1920, recunoscând deciziile democratice ale românilor. Când a trăit Eminescu, România de pe harta politică europeană avea maxim 137 000 de km pătraţi, iar la 1918-1920 Regatul României era de circa 300 000 de km pătraţi, exact „de la Nistru pân-la Tisa”, cum prevestise marele vizionar. Cu alte cuvinte, Eminescu nu apucase să vadă pe hartă nici măcar jumătate din România reală şi nici nu a avut stringentă nevoie! Când a fost la Cernăuţi, la Blaj şi la Sibiu ori în atâtea alte părţi, a pipăit ţara aievea şi s-a convins că ceea ce avea în suflet corespundea cu geografia şi cu etnografia. Când a scris „Dulce Românie, asta ţi-o doresc!”, s-a gândit cu siguranţă la România rotundă, descrisă în „Doină”, aşa cum, în pomenita scrisoare către binefăcătorul său, plasează fără ezitare „Oradea Mare” într-un „colţ îndepărtat al României”. Pentru poet – prin urmare – România exista demult, ca şi pentru Kogălniceanu odinioară (la 1843) sau ca şi pentru Nichita Stănescu (cu mult după, prin anii şaptezeci ai secolului trecut), ca şi pentru atâtea generaţii de români: patria română era peste tot unde se vorbea româneşte; patria era chiar limba română!

Nicolae Iorga, în spirit eminescian, a scris cele mai frumoase cuvinte în proză despre România şi ţările ei de demult: „În timpurile cele vechi, românii nu făceau nicio deosebire în ceea ce priveşte ţinuturile pe care le locuiau; pentru dânşii, tot pământul locuit de români se chema Ţara Românească. Ţara Românească erau şi Muntenia, şi Moldova, şi Ardealul, şi toate părţile care se întindeau până la Tisa chiar, toate locurile unde se găseau români. N-aveau câte un nume deosebit pentru deosebitele ţinuturi pe care le locuiau şi toate se pierdeau pentru dânşii în acest cuvânt mare, covârşitor şi foarte frumos, de Ţară Românească. Şi adaugă, lămuritor: „Ţara Românească a avut odinioară un sens pe care foarte mulţi l-au uitat şi unii nu l-au înţeles niciodată; ea însemna tot pământul locuit etnograficeşte de români”[8]. Numai ignoranţii sau/şi răuvoitorii se pot mira de aceste afirmaţii. La fel scrisese pe la 1700 Dimitrie Cantemir, când vorbea despre „toată Ţara Românească, care apoi s-au împărţit în Moldova, Muntenească şi Ardealul” sau, cu câteva decenii mai înainte, Miron Costin, convins că „numele [nostru] cel drept din moşi-strămoşi este român, cum îşi cheamă şi acum locuitorii din ţările ungureşti, şi muntenii ţara lor şi cum scriu şi răspund cu graiul: Ţara Rumânească”. Dar – ceea ce nu spun detractorii – la fel scriseseră şi gândiseră şi Dante, Shakespeare, Cervantes, Goethe, Puşkin sau Petöfi, ca şi Gibbon, Mommsen sau Michelet despre ţările şi popoarele (naţiunile) lor. Nici ei nu mai sunt citiţi integral azi în culturile lor şi în cultura universală, dar cât de mediatizate sunt în continuare mesajele lor! Şi cât de nesemnificativi şi de mărunţi sunt aceia care-i hulesc! Marile spirite universale – chiar dacă exprimă idei generale – nu pot reflecta decât epocile şi ţările lor. Toţi marii scriitori ai lumii sunt mai întâi scriitori naţionali, fiindcă – chiar şi atunci când nu recunosc asta – exprimă chintesenţa popoarelor lor, specificul local, cel mai adesea specificul naţional.

Cum să fi fost Eminescu „universalist”, „internaţionalist” şi „cosmopolit” când ţara aceasta, de-a lungul vieţii lui pământeşti, nu a existat în realitatea ei recunoscută decât în sufletele şi în minţile românilor? Cum să fi predicat Eminescu unirea cu alte neamuri, când nu era făcută şi acceptată încă unirea neamului său? Cum să ne permitem că condamnăm o linie firească de gândire care, din Evul Mediu până la Ureche şi Costin şi de la Dimitrie Cantemir şi Şcoala Ardeleană la Eminescu, Iorga, Constantin Giurescu, Ioan Lupaş sau Gheorghe Brătianu, a condus treptat, în chip firesc, la crearea prin cultură a adăpostului politic necesar acestui popor, adăpost numit România. În acest edificiu – văzut de Eminescu aievea şi glorificat prin creaţia sa – Transilvania era coloană vertebrală, axă de susţinere şi rezervor etnic românesc.

Academia Română are menirea – prin testamentul lăsat de atâţia înaintaşi şi, în primul rând de Eminescu – să vegheze la conservarea, dezvoltarea şi perpetuarea acestei realităţi şi să nu permită punerea sub semnul întrebării a legatului unităţii naţionale, prin voci izolate, care vor să impresioneze ori să strângă capital politic şi pecuniar. De aceea, se cuvine ca insinuările evocate şi altele (care susţin că Eminescu este perimat şi bun de pus în debaraua istoriei ori că limba română nu mai poate să servească pentru comunicare, ci doar pentru înjurături etc.) să fie auzite (trăim, slavă Domnului, într-o ţară care respectă libertatea de opinie!), dar nu şi ascultate. Să nu ne lăsăm amăgiţi de visele autonomiste, care amintesc triste experienţe de discriminare medievală! Poporul acesta, deplin format prin secolele IX-X după Hristos, atunci când apar primele ştiri scrise despre blaci, vlahi, valahi, volohi etc., a trăit circa un mileniu (şi mai trăieşte încă, în parte) despărţit şi umilit, obligat să se plece sub sabie şi să se ticăloşească, a cunoscut peste patru decenii de dictatură comunistă şi alte multe rele. Generaţii de înaintaşi vrednici s-au chinuit, s-au luptat şi, mulţi, au murit că să făurească România, s-o apere, s-o primenească şi s-o preamărească. România – visată şi cântată de Eminescu în versuri – există, sub aspectul dreptului internaţional şi cu multe avataruri, de circa un secol sau un secol şi jumătate. N-a fost aceasta o vreme edenică, dar a fost una de afirmare a naţiunii, în vreme ce alte „ţări şi neamuri” – cum spune cântecul – „au pierit”. Ca şi Eminescu – simbolul naţional – România nu a fost şi nu este perfectă, dar există. Putem să fim dezamăgiţi de multe realităţi,  tărie, energie, personalitate, onoare şi demnitate. Eminescu nu a fost şi nu este infailibil şi poate fi, natural, criticat. Dar dacă Eminescu a greşit în chestiunea naţională, atunci toate spiritele noaste tutelare au greşit, ceea ce este absurd, revoltător şi ruşinos. Mai ales când o spun unii dintre noi, românii! Blamându-i pentru sentimentul lor naţional pe Eminescu şi Bălcescu, pe Kogălniceanu şi Alecsandri, pe Bariţiu şi Bărnuţiu, pe Iorga şi Brătianu – chiar dacă ne vindem uşor panseurile publicate în tiraje generoase şi câştigăm uşor banul – ne dăm singuri, până la urmă, certificate de paupertate intelectuală. Chiar şi străinii lucizi şi oneşti, pe aceia dintre noi care facem asta, ne dispreţuiesc în adâncul lor, ne desconsideră, ne blamează.

Nu trăim într-o societate ideală şi nici măcar dreaptă şi cuminte. Suntem tentaţi mereu să criticăm şi să ne supărăm, pe bună dreptate. Dar când ne supărăm tare pe unele şi pe altele, pe unii şi pe alţii, este bine să avem în faţă lecţia pesimistului Eminescu şi să rezistăm. O mie de ani de dezbinare şi despărţire ne-au condus pe noi, românii, la un secol de unitate naţională! Cum să punem semnul egalităţii – la scara timpului pământesc – între o mie de ani de singurătate şi o sută de ani de unitate? Deocamdată trebuie să fie clar pentru multe generaţii viitoare că „unirea face puterea” – cum spusese alt moldovean, dar, mai mult decât atât, unirea sub semnul culturii naţionale şi al lui Eminescu ne dă raţiunea de a fi ca popor pe această lume.

Eminescu nu are nevoie de laude sau de elogii. În această magnifică aulă doi confraţi transilvani au făcut „elogiul satului românesc” şi au adus „laudă ţăranului român”, spre cinstea lor şi a instituţiei noastre.

Eminescu este, în sine, elogiul şi lauda poporului român!  


[1] George Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, București, 1966, p. 317.

[2] Lucian Boia, Istorie și mit în conștiința românească, București, 1997.

[3] Trimiterile se fac la ediția a doua a menționatului eseu, apărută în anul 2000.

[4] Vezi critica acestei cărți la Ioan-Aurel Pop, Istoria, adevărul și miturile (note de lectură) – PDF -, București, 2002.

[5] Paradoxal, după deceniile de interdicție de sub dictatura comunistă, respectiva poezie ajunge din nou pusă la index, de astă dată în plină epocă a democrației.

[6] G. Călinescu, op. cit., p. 153.

[7] Ibidem, p. 280-281.

[8] Nicolae Iorga, Români și Slavi. Români și Unguri, București, 1922, p. 9. Vezi și I.-A. Pop, Istoria și semnificația numelor de român/valah și România/Valahia, discurs de recepție la Academia Română, rostit la 29 mai 2013, cu răspunsul acad. Dan Berindei, București, 2013, passim.

____________________

(Conferință de 15 ianuarie, Ziua Culturii Naționale 2016)

Text preluat de pe site-ul Academiei Române,

Sursa: Mihai Eminescu




Registrul de nașteri din Botoșani, la 15 ianuarie 1850 și Certificatul de deces al lui Mihai Eminescu. FOTO-DOCUMENTE via Arhivele Naționale ale României

Arhivele Naționale ale României au publicat de ziua oficială a lui Eminescu o fotocopie a Registrul nr. 81/1850 din Colecția de stare civilă a orașului Botoșani, unde, la a treia rubrică, se consemnează nașterea lui Mihail, fiul lui Gheorghe și al Ralucăi Iminovici, din categoria socială a proprietarilor, la data de 15 ianuarie (stil vechi). Același registru consemnează și data botezului, pe 21 ianuarie. În general copiii se botează cât mai aproape de 40 de zile de la data nașterii. Mai mulți eminescologi afirmă că data de naștere reală a lui Mihai Eminescu este 20 decembrie 1849.Memorialul Ipotești: notează 1849, dec.20. Dată prezumtivă a naşterii lui Mihai Eminescu, trecută de poetul însuşi în registrul – album al Junimii. Este susţinută şi de Matei, fratele cel mai mic al poetului, ca fiind scrisă de către tatăl lor pe o veche psaltire. Fără acoperire documentară, data nu a fost acceptată de istoria literară. • 1849, dec.24. Alta dată prezumtivă a naşterii lui Mihai Eminescu, comunicată de Aglaia, sora poetului. • 1850, ian.15. Se naşte la Botoşani Mihai, al şaptelea copil al familiei Eminovici. Data, consemnată în Registrul de naşteri şi botezuri pe anul 1850 al oraşului Botoşani, este singura cu acoperire documentară.

Publicăm mai jos documentul însoțit și de sinistrul act al decesului:

Nr. curgătoriu:
Trii (3)
Data nașterii:
ziua cincisprezece,
luna ghenari
Data botezului:
ziua douăzeci și una,
luna ghenari
Secsul:
fiu
Numele carele s-au dat pruncului la botez:
Mihail
Numele și pronumele, starea sau meseria părinților pruncului:
D. Ghiorghi Iminovici, căminar, cu soția sa Raluca, proprietari
Politiea sau satul unde s-au născut pruncul:
În orașul Botoșani
Numele și prenumele nașului sau a nașii:
D. Vasile Iorașcu, stolnic
Iscăliturile: a preotului, a nașului și a părinților:
Ioan Ikonom, Vasile Iorașcu stolnic au fost naș, G. Iminovici căm<ina>r, Raluca Iminovici, căm<ina>re

Sursa: Mihai-Eminescu.Ro




Marele eminescolog Dimitrie Vatamaniuc despre cum a trăit și cum a murit Eminescu și crezul lui de o viață: “Eminescu a avut o concepţie profund creştină în toată opera sa”. Interviu Extraordinar In Memoriam

Publicistica lui Mihai Eminescu, incomodă în fostul regim dar și în cele de după 1989

 

Interviu în exclusivitate cu academicianul Dimitrie Vatamaniuc, realizat de Maria Stanciu, membra a UZPR Galați. Interviul a fost publicat în trei părți și reunit pentru prima oara aici, In Memoriam marele eminescolog.

Vedeți și: A plecat la Domnul pentru a se întâlni cu Mihai Eminescu. Veșnică pomenire, Dimitrie Vatamaniuc (25 septembrie 1920, Sucevița – 4 iulie 2018, București)

Am discutat cu academicianul Dimitrie Vatamaniuc despre importanţa demersului făcut în perioada interbelică de eminescologul Perpessicius în privinţa cercetării şi publicării Operei Integrale Eminescu. Vom încerca să creionăm în linii mari un portret prea puţin cunoscut al lui Mihai Eminescu, nu cel de antisemit, ci cel de Mare Român. După ani de cercetare,  academicianul Dimitrie Vatamaniuc a ajuns la concluzia că în contextul publicării „Operei Integrale Eminescu”, avem în „Poetul Nemuririi noastre” nu numai „Luceafărul Poeziei Româneşti”, ci şi pe cel mai mare Gazetar, Părintele Publicisticii din spaţiul românesc.

În primele părţi ale interviului nostru cu academicianul Dimitrie Vatamaniuc, am adus în atenţie aspecte despre cercetarea şi publicarea ”Operei Integrale Eminescu”. În linii mari am abordat ”cestiunea evreiască”, dar şi aspecte care ţin de concepţia lui Eminescu privitoare la socialism, ideologie a unei orânduiri sociale  despre care zice că „este o mare nenorocire pentru ţară. Socialismul înseamnă moartea cultului, întoarcerea în primitivism”.

Pentru a sublinia complexitatea problematicii despre care a scris  Eminescu şi contextul naţional şi internaţional, amintim despre poziţia francă a Gazetarului faţă de retrocedarea Basarabiei fără arme, despre  afacerea Stroussberg, unde Eminescu demasca afacerile oneroase ale unor „baroni” ai speculei şi păgubirea Statului Român, cu complicitatea unor politicieni români și a regelui Carol. Apoi, diferențele pe care le-a exprimat-o Eminescu în privința ”cestiunii evreiești”, dar și a naturii Statului, în contradicție cu avocatul și omul politic Titu Maiorescu, au grăbit sfârșitul său pământesc… Vom relata despre luminile şi umbrele în relaţia dintre Mihai Eminescu şi Titu Maiorescu și pe cât se poate vom creiona conjunctura socio-politică din a doua parte a veacului al XIX.

Pe fondul unor nelămuriri legate de cauzele care au determinat moartea „Poetului nepereche”, am cerut academicianului Dimitrie Vatamaniuc lămuriri legate de ultima parte a vieţii lui Eminescu. E vorba de perioada dintre anii 1883 şi iunie 1889, ani în care – prin concursul unor contemporani – Eminescu a fost internat şi tratat abuziv, fiind diagnosticat cu un diagnostic imaginar – cel „de „nebun”. Cercetările din ultimii ani dovedesc că „nebunia” Poetului Nepereche a fost inventată de prima soţie a lui Ioan Slavici care a avut complicitatea lui Titu Maiorescu şi  de „tratamentul” inadecvat cu mercur, la clinica  doctorului Şuţu și apoi a doctorului Isac, de la Iași. Interlocutorul nostru, pe marginea cercetărilor de peste patru decenii spune că Eminescu „a murit de inimă…”

Foto: Maria Stanciu

– Domnule academician Dimitrie Vatamaniuc, vă mulţumim că ne-aţi deschis uşa casei şi a sufletului dumneavoastră, pentru ca astfel să-i bucurăm pe cititorii noştri măcar cu o frântură din munca de cercetare pe care aţi depus-o. Vă rugăm să ne spuneţi când a început întâlnirea cu cercetarea manuscriselor eminesciene, pentru completarea, adunarea şi publicarea  operei complete Eminescu?

– Efectiv, am început să-l studiez pe Mihai Eminescu din anul 1972, când am ajuns la Muzeul Literaturii Române şi când Alexandru Oprea, directorul muzeului, a hotărât să continue editarea operei lui Eminescu. Însă acest demers de cercetare literară a fost iniţiat şi urmat de academicianul Perpessicius între 1939 şi 1963, timp în care a reuşit să tipărească şase volume.

– Eminescologul Perpessicius, pe numele adevărat D. Panaitescu, a încetat cercetarea constrâns de motive de sănătate, dar a lăsat şi o  scrisoare pentru urmaşi… Ce conţine această „scrisoare deschisă”?

– Perpessicius părăsise „şantierul” de cercetare a operei lui Eminescu, cum el însuşi îl numea, pentru că îşi pierduse vederea la descifrarea manuscriselor. În aceste împrejurări, el a adresat o „scrisoare deschisă către editorul de la anul 2000”. Aici le aduce laude predecesorilor săi care au contribuit – după posibilităţi şi împrejurări – la punerea în circulaţie a operei lui Eminescu; totodată el făcea previziuni pentru viitor. Perpessicius se îndoia, afirmând că „nu sunt semne ca la anul 2000 să fie posibilă publicarea operei integrale a lui Mihai Eminescu”. Previziunile nu s-au împlinit, astfel că în 2011 am reuşit, sub oblăduirea Academiei Române, să publicăm „Opera Integrală Eminescu”.

– Cum aţi ajuns coordonatorul „colectivului” de cercetare a operei lui Mihai  Eminescu?

– În 1972, la un an de la moartea lui Perpessicius, Alexandru Oprea care era directorul Muzeului Literaturii Române, instituţie fondată de Perpessicius, şi director al Revistei „Manuscriptum” – întemeiată tot de Perpessicius –  a considerat că era de datoria sa să ducă mai departe această activitate. A fost atunci, în anii ’70, o împrejurare deosebită, când cercetarea trebuia să se unească cu învăţământul; se punea problema ca toţi cercetătorii de la institute să treacă în învăţământ. A fost un proces lung, demarat în 1972, în urma căruia a fost stabilit un colectiv din care făceam parte eu, Petru Creţia şi alte două colege…

– Aţi primit misiunea să faceţi coordonarea generală a Integralei Eminescu şi, în mod special, să vă ocupaţi de partea de publicistică eminesciană. Ştim că la apariţia volumelor IX şi X, Publicistică, au fost multe ispite, deşi Eminescu trecuse la ceruri de aproape un secol. Cum a fost întâmpinat volumul IX, în plină perioadă comunistă?

– Volumul IX, apărut în 1980, cuprindea publicistica lui Eminescu din perioada studiilor universitare şi din perioada când a publicat la „Curierul de Iaşi”, respectiv, mai 1876 şi octombrie 1877. Volumul a fost privit drept unul care aduce noutate pentru publicul larg, fiindcă nu se cunoşteau decât câteva articole din această perioadă, restul era contribuţie nouă. Acest volum IX a stârnit însă reacţii din partea cercurilor interesate. Unul dintre cei foarte supăraţi s-a arătat Moses Rosen, rabinul şef al Cultului Mozaic din România, care a atacat volumul în repetate rânduri, pentru că se vorbeşte aici şi despre evrei.

– În ce au constat aceste greutăţi, la tipărirea volumului X?

– După nemulţumirile amintite legate de acel text publicistic din volumul IX, ni s-a impus, special pentru Eminescu, ca toate textele din următoarele volume să primească avizele celor două cabinete ale familiei Ceauşescu! Mai direct, s-a introdus cenzura… Cu toate restricţiile pe care le-am întâmpinat, noi am mers mai departe şi am adunat materialele şi pentru volumul X. Acesta cuprinde publicistica lui Mihai Eminescu de la ziarul „Timpul”, din perioada octombrie 1877 – februarie 1880. În paralel, am lucrat şi la volumul XIV, care conţine studii ştiinţifice, traduceri. Am terminat amândouă volumele în acelaşi timp, însă am tipărit doar volumul XIV, care nu ridica nicio problemă fostului regim şi care a apărut în 1983. Volumul X însă nu l-am putut tipări şi a aşteptat până în anul 1989…

– Care a fost motivul pentru care a fost interzisă tipărirea volumului X, Publicistică?

– Acest volum are două studii fundamentale; unul era studiul în chestiunea evreiască şi un alt studiu despre Basarabia. Cu chestiunea evreiască era aşa şi aşa, fiindcă Eminescu face aici un studiu statistic; se ocupă de numărul evreilor de la noi care lucrau în comerţ, câţi erau în ţară… Însă, deranja foarte tare studiul cu Basarabia, nu aveam voie să vorbim despre acest subiect.

– Motivele nu sunt greu de intuit…

– Aveam interdicţie, era ordin peste tot să nu se vorbească de Basarabia. Şi asta a durat mult. Era interzis să apară în presă ceva despre Basarabia. Basarabia era cedată ruşilor şi era o temă terminată, iar acest volum nu trebuie să apară! Atunci, eu am făcut demersuri şi aşa a ajuns volumul X la Ştefan Andrei, care era secretar la Comitetul Central  între cele două  cabinete, al lui Nicolae Ceauşescu şi al Elenei Ceauşescu. În acest context, Ştefan Andrei mi-a spus că dacă era la un singur cabinet, „încă mai încercam, dar aşa, să merg la ambele cabinete, nu pot să fac nimic. Deci, nu mai insista asupra acestei chestiuni”, mi s-a recomandat.

– Şi totuşi, volumul X s-a tipărit înainte de evenimentele din 22 decembrie 1989, printr-un act de eroism, am spune…

– În cursul anului 1989, s-a întâmplat un lucru foarte interesant. Cercetători din Basarabia au venit la mine, chiar acasă, şi m-au rugat, zice… „Haideţi, să ne daţi şi nouă studiul lui Eminescu cu Basarabia că ne trebuie! Noi avem acum o oarecare libertate, ne-am despărţit într-un fel de ruşi şi trebuie să-l publicăm, că ne-ar servi foarte mult”. Eu le-am spus că nu le dau nimic, pentru că dacă eu vă dau acest volum nu vom mai reuşi în veci să tipărim  volumul X. Volum care aştepta din anul 1983!…Şi ce au făcut ei, ce au dres… S-au dus în tipografie, la Bucureşti, au tratat… creştineşte cu tipografii şi au scos un număr de exemplare din volumul X, cu publicistica lui Eminescu. Şi în drum spre Chişinău iarăşi au revenit la mine, acasă… [O altă versiune, AICI]

– În câte exemplare a fost tipărit atunci volumul X?

– Cred că în o sută douăzeci de exemplare. Că au ajuns cu volumul X la Chişinău nu-i nicio problemă, dar au mai făcut o „greşeală” foarte mare, pentru acea vreme, anume, au trimis un volum şi la Paris, în Franţa. Cartea a  căzut în mâna lui Ierunca de la Radio „Europa Liberă”, care a făcut o emisiune de o oră, în care se spunea despre acest volum că a apărut în România lui Ceauşescu… „Şi iată că în România se pot tipări şi lucrări şi opere fundamentale în care nu se vorbeşte de Ceauşescu şi nu se aduce nicio laudă regimului comunist”. Într-adevăr, nu veţi găsi nicio laudă adusă regimului comunist, nu veţi găsi în toată ediţia nicio laudă la adresa lui Ceauşescu”. Dar…

– Dar?!…

– Reacţia a fost că am intrat într-o cercetare foarte severă; m-au pus să dau raport despre legăturile mele cu „Europa Liberă”! În sfârşit, m-am descurcat, cum m-am descurcat, dar  soarta acestui volum era încă o dată pecetluită. Înainte cu câteva luni de evenimentele din decembrie 1989 se hotărâse să nu mai apară deloc, iar exemplarele care se tipăriseră să fie trimise fără discuţie la topit… Însă, Dumnezeu a avut  oamenii Lui care au avut mare grijă ca volumul X să nu dispară. De altfel, a şi fost distribuit în librării chiar în zilele revoluţiei din 1989…

– Publicistul Mihai Eminescu a pus probleme oricărui regim. Cât de actuală este astăzi publicistica lui Eminescu?

– Eminescu are o publicistică în care pune probleme fundamentale. El se identifică cu poporul român până la sacrificiul de sine. Drama sa morală este şi a noastră. Ameninţarea fiinţei naţionale a poporului român nu este înlăturată, şi relele de care suferea societatea românească din vremea sa sunt şi ale zilelor noastre, în forme nu mai puţin grave. Publicistica lui Eminescu o trăim astăzi dureros de actual…

”Cestiunea evreiască” şi socialismul condamant din publicistica lui Eminescu au dat de furcă regimului ateist

 

Foto: Maria Stanciu

Pe când se împlinea aproape un veac de la moartea sa, în plină dictatură comunistă, publicistica eminesciană a stat în aşteptare pentru a vedea lumina tiparului vreme de trei decenii. În acest răstimp, a fost tipărită doar „o culegere modestă, cu câteva articole ciuruite de croşete”, spune interlocutorul nostru în prefaţa acelei culegeri.

– Domnule academician Dimitrie Vatamaniuc, în anul 1977, colectivul pe care l-aţi condus a dat cititorului mult aşteptatul volum IX, cel care cuprindea publicistica lui Mihai Eminescu, publicată înainte de a ajunge la ziarul „Timpul”, în octombrie 1877. Ce perioadă are în vedere?

– Volumul IX cuprindea publicistica lui Eminescu din perioada studiilor universitare de la Viena şi din perioada de la „Curierul de Iaşi”, respectiv, mai 1876-octombrie 1877. El cuprinde articole apărute în gazete precum „Albina”, „Familia”, „Federaţiunea”, „Convorbiri literare” şi „Curierul de Iaşi”. În 1977 când a apărut Volumul IX, de Publicistică, a fost privit drept unul care aduce noutate, fiindcă publicistica eminesciană nu era cunoscută. Nu se cunoşteau decât câteva articole din această perioadă, restul totul era contribuţie nouă.

– Ne spuneaţi că trimiterea în librării a volumului IX a fost întâmpinată de marea supărare a lui Moses Rosen, rabinul şef al Cultului Mozaic. Până la urmă, ce era atât de supărător în publicistica lui Mihai Eminescu „în cestiunea evreiască”? De ce s-a produs atâta necaz în unele cercuri din România anului 1977 şi după?…

– Acest volum (dar şi următorul, volumul X)  conţine şi câteva articole despre comunitatea evreiască din România celei de-a doua jumătăţi a veacului al XIX-lea şi, deci, publicistica lui Eminescu, când este „judecată” trebuie aşezată în contextul celei de-a doua jumătăţi a veacului al XIX-lea. Eminescu nu a avut treabă cu evreii. Eminescu a avut treabă cu „Alianţa Israelită” care era o organizaţie internaţională ce funcţiona în Germania şi care intervenea în treburile noastre interne. Şi atunci, ca orice gazetar care se respectă şi care este preocupat de nealterarea fiinţei naţionale româneşti, Eminescu a protestat împotriva Alianţei israelite sub diferite forme…

– Să revenim asupra contextului. După terminarea Războiului de Independenţă, în mai 1877, marile puteri europene s-au întrunit în mai multe rânduri, pentru a recunoaşte Independenţa României.  În iunie 1878, prin Tratatul de la Berlin, Germania impunea Principatelor Dunărene prin articolul 44 al amintitului tratat – (sub pretinsa mască „a umanitarismului şi a lipsei de toleranţă religioasă” invocată de izraeliţii din România) – acordarea cetăţeniei române evreilor care erau trimişi forţat din Germania în România. Ba mai mult. La fel se propunea rezolvarea problemei şi cu evreii persecutaţi şi trimişi la noi din Rusia şi Polonia. Care a fost atitudinea gazetarului Mihai Eminescu, pe atunci, redactor la ziarul „Timpul”, cotidian al opoziţiei conservatoare?  

– Eminescu  a susţinut modificarea Articolului 7 din Constituţie, cerere formulată şi de Germania, ca o condiţie la recunoaşterea Independenţei, însă Eminescu a susţinut ca acordarea cetăţeniei române izraeliţilor să se facă individual, nu în masă, cum propunea Germania. Eminescu, în publicistica sa, combate cu vehemenţă „teoria umanitaristă”, „cu desăvârşire neadevărată” susţinută de Alianţa israelită, care pretindea că în România ar exista „români izraeliţi, români de confesiune mozaică”.

– Şi continuă gazetarul de la „Timpul”… „Nu voim a recunoaşte, de vreme ce e neadevărată şi ni se impune vederea aceasta anormală prin Tratatul de la Berlin. Nu există dar români izraeliţi, pentru că nu există izraeliţi care să vorbească româneşte în familiile lor şi nu există izraeliţi care să intre în relaţii de căsătorie cu românii”…

– Cine are răbdare să citească toate aceste articole, şi un ziarist are această datorie, va înţelege că Eminescu a ţinut piept cu fruntea sus în faţa presiunilor  Alianţei izraelite din Germania, subliniind că este „ciudat în a vedea susţinându-se”, în mod fals, că „Principatele româneşti încetaseră ca din senin (de când cu Tratatul de la Berlin) a mai fi ceea ce au fost sute de ani de-a rândul, adică un azil de toleranţă, şi deveniseră deodată vatra zelotismului religios şi a unei înverşunate discuţiuni asupra marginelor în cari trebuie admisă sau nu legea lui Moisi”. Acesta este un răspuns pe care Mihai Eminescu îl dă (în 10 iulie 1879) ziarului „Fremdenblatt, un oficios din Viena”, care se ocupa de „cestiunea izraelită din România” şi care dezinforma frecvent, făcând ca lumea diplomatică a Europei „să fie atât de rău informată”, în numele unui fals umanitarism. Dezinformarea Alianţei izraelite din Germania contribuie, scrie Eminescu, „a întări fabula despre persecuţiunile religioase din România”, şi „a ne face jertfa unei false mistificaţiuni şi a unei minciuni etnologice”. Deci, Eminescu gazetarul nu a făcut altceva decât să ceară marilor puteri europene să privească „cestiunea izraelită” din Principatele Dunărene asemenea celorlalte state din Peninsula Balcanică. De altfel, aşa a şi fost soluţionată „chestiunea evreiască”, iar Articolul 7 din Constituţie a căpătat forma în care fusese propusă de Eminescu în cadrul dezbaterilor din ziarul „Timpul”, fără a face din poporul român „jertfa unei mistificaţiuni”.

– Ce răspuns daţi celor care scot publicistica lui Eminescu din contextul vremii  şi îl văd pe Gazetar drept un antisemit?

– Antisemitismul lui Eminescu este o „vină de dânşii inventată”, ca să răspund cu ”armele” lui  Eminescu. Cine are răbdare să citească nenumăratele articole pe care le-a scris Eminescu la ziarul Timpul (între octombrie 1877 şi iunie 1883) – ca reacţie la pretenţiile Germaniei şi ale „Alianţei izraelite” (cu sediul în Germania”) – va înţelege că Eminescu este un Mare Român şi un gazetar care s-a documentat meticulos şi care nu a înclinat balanţa şi condeiul în funcţie de pretenţiile şi presiunile regimurilor care s-au perindat în timpul său. Publicistica lui Eminescu are ponderea cea mai mare ca extindere şi relevă un luptător pe tărâm social şi politic, el este un Gazetar cu o înaltă conştiinţă civică. Dar, dincolo de cantitate, rămâne  cuvântul cu putere al gazetarului Eminescu, care a dat frisoane nu numai contemporanilor său, neiubitori de pământ românesc şi de valorile cultural – spirituale româneşti, ci i-a deranjat şi pe exponenţilor fostului regim comunist.

– O altă „mistificaţie” este cea legată de faptul că Eminescu ar fi cochetat cu ideile socialiste şi că ar fi fost chiar „precursorul” socialismului?!, după unele minţi… Domnule academician, după o viaţă de cercetare a manuscriselor şi a articolelor publicate de Eminescu, la ce concluzie aţi ajuns?

– Cum bine aţi observat şi aici avem de-a face cu o mistificaţie. Ca publicist la „Timpul”, unde o vreme a fost chiar redactor şef, fireşte Eminescu a scris despre toate aspectele vieţii social politice din vremea sa. Nimeni înaintea sa şi după el nu a criticat cu mai multă vehemenţă corupţia, ignoranţa, nepotismul, lipsa de merit în promovarea ierarhică socială… În privinţa socialismului, Eminescu are câteva articole în care face referire la socialism, dar situaţia nu este deloc cum o prezintă mistificatorii din ultimele decenii; este exact invers.

– Vă rugăm să exemplificaţi…

– Este, de pildă, un articol despre fraţii Nădejde – aceştia erau socialişti – dar aici Eminescu spune clar: „Socialismul este o mare nenorocire pentru ţară. Socialismul înseamnă moartea cultului, întoarcerea în primitivism”. La tipărirea publicisticii eminesciene în vremea fostului regim, acest articol mi-a fost respins în repetate rânduri, până ce cineva –  tot din cei de sus din vremea perioadei comuniste – mi-a sugerat să găsesc ceva… imaginar şi să nu mai vorbim despre socialism în aceşti termeni negativi. „Vorbeşte despre socialismul utopic!”, mi-a recomandat acea persoană. „Aşa că la învăţământul politic ăştia mai află câte ceva despre socialismul  utopic. Zice: Găseşte ceva din Marx, din Lenin, ca să blindezi acest articol şi să apară!…”

– Să înţelegem că aceasta este explicaţia parantezelor de la câteva articole eminesciene, cu referite la socialism, din  volumele tipărite până în 1989?

– Da… Numai acordând un anumit spaţiu socialismului utopic, dar care nu avea nicio legătură cu amintitul articol semnat de Eminescu, am putut salva şi tipări publicistica lui Mihai Eminescu. Şi neavând altă soluţie în faţa cenzurii celor două cabinete, am scos articolul din contextul de atunci (cel în care era vorba despre socialism, despre care Eminescu spune că „înseamnă moartea cultului, întoarcerea în primitivism”) şi l-am plasat undeva în trecut. Aşa am putut salva şi publica miile de articole din publicistica eminesciană din volumele care au urmat volumului IX.

– Însă Dumnezeu v-a dat timp ca să reveniţi, să revizuiţi ediţia şi să  retipăriţi Integrala Eminescu în 2011…

– Da. În ultima ediţie revizuită şi apărută în 2011, am scos acest balast despre socialismul utopic.  Mai este un articol despre socialism în care se spune că cine „se ocupă de problemele sociale este neapărat  numit socialist”. Fals! A te ocupa de partea ştiinţifică a socialismului nu înseamnă că eşti socialist!… Dar, aşa au trecut toate textele eminesciene de cenzura comunistă. Însă lucrul acesta nu a stat numai în puterea mea, ci s-au găsit oameni care au dorit cu adevărat să se tipărească ”Opera Integrală Eminescu” şi pentru asta Îi mulţumesc lui Dumnezeu. Eu am fost doar un executant… Când însă am preluat retipărirea ediţiei din 2011, am eliminat acele anomalii.

Lumini şi umbre în relaţia Eminescu-Maiorescu

Academicianul Dimitrie Vatamaniuc alaturi de editia Eminescu - Foto Maria Stanciu - UZP - Ziaristi Online

– Domnule academician Dimitrie Vatamaniuc, în 16 februarie 1880, Partidul Conservator s-a scindat, iar în fruntea conservatorilor ajunge Emanoil Costache Epureanu. Care a fost atitudinea gazetarului Eminescu în comparaţie cu a politicianului şi avocatului Maiorescu?

– Epureanu întocmeşte noul Program al partidului care viza îndeosebi rezolvarea „cestiunii evreieşti”, problemă de care Titu Maiorescu (şi P.P. Carp) se distanţează, justificându-şi atitudinea cum că ”Epureanu nu era persoana cea mai indicată să-i reprezinte…” Din presa vremii reiese că cei doi ”stau în expectativă”, în vreme ce Th. Rosetti, dar şi Eminescu – care în calitate de redactor trebuia să editeze cotidianul ”Timpul” – se alătură lui Epureanu. Se observă din presa vremii, dar şi din alte surse că atitudinea lui Epureanu şi poziția lui Eminescu veneau să clarifice poziţia Partidului Conservator în problema recunoaşterii Independenţei de Stat a României de către marile puteri. De altfel, acum i se încredinţează lui Eminescu conducerea cotidianului ”Timpul”, când începe cea de-a doua perioadă a activităţii lui Mihai Eminescu ca gazetar.

– Cum l-aţi perceput pe Mihai Eminescu în relaţia cu Titu Maiorescu, după mai bine de patru decenii de cercetări?

– În primul rând trebuie să ne raportăm la relaţia dintre cei doi aşezându-o în contextul vremii. Maiorescu a avut concepţia că „statuia”  unei personalităţi este mai bine pusă în lumină dacă este înconjurată de alte statui, spre deosebire de astăzi când fiecare cercetător – poetaş sau scriitor – se consideră că poate fi mare, dacă-i pustiu în jurul lui!… Aceasta era concepţia lui Titu Maiorescu şi eu asta vă spun…  La acea vreme, Maiorescu a adunat în jurul lui pe scriitorul Ioan Slavici, pe Mihai Eminescu (care a ajuns la ziarul „Timpul” în octombrie 1877), pe Ion Luca Caragiale şi alţii de mai mică importanţă, dar care au fost în jurul lui „statui” mai mari, „statui” mai mici. În acest context, Maiorescu joacă un rol esenţial în viaţa lui Eminescu şi din această perspectivă suntem în următoarea situaţie – viaţa lui Mihai Eminescu durează din 15 ianuarie 1850 şi până în 15 iunie 1889; atâta este viaţa lui Eminescu.

– Trebuie să ai vocaţia geniului ca în timp relativ mic să laşi în urma ta semne nemuritoare… Cine sunt apropiaţii lui Eminescu care ne dau relaţii pertinente despre el?

– Fizic, Eminescu nu mai este printre noi, dar – dincolo de opera sa – „Luceafărul Poeziei Româneşti”, cum l-a numit Patriarhul Miron Cristea (Elie, pe numele de mirean),  este printre noi prin contemporanii lui. Unul dintre contemporanii lui este Titu Maiorescu care l-a avut în preajma lui, l-a susţinut la studii,  bineînţeles – până la un punct. Deci, Maiorescu este acela care, într-o primă ipostază, l-a susţinut pe Eminescu. Tot Maiorescu a preluat manuscrisele lui Eminescu…

– Şi le-a ţinut la el din 1889 şi până la începutul următorului veac…

– Le-a păstrat până în anul 1902. Aici vreau să vă spun că Maiorescu s-a făcut vinovat că şi-a însuşit manuscrisele lui Eminescu. Şi Matei, fratele lui Eminescu, avea dreptate să reclame manuscrisele, dar Maiorescu era om politic şi pe deasupra era şi avocat…

– Înţelegem că Maiorescu era un om influent cu diverse interese politice şi cu un tată care fusese (la Viena) în slujba Imperiului Austro-Ungar…

– Maiorescu ştia foarte bine să se pună la adăpost şi în momentul în care a donat manuscrisele la Academia Română a spus că aceste manuscrise „i-au fost donate lui de Eminescu, în diferite timpuri”. Dar nu există nici un document în această privinţă, deşi avem un argument decisiv…   Şi noi astăzi închidem ochii pentru acest abuz de proprietate şi spunem că Maiorescu are marele merit de a fi păstrat această imensă moştenire. Pe de altă parte, dacă manuscrisele ar fi intrat pe mâna lui Matei, fratele lui Eminescu, nu se ştie ce se alegea cu ele. Deci, Maiorescu are meritul de a avea în jurul lui pe Eminescu printre ”Statuile” cu care s-a înconjurat. Maiorescu are meritul de a fi păstrat şi donat manuscrisele şi mai are meritul de a fi elaborat prima ediţie a poeziilor lui Eminescu.

– Se vindea bine Eminescu la acea vreme?

– Din 1884 şi până în 1913, „Poeziile” lui Eminescu s-au tipărit în unsprezece ediţii, cu unele completări de la un an la altul. Este ediţia din cultura română cu cea mai mare longevitate şi care stă la baza tuturor textelor care s-au produs în germană, dar şi în alte limbi, în această perioadă. Deci, iată încă un merit important al lui Maiorescu, dar între aceste merite care aduc aceste contribuţii esenţiale sunt şi umbre…

– Ce alte personalităţi ale vremii şi ale culturii noastre naţionale l-au avut în preajmă şi au lăsat mărturii despre Mihai Eminescu?

– Pe lângă Titu Maiorescu mai sunt alte câteva personalităţi care sunt importante şi care au scris despre Eminescu. Este Stefanelli  care a fost coleg cu Eminescu la Şcoala de la Cernăuţi, dar şi la Viena, în vremea studenţiei… Acest Stefanelli este cel care a găsit acel poem, singurul de altfel, semnat de Eminescu şi adăugat de Perpessicius în volumul de poezii… Apoi este Veronica Micle care a avut legăturile pe care le-a avut cu Eminescu şi care ne-a lăsat corespondenţa din prima parte a relaţiei lor, publicată, şi a doua parte care a văzut lumina tiparului în ultimii ani. În această privinţă, mai avem un contemporan care ne-a lăsat mărturii şi acesta este scriitorul Ioan Slavici. Slavici are ceva mai mult despre Eminescu, fiindcă au fost prieteni apropiaţi încă din epoca studenţiei şi până la moarte; el i-a fost unul dintre cei mai apropiaţi prieteni.

– Şi când te gândeşti că a fost idealizată prietenia dintre Eminescu şi Creangă…

– Da, toată lumea a rămas cu această prietenie exemplară în memorie însă Ion Creangă nu are foarte multe informaţii despre Eminescu… De asemenea, mai găsim informaţii în corespondenţa dintre Negruzzi cu Maiorescu şi avem informaţii privind biografia Poetului şi în arhivele şi în presa vremii. Astfel, în legătură cu viaţa lui, punând mărturiile una peste alta, putem spune că sunt puţine în raport cu opera eminesciană şi cu personalitatea sa.  Raportându-ne la aceste informaţii, spunem că în legătură cu viaţa lui Mihai Eminescu, moştenirea ce o avem este foarte săracă, foarte restrânsă. Opera eminesciană e altceva şi în afara acestor mărturii ale contemporanilor lui, atâtea câte sunt, s-a creat o literatură memorialistică fantastică în care fiecare a pus tot ce a crezut…

– Informaţii de la întâlnirile „Junimii” ne oferă şi Vasile Pogor, unde Maiorescu este prezentat într-o lumină nu tocmai favorabilă în relația cu Eminescu. Noi am publicat acestea în Suplimentului Magazin VL, sub semnătura criticului literar Vasile I. Cataramă, ucenic al lui George Călinescu. Pentru a sublinia mai bine contextul în care a fost „diagnosticat” Eminescu, într-un mod empiric, să mai subliniem şi câteva aspecte ce ţin de  poziţia lui Eminescu de la ziarul „Timpul”, cotidian care,  reamintim, era al Partidului Conservator, partid aflat în opoziţie în toamna lui 1879.

– Ca jurnalist, Eminescu îi critică atât pe liberali, care erau la guvernare, în frunte cu I.C. Brătianu, cât şi pe conservatori, pe care îi acuză de complicitate în ”chestiunea evreiasca”. Ioan Slavici ne relatează că Eminescu nu-i cruţa nici pe membrii Partidului Conservator pe care îi critica dacă ”se nemerea ca ei să cadă în vreun păcat, ba era în stare să laude fapte bune şi chiar dacă ele erau săvârşite de adversari politici”.

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

– Vă rugăm să ne spuneţi de la ce a pornit această mistificaţie şi cine i-a pus diagnosticul de „nebun” lui Eminescu?

Prima soţie a lui Ioan Slavici, o unguroaică – catolică, cu vreo patru clase pregătire,  i-a atribuit lui Eminescu diagnosticul de „alienat mintal”. Asta pentru că Gazetarul obişnuia să redacteze noaptea comentariile care defineau poziţia cotidianului „Timpul”, să discute cu adversarii lui, uneori chiar să-i mai înjure. Şi Slavici, la presiunea soţiei lui, bătea cu palma în perete ca să tacă. Tăcea ce tăcea şi iar începea. Pentru ea manifestările lui Eminescu erau ale unui alienat mintal… Cât a fost Slavici acasă, soţia sa nu a putut face nimic, dar când Slavici era plecat la Viena să consulte nişte medici – fiindcă avea şi el probleme medicale – prima sa soţie a luat şi a trimis un bilet lui Titu Maiorescu în care a scris: „Vino şi ridică-l! Eminescu a înnebunit!” Deci, pentru ea aceste manifestări ale lui Eminescu erau semne ale nebuniei.

– Ce a făcut Titu Maiorescu în aceste împrejurări?…

– Nu ar fi fost mare lucru, însă această femeie a primit concursul lui Titu Maiorescu, deşi înainte cu câteva zile acestui moment, de pildă, în 11 iunie 1883, Eminescu a fost la şedinţa ”Junimii” şi în legătură cu acest moment Maiorescu notează în jurnalul său că „a fost o şedinţă foarte reuşită şi cu veselie”. Şi acum venim puţin şi la partea întunecată a lui Titu Maiorescu. Prima problemă care se pune ţine de modul de existenţă al lui Eminescu. Eminescu, în perioada cât a scris la cotidianul „Timpul”, a stat în gazdă la Ioan Slavici şi, în lipsa sa,  prima soţie a lui Slavici – unguroaică, ziceam, cu câteva clase primare –  i-a pus diagnosticul lui Eminescu de ”alienat mintal”.   După ce a primit biletul de la soţia lui Slavici, Maiorescu se întoarce acasă şi completează în jurnalul său, la poziţiile respective, atenţie – cu creionul roşu: „semne de alienaţie mintală la Eminescu”…

– După cum relataţi evenimentele reiese că totul era premeditat…

– Desigur, Maiorescu nota despre imaginare semne de „alienaţie” pe care nu le văzuse cu o săptămână înainte, la întâlnirea de la „Junimea”, când Eminescu a fost acolo de faţă cu ei, au discutat. Atunci nu le-a văzut! Deci Maiorescu, iată este vinovat că a acceptat această mistificaţie…

– Este doar Maiorescu vinovat? De regulă astfel de oameni vicleni nu lucrează singuri. Au şi complici, şantajabili, de regulă.

– Maiorescu este primul vinovat că a acceptat „jocul” primei soţii a lui Slavici şi a acceptat acest diagnostic fără consultul unui medic. Dar mergem mai departe şi vedem că Maiorescu cu autoritatea lui a transmis acest diagnostic doctorului Şuţu. Acum doctorul Şuţu este şi el vinovat la rândul lui că a acceptat acest diagnostic fără să pună în aplicare cercetarea lui de medic.

– Şi de aici reies premeditarea şi dorinţa oarbă de a înlătura un om cu verticalitate…

– Aici se vede încă o dată acest lanţ al slăbiciunilor. Eminescu era incomod pentru că prin concepţia lui despre Stat i-a atacat, deopotrivă, şi pe conservatori şi pe liberali, care pentru el au fost totuna. Pentru Eminescu importante au fost  România şi românii obidiţi de o clasă politică prea preocupată de interese de grup sau individuale… Curajul și verticalitatea lui Eminescu sunt de admirat, deși şi-a făcut atâţia „prieteni”. Şi autorităţile vremii au procedat aşa cum au procedat; i-au retras activitatea de la ziarul „Timpul” şi din redactor principal l-au retrogradat ca simplu redactor şi apoi l-au scos de tot din redacţie. Şi apoi, Păucescu, cel care a venit la cotidianul „Timpul” a vorbit foarte urât despre activitatea lui Eminescu…

– La o distanță de 130 de ani, privind ”timpul” lui Eminescu, ce vedem? Un cotidian „Timpul” care şi-a dobândit renumele datorită întâi de toate lui Mihai Eminescu; apoi datorită lui Slavici, Maiorescu, Caragiale, adus în redacție tot de Eminescu. Domnule academician, cine are habar astăzi despre cine a fost Păucescu şi ce a scris el?…

– Nu ştiu… Cert este că Eminescu a fost izolat şi pe acest fond s-a constat că a suferit o depresie mare. Eminescu nu a fost „nebun”, ci a suferit o mare depresie… Prietenii l-au trimis la tratament și  după ce a fost internat la ”Ober Dobling” din Viena și tratat de puternica depresie de doctorul Obersteiner s-a refăcut în câteva luni.

– Vă rugăm să refaceți drumul revenirii lui Mihai Eminescu?

-După ce iese refăcut de la clinica din Viena, Eminescu a mers într-o  călătorie în Italia. Nu are nicio manifestație de nebunie;  revine în țară, dar nu se duce la cotidianul ”Timpul”, nu se duce la Maiorescu, ci se duce la ziarul ”România liberă”, care erau adversarii lui Titu Maiorescu. Și, pentru Titu Maiorescu exista o mare primejdie, cât și pentru adversarii săi politici… Și atunci, soluția imediată a fost să nu-i acorde nici un ajutor, ca să accepte propunerea lor. Și propunerea lor a fost ca să-l trimită la Iași. Acolo era și sora lui Maiorescu, care a fost împotriva ”tratamentului” pe care fratele ei Titu Maiorescu l-a aplicat lui Eminescu… De altfel, Emilia Maiorescu a fost una dintre cei care – alături de dr. Constantin Popazu, vărul lui Maiorescu – l-au dus pe Eminescu la Viena și l-au dezaprobat pe Titu Maiorescu…

-Ce a făcut Eminescu la Iași?

-La Iași a fost încadrat imediat la Biblioteca Universitară și pe lângă asta, Eminescu a mai fost și profesor de germană. Dar, acest ”nebun”, la Iași se apucă să traducă Gramatica sanscrită”!

-Pentru a preda germana, pentru a traduce dintr-o limbă străină era nevoia de un cap limpede…

-Și de un mare efort, calități pe care Eminescu – cel calomniat de fel de fel de indivizi cu interese obscure – a reușit să treacă într-un mod admirabil. Nici astăzi, la aproximativ o sută patruzeci de ani de la acele evenimente, ”Gramatica sanscrită” nu a fost tradusă în condiții mai bune decât a făcut-o Eminescu. Deci, sanscrita necesita un efort extraordinar. De la Iași, Eminescu a plecat la Botoșani la sora sa, unde a intrat iarăși în spital cu diagnosticul cel vechi și aici, doctorul Isac l-a tratat cu mercur… Injecțiile cu mercur i-au fost aplicate luni de zile, tratament care i-a infectat organismul. Mercurul otrăvește organismul, iar acest fapt i-a înrăutățit starea de sănătate… Păi dacă nouă ne dă cineva mercur, în numai o săptămână ne-ar termina. Eminescu a rezista.

Spune prietenul său Slavici că avea o constituție fizică foarte bună, foarte așezată. El a rezistat. Și de la Iași, Eminescu vine iarăși la București și nu se duce la  Maiorescu, el se duce direct la ”România liberă” și începe colaborarea cu acest ziar… De la ”România liberă”, Eminescu trece la ”Fântâna Blanduziei”, unde este îmbrățișat de colegii lui din tinerețe, transilvăneni. Aici publică editorialul de fond; firește că toate aceste eforturi pe care le face, drama pe care o trăiește nu se putea să nu aibă efecte, oricât de robust ai fi. Și a avut drept urmare intrarea iarăși în spital…

-E vorba de perioada premergătoare morții care a survenit în 15 iunie 1889.  Domnule academician Dimitrie Vatamaniuc, în legătură cu acest aspect, sunt mai multe speculații. Una dintre ele susține că unul dintre bolnavii din spitalul în care a fost internat i-a spart capul lui Eminescu cu o piatră… După cercetările pe care le-ați făcut, care a fost cauza morții Poetului și Gazetarului Eminescu?

-Nu e nicio piatră. Mihai Eminescu a murit de infarct…

-Există vreun act medical, în acest sens?

-Există actul medical pe care l-am publicat și eu în ultima ediție a ”Operei Integrale Eminescu”, dar este semnat prin punere de deget… Deci actul de moarte al celui mai însemnat om al României este semnat prin punere de deget! Nu s-au găsit în spitalul la care a murit doi oameni care să știe carte și să semneze și au pus degetul pe actul de deces…

Toate aceste speculații, despre comploturi, despre fel de fel de povești să vorbească cine ce vrea, eu nu pot decât să relatez pe marginea a ceea ce reiese din documentele vremii. Eu nu pot să merg mai departe, eu am discutat cu medici; și  medicii au studiat pe baza contextului vremii împrejurările în care s-au întâmplat toate acestea. Desigur că e posibil ca și medicii să greșească, dar eu cred, am convingerea că nu au greșit și că – ținând cont de modul cum l-au izolat pe Eminescu, ținând seama de natura suferinței lui, fiindcă de depresie suferim toți – acestea au fost împrejurările  morții lui Eminescu. Și apoi, uitați, toată societatea românească este în depresie psihologică și pe măsură ce mergem, depresia devine tot mai accentuată. Dar, noi astăzi suntem mai nesimțiți și nu reacționăm la fel.

Pe baza cercetărilor, coroborând datele cu ceea ce a scris Eminescu,  înainte de internarea lui forțată la sanatoriul doctorului Șuțu, am dedus că Eminescu a fost izolat şi pe acest fond constat a suferit o depresie mare. Eminescu nu a fost „nebun”, a avut o mare suferință a sufletului. Când am ajuns la această concluzie, am luat legătura cu un psihiatru și acesta mi-a explicat că depresia, spre deosebire de ”alienația” mintală, este o stare psihică din care îți poți reveni. Pe când, din alienație mintală, din nebunie, nu îți mai poți reveni. Și dacă doctorul Șuțu a procedat cum a procedat,  nu a lăsat nicio însemnare despre boala și internarea lui Eminescu.

-Deci nu există nimic, nici o fișă medicală de observație?

-Nu găsim nimic! Mai departe, doctorul Șuțu s-a făcut vinovat și el de alt lucru foarte grav; Șuțu a făcut autopsia lui Eminescu și a luat creierul pentru studiu și l-a pus pe fereastră, în plină vară, unde a stat la soare… Ce studiu mai poți să faci pe un creier care a stat la fereastră, în soare?…  Acestea sunt niște lucruri de o gravitate extremă. Nu este doar Maiorescu vinovat, e un întreg cerc vicios.

Revizionismul maghiar din ziua de astăzi îl continuă pe cel de ieri…

Foto: Maria Stanciu

– Domnule academician Dimitrie Vatamaniuc, nu era pentru prima dată când vă confruntaţi cu obtuzitatea regimului comunist. Vi se trage de pe când eraţi la Cluj, în vremea studenţiei, unde aţi luat parte la mişcarea Societăţii „Junimea” a studenţilor bucovineni români, reconstituită ca o expresie împotriva regimului comunist care se instalaseră în 6 august 1945. Nu ştim mare lucru despre acele evenimente, deşi ele şi-au pus amprenta asupra vieţii multor intelectuali de la noi, mucenici ai închisorilor comuniste. Domnia Voastră aţi avut de tras şi în vremea fostului regim din cauza acestui trecut frumos şi plin de curaj la vremuri de cumpănă pentru România…

– Acea mişcare studenţească din anul 1946, de la Cluj, a fost condusă de tânărul Valeriu Anania (1926-2005), viitorul Mitropolit Bartolomeu al Clujului, pe atunci, student la Medicină în anul II. Vrednicul de pomenire a fost conducătorul mișcărilor studențești de la Cluj, începând cu 1 iunie 1946, însă primul protest spontan la care am participat a fost în 24 ianuarie 1946. Ce se întâmpla?

Autorităţile comuniste declaraseră ziua de 24 ianuarie zi de sărbătoare legală. Atunci se împlinea un an de la instalarea guvernului Petru Groza. În mod spontan, atunci noi, studenţii, ne-am adunat în holul Universităţii din Cluj şi am ieşit în stradă. Am protestat faţă de atitudinea antiromânească a celor aflaţi la conducere. Am fost indignaţi că pe sedile Partidului Comunist Român și al Partidului Social Democrat-Lothar Rădăceanu erau arborate steaguri ale Ungariei Mari. Atunci, mai mulţi studenţi au urcat şi au dat jos steagurile, au devastat sediile celor două partide, după care ne-am întors în cămine. Atunci au început primele arestări. Manifestaţia din 24 ianuarie 1946 a marcat momentul începutului mişcării de protest care a durat luni bune. Protestele noastre au fost pe fondul pregătirii viitorului Tratat de Pace de la Paris. Pe de altă parte, conducătorii maghiari din mai multe zone, inclusiv cei din Cluj, pregăteau revenirea armatei ungare şi întâmpinarea ei pe sub Arcul de Triumf. Numai că hotărârea luată la Paris, în 7 mai 1946, și revenirea Transilvaniei acasă, la România, unde îi era locul, fu pentru maghiari o mare deziluzie ce-i va urmări până-n zilele noastre. De altfel, revizionismul maghiar din ziua de astăzi îl continuă pe cel de ieri…

– Tema Transilvaniei, şi nu numai, este ca un fir roşu în activitatea Domniei Voastre, preocupare pe care a experiat-o şi Eminescu. Atunci, în primăvara românească din 1946, cum a fost întâmpinată smulgerea Transilvaniei din ghearele austro-ungarilor şi revenirea ei la România?

– După aprecierile poliţiştilor vremii eram vreo 5000 de studenţi şi am mărşăluit pe străzile Clujului. În faţa Catedralei Ortodoxe am îngenunchiat și am cântat „Hristos a înviat”! Au vorbit protopopul Laurenţiu Curea, care va înceta curând din viaţă, Episcopul Nicolae Colan şi Episcopul Iuliu Hossu. Am defilat prin tot oraşul şi am cântat cântece patriotice… La statuia lui Matei Corvin au vorbit mulţi studenţi de la Medicină, iar A. E. Baconsky s-a urcat pe statuie. Aceasta fusese o avanpremieră pentru parada militară din 10 mai 1946. De această dată, am mutat şi organizat manifestaţiile la Mănăştur, comună învecinată Clujului, unde era Facultatea de Agronomie. Atunci, studenţii au strigat ”Patria”, ”Regele” şi mai multe lozinci anticomuniste. După fiecare acţiune anticomunistă, erau arestaţi studenţii… De la aceste manifestaţii i s-au tras condamnările vrednicului de pomenire – Mitropolitul Bartolomeu Anania. Drept urmare a atitudinii şi a revendicărilor noastre, autorităţile vremii de la Cluj ne-au închis cantinele, căminele, tot. Și pe acest fond, comitetul de grevă, în frunte cu părintele Valeriu Anania, s-a retras la Mănăştur, comuna din vecinătate, acolo am fost şi eu până când au dat decretul de încetare a grevei studenţeşti; am încetat protestele pentru că nu mai aveam nici un mijloc de trai…

”Noi, zicea Anania, eram dansul aerian al neamului pe deasupra unei păduri de năpârci…”

– În convorbirile Domniei Voastre cu Constantin Hrehor, aduceţi o lumină nouă, inedită, în legătură cu atitudinea lui Lucreţiu Pătrăşcanu, exponent al fostului Partid Comunist, ministru al Justiţiei, care a fost trimis la Cluj – „după eşecul lui Teohari Georgescu”, ministru la Interne – să discute cu studenţii. Mărturisiţi în convorbirile Dumneavoastră că – luat cu asalt şi cu „fluierături” – Pătrăşcanu spune cuvinte memorabile, care nu se regăsesc în raportul Poliţiei din Cluj din acea vreme.

– Da, pe fondul pretenţiilor reprezentanţilor maghiari, Lucreţiu Pătrăşcanu – la întâlnirea cu studenţii clujeni din 8 iunie 1946 – a avut o atitudine profund românească, subliniind că „nimeni nu are dreptul să pună în discuţie graniţele noastre. Transilvania a aparţinut şi va aparţine României. Acţiunea guvernului maghiar, revizionismul de azi îl continuă pe cel de ieri. A cere revizuirea frontierelor este un amestec în treburile noastre interne… Populaţia maghiară are un regim de drept cum nu are nicio naţionalitate dintr-un stat burghez… Am închis ochii şi din puţinul nostru am hrănit sute de mii de oameni (din Ungaria). Retrocedarea bunurilor este un act de minimă dreptate. Nicio milă pentru cei ce pun în joc unitatea statului. În numele Partidului Comunist mă ridic împotriva schimbărilor de frontieră…”

Însă tot Pătrăşcanu, la următoarele două întâlniri cu studenţii din aceeaşi zi (întâlniri despre care nu se prea ştie), în prezenţa lui Valeriu Anania, ne-a cerut să încetăm greva, fiindcă „guvernul nu era de mămăligă şi că are mijloace să pună capăt manifestării…”

– Care a fost reacţia studenţilor?

– De ripostă: „Nici noi nu suntem de mămăligă, dar nici comunişti nu suntem!”, a venit replica studenţilor. Atunci, Pătrăşcanu veni cu corecţia sa: „Mai întâi sunt român şi apoi comunist!”

– Pentru cei care doresc să afle mai multe, pot găsi aceste mărturii trăite de domnia Voastră în volumul „Convorbiri sub scara cu îngeri”, apărut în 2010. Cum a caracterizat acel eveniment vrednicul Mitropolit Valeriu Anania?…

– Noi credeam că prin implicarea noastră puteam opri mersul evenimentelor. ”Noi, zicea vrednicul Mitropolit Valeriu Anania, eram dansul aerian al neamului pe deasupra unei păduri de năpârci…”

– Privind înapoi fără mânie, a fost necesară acea grevă?

– A fost necesară. Au făcut şi alţii revolte mai târziu în Polonia, Ungaria. De acelea se ţine seama, dar de asta nu. Dar, aceasta a fost dorința noastră de a ne opune instalării comunismului în ţara noastră şi aceasta a fost prima încercare de acest fel de la noi. Acesta a fost crezul nostru şi credința noastră. Noi am mers până unde s-a putut, dar comunismul s-a instalat cu sprijin dinafară şi pe noi ne-au îndepărtat…

– Dumneavoastră aţi scăpat ca prin urechile acului de arestări…

– Da, pentru că după ce am fost asiguraţi că n-o să ni se întâmple nimic, între timp ne-am susţinut şi examenele, fiindcă profesorii țineau cu noi, eu am plecat la mine în Bucovina, la Suceviţa. Nu mai aveam nicio raţiune să rămân. Ne-au pus câte un vagon special la trenurile principale şi aşa am plecat, iar din iunie și până în noiembrie 1946 nu am fost în Cluj. În acest răstimp s-au făcut mai multe arestări, între care și cea a lui Valeriu Anania1. De aici i s-au tras toate arestările care au urmat…

Călinescu sublinia ca Eminescu “a prevăzut reîntregirea patriei, de la 1 Decembrie 1918”

– Să revenim! Aţi cercetat câteva decenii publicistica lui Eminescu şi, cu siguranţă, sunteţi singurul cercetător contemporan care cunoaşteţi cel mai bine activitatea de gazetar a „Luceafărului Poeziei Româneşti”. Aţi avut misiunea de a stabili paternitatea textelor semnate de Gazetar în diferite cotidiane, publicate în cea de-a doua jumătate a veacului al XIX-lea. Cum aţi procedat la identificarea textelor lui Mihai Eminescu, mai ales că la „Timpul” semnau vârfuri precum Slavici, Caragiale, Maiorescu?

– Împreună cu colegele mele de cercetare, doamnele Anca Costa-Foru şi Eugenia Oprescu, am mers întâi la textele din manuscrisele eminesciene, pe care le-am comparat cu cele apărute în diferite ediţii (de ziare) tipărite. Am comparat conţinutul de pe manuscris şi textul ce s-a publicat… Apoi am analizat textele stilistic, am folosit tot ce ne-a stat la îndemână în această problemă pentru a recupera întreaga operă eminesciană. De altfel, spuneam că una dintre întrebările pe care academicianul Alexandru Graur mi-a adresat-o când se punea problema apariţiei volumului IX, Publicistică, a fost „dacă îmi asum responsabilitatea pentru paternitatea textelor din amintitul volum”? Fireşte că îmi asum această responsabilitate… Pe de altă parte, acolo unde nu am fost siguri că autorul unor articole este Eminescu, am adăugat în fiecare volum un capitol cu „Texte incerte”…

– Un text jurnalistic are şi o altă cheie – stilul acelui gazetar. „Le style est l’homme meme”, spune Comte de Buffon. Sub aspect stilistic care au fost elementele care au primat în clarificarea stilului publicistic eminescian?

– Când examinăm publicistica lui Eminescu la ziarul „Timpul”, ţinem seama de concepţia social-politică a poetului şi de întreaga desfăşurare a activităţii gazetăreşti. Privim opera în ansamblul ei şi din punct de vedere stilistic, fiindcă nu există o graniţă pur delimitată între activitatea de la „Curierul de Iaşi” şi cea de la „Timpul”.

– Cum se documenta Eminescu? Ce preocupări are gazetarul Eminescu pentru studierea unor aspecte ştiinţifice?

– Documentarea este una temeinică, bazată pe comunicatele, documentele, adeseori, extrasele din alte publicaţii ale vremii cu care Mihai Eminescu polemiza. S-a ocupat de unele aspecte ştiinţifice ale vremii, pe altele le-a intuit. Are multe traduceri privind teoria culturii şi a vieţii sociale, istoria naţională, istoria universală, economia politică, dreptul. S-a ocupat de fizică, în primul rând, de matematică, astronomie, de biologie, dar nu pentru a face profesie din ele, deşi el a intuit de la început anumite direcţii, valabile şi astăzi. El s-a ocupat de ştiinţe din aspiraţiile lui pentru universalitate. Aceste texte creează impresia specializării în fiecare din aceste domenii și sunt invocate în demonstrarea originalităţii gândirii poetului, nemaiîntâlnită la predecesorii şi contemporanii săi. George Călinescu protestează împotriva unei asemenea orientări în exegeza eminesciană şi zice că „Eminescu e cel mai mare filozof, cel mai mare învăţat. El a formulat cu mult înaintea fizicii moderne teoria relativităţii, a cunoscut pe clasici ca nimeni altul, a relevat omenirii filosofia asiatică. El este profet. A prevăzut prăbuşirea sistemului monetar şi reîntregirea patriei, de la 1 Decembrie 1918. Cel mai inocent cuvânt al paginilor lui e umflat de simboluri ca o rodie coaptă”. Pentru  a scrie, Eminescu a mers la sursă şi a dat o traducere valabilă şi astăzi. Important pentru noi este că Eminescu a avut simţ de gazetar şi a intuit exact direcţiile de dezvoltare ale societăţii, de ieri şi de astăzi. Publicistica sa se întemeiază pe o bază ştiinţifică solidă şi împreună cu expunerea strălucită, încă nedepăşită, rezultă durabilitatea în timp şi permanenta ei actualitate.

– Domnule academician Vatamaniuc, în paginile cotidianului „Timpul”, apar pseudonime precum: „Fantasio”, „Cenzor”, „Nemessis”. Din cercetările domniei Voastre, Eminescu a apelat la vreunul dintre aceste pseudonime?

– După toate cercetările pe care spuneam că le-am făcut nu reiese nici stilistic, nici pe bază de manuscris că ele aparţin lui Mihai Eminescu, cu excepția lui Fantasio, cu care semnează trei articole, Babele au trecut, Un răspuns d-lui C.A. Rosetti şi Al doilea răspuns d-lui C.A. Rosetti, toate din 1882. Singurul pseudonim cert pe care îl putem atribui lui Eminescu este cel din perioada anterioară gazetăriei de la „Timpul”, unde Eminescu semnează cu pseudonimul „Varro”. Sunt 16 articole şi documente şi ele datează din vremea pregătirii Serbării de la Putna, din august 1871 (Întâlnirea a fost programată pentru 1870, dar s-a amânat cu un an). Şi mai sunt câteva – la revenirea în activitatea publicistică – apărute în „România liberă” şi în „Fântâna Blanduziei”. Oricum, aceste articole ocupă un loc neînsemnat.

– O caracteristică a presei de la sfârşitul veacului al XIX-lea era aceea că articolele nu aveau titluri. Cum aţi procedat în această privinţă?

– Nici un text al lui Eminescu nu are titlu. Editorii dinaintea noastră au dat titlurile lor, titlurile care au crezut ei că s-ar cuveni şi că sunt importante. Eu nu zic că nu este importantă această abordare, însă intrăm pe un teren în care chestiunile sentimentale sau de altă natură joacă un rol foarte important. Aşa se face că de la o ediţie la alta, acelaşi text poartă alt titlu. Eu am făcut următorul lucru; am luat ca titlu sintagma iniţială din textul lui Eminescu. Aşa am procedat la toate textele de publicistică. Sigur, uneori sintagma din titlu nu este relevantă, dar ea aparţine lui Eminescu. În acest mod eu am acoperire, nu am distorsionat mesajul din textul publicistic, nu am mers pe sentimentalisme, eu am mers pe… material.

– Cel care îngrijeşte şi editează opera unui înaintaş de talia lui Eminescu, ce datorii are faţă de opera înaintaşului său?

– În general, cercetătorul, fie scriitor, poet, gazetar – indiferent cum se numeşte – trebuie să manifeste o atitudine de respect şi de dragoste faţă de fiecare cuvânt pe care îl aşterne el pe hârtie. Când însă doreşti să refaci din arhive şi din manuscrise profilul înaintaşului tău, Eminescu în cazul de faţă, responsabilitatea este una foarte mare. Eu cu responsabilitate şi cu multă dragoste am făcut acest fapt, împreună cu echipa de cercetători…

Familia lui Eminescu vine din Transilvania

Bisericuta Familiei Eminescu la 1909

– Ştim că aţi mers pe teren, pe urmele familiei Poetului. Ca să înlăturăm speculaţiile, de unde îşi trage rădăcinile familia lui Mihai Eminescu?

– Eu nu am stat doar în arhive, ci am fost pe teren pentru fiecare etapă a documentării, dacă s-a impus acest fapt. A existat întotdeauna această idee că Eminescu ar fi din Ucraina. Ei, bine, familia lui Eminescu vine din Transilvania şi în acest scop m-am dus la Blaj şi în Vad şi la Făgăraș, unde sunt urmaşi ai acestei familii până astăzi şi unde am cercetat toată arhiva. Şi am găsit acolo familia Eminovici. Pentru mine a fost un prim argument că această familie vine din Transilvania. Aici, din această familie mai este o ramură şi-n comuna Lupu, lângă Blaj. Am mers și-n comuna Lupu, dar aceasta a dispărut fără urmași din 1877. Apoi am găsit o altă familie la Răşinari, unde ştiam de Goga; am mers şi acolo. Fireşte, lucrul pe teren te pune şi în faţa altor informaţii inedite. La Lupu am găsit informaţii despre familia poetului interbelic Aron Cotruş, născut acolo. Străbunii îndepărtaţi ai lui Eminescu au emigrat din Transilvania în Moldova şi şi-au întemeiat familia, în Călineştii lui Cuparencu, așezare întemeiată de emigranţii transilvăneni. Eminescu nu-şi cunoaște bunicii, fiindcă au murit în epidemia de holeră la 1844. Tatăl lui Eminescu a fost administratorul al unei moşii şi şi-a întocmit gospodăria la Ipoteşti, iar Mihai s-a născut la Botoşani. După aceste cercetări am adunat informaţiile și am scris cartea „Eminescu şi Transilvania” (1995), unde demonstrez acestea.

– Domnule academician Dimitrie Vatamaniuc, Mitropolitul Antonie Plămădeală al Ardealului, mergând după „paşii Luceafărului”, avansează ideea că Eminescu ar fi dorit să se călugărească, fapt pe care îl precizează şi Maiorescu în însemnările sale la ziua de 23 iunie 1883. Pe de altă parte, Tudor Arghezi îl numeşte „Sfântul preacurat al ghiersului românesc”… Din această perspectivă, care rămâne încă deschisă cercetării, ce ne puteţi spune despre învelişul creştin al creaţiei eminesciene?

– Este foarte simplu. Eminescu a avut o concepţie profund creştină în toată opera sa, lirică, publicistică, filozofică, ştiinţifică. El nu a fost un practicant care să meargă frecvent la Biserică, dar stăpânea foarte bine învăţătura Biserici Ortodoxe, în care s-a născut. El a avut o concepţie creştină, pe lângă celelalte cunoştinţe temeinice pe care le-a avut în istorie, artă, cultură, filozofie. Acestea se văd şi din opera poetică şi din publicistica eminesciană.

Eminescu a răsturnat un guvern chiar cu puțin înainte de a muri

Inmormantarea lui Eminescu

– El este un Martir al publicisticii româneşti, un „Crucificat”, cum spune tot Tudor Arghezi…

– Da. L-au cam pedepsit politicienii de atunci, pentru toate afacerile pe care Eminescu le-a demascat; pentru toate planurile pe care le-a demontat, pentru guvernul pe care l-a răsturnat, chiar cu puţin înainte de a muri. Eminescu a fost un gazetar foarte conştient de poziția lui, iar conduita lui a fost rectilinie. El rămâne un model de verticalitate peste timp, peste veacuri.

– Eminescu este cel mai mare romantic al nostru, este „sumă lirică de voievozi”, spune Petre Ţuţea. Între altele, aţi cercetat şi operele lui Lucian Blaga, ale lui Tudor Arghezi. Cine îl urmează pe Eminescu în ierarhia valorilor culturale şi identitare?

– Într-adevăr, m-am ocupat şi de Blaga şi de Arghezi. Din punctul meu de vedere Arghezi.

– Ce vă place la Arghezi?

– Totul îmi place la Arghezi. Odată, îmi place avântul acesta al lui. Apoi, Arghezi spune lucrurilor pe nume şi cuvintele lui sunt pe înţelesul acestui popor. Blaga e pe deasupra realităţilor, e altceva. Blaga este mai accesibil pentru occidentali, dar Arghezi este mai pe firea noastră, pe sufletul românesc…

– Să fi contat faptul că Arghezi a fost şi călugăr şi poezia sa îşi trage seva din cuvintele însufleţite ale Sfintei Scripturi?

– Fireşte că este important filonul creştin în formarea unui om, mai ales a unui scriitor. Cred că înainte de toate, indiferent ce facem – poezie, artă, chiar şi ştiinţe exacte – noi trebuie să ne situăm în spiritualitatea noastră, altfel rămânem necunoscuţi.

– Ce mai rămâne de făcut în privinţa operei eminesciene?

– Rămâne pentru editorul de la anul 3000 recitirea manuscriselor eminesciene fiindcă sunt părţi care nu au putut fi transcrise și întocmirea ediţiilor „ne-varietur” pentru marii scriitori. Ediţia xeroxată a Caietelor lui Eminescu a fost realizată nu de multă vreme, sub egida Academiei Române, la iniţiativa şi cu susţinerea academicianului Eugen Simion. În acest fel a fost salvată o moştenire unică și singulară în cultura românească, ameninţată de o pierdere ireparabilă. Aşa cum am mai spus, salvarea manuscriselor în ediţia xeroxată a Caietelor lui Eminescu are dublă calitate: înlătură fabulaţiile şi speculaţiile unor inşi nevizaţi şi, în acelaşi timp, reprezintă instrumentul de bază în pregătirea ediţiei „ne-varietur” a scrierilor eminesciene, aşa cum se practică şi în alte ţări, pentru scriitorii lor cei mari. Consider că nu ar fi rău să fie înființată o Fundație Eminescu care să patroneze un Institut Eminescu, un spațiu care să adune încet-încet arhiva Eminescu. Ar fi un gest firesc şi am demonstra că-i dăm lui Eminescu locul cuvenit de „Luceafăr” nemuritor între atâtea stele câte are literatura română…

A consemnat,

Maria Stanciu

1 Vrednicul de pomenire Mitropolitul Valeriu Anania mărturisește în memoriile sale, asemenea academicianului Dimitrie Vatamaniuc, faptul că „în acel Cluj al primăverii lui 1946, nu comunismul era preocuparea vieții academice, ci problema ungurească, problemă veche și reînnoită acum, când stăpânirea maghiară fusese alungată din nordul Ardealului”. În ”Memorii”, Valeriu Anania, Editura Polirom, 2008, pg. 112.

Sursa: Mihai-Eminescu.Ro

Vedeți și:

Fotografii de Cristina Nichituș Roncea din proiectul “București, de ce îl iubești. Foto-interviuri cu personalități ale Capitalei”, pentru care academicianul ne-a rugat să-i consemnăm aceste spuse:

“Bucuraţi-vă de Bucureşti – aici puteţi călca pe urmele paşilor lui Eminescu! Bucureştiul este un oraş martir fie şi numai pentru că aici a suferit şi de aici a plecat la Ceruri Mihai Eminescu.”

La 98 de ani, eminescologul bucovinean, rudă apropiată cu partizanul anticomunist Gavril Vatamaniuc, scria biografia unui alt mare martir al neamului românesc, pentru care s-a zbatut și Eminescu: Ciprian Porumbescu.

Profesorul Dimitrie Vatamaniuc, eminescolog, membru de Onoare al Academiei Romane, editorul Operelor lui Mihai Eminescu, editia Academiei. Foto: Cristina Nichitus Roncea




A plecat la Domnul pentru a se întâlni cu Mihai Eminescu. Veșnică pomenire, Dimitrie Vatamaniuc (25 septembrie 1920, Sucevița – 4 iulie 2018, București)

5 iulie 2018

S-a stins din viață reputatul eminescolog Dimitrie Vatamaniuc,
membru de onoare al Academiei Române

Academia Română anunță cu deosebită tristețe stingerea din viață, miercuri, 4 iulie 2018, la vârsta de 98 de ani, a criticului și istoricului literar Dimitrie Vatamaniuc, membru de onoare al Academiei Române, reputat eminescolog și un fervent apărător și promotor al culturii și civilizației românești din Bucovina de Nord.

Născut la 25 septembrie 1920, la Suceviţa, Dimitrie Vatamaniuc a urmat şcoala primară în comuna natală, pentru ca apoi să studieze la Cernăuţi, unde a absolvit Şcoala Normală de Învăţători, şi la Rădăuţi, fiind absolvent al Liceului „Eudoxiu Hurmuzachi“. Licenţiat în 1947 al Facultăţii de Litere şi Filosofie din Cluj-Napoca, cu specializare în istoria literaturii române, estetică literară şi istoria românilor, Dimitrie Vatamaniuc şi-a susţinut, zece ani mai târziu, teza de doctorat la Institutul de Istorie Literară şi Folclor al Academiei Române, avându-l conducător ştiinţific pe G. Călinescu.

A fost profesor de limba și literatura română la Liceul „Andrei Mureşanu“ din Dej, redactor la „Almanahul literar“ din Cluj, cercetător la Institutul de Istorie Literară şi Folclor, lector la Universitatea din Bucureşti, iar din 1964 şef de secţie la Centrul de Documentare şi Informare Știinţifică al Academiei Române. Din 1974 a lucrat ca cercetător la Institutul de Teorie şi Istorie Literară al Academiei Române.

Odată cu angajarea la Muzeul Literaturii Române, în anii ’70, a preluat, la îndemnul lui Alexandru Oprea, continuarea ediţiei integrale a operei lui Mihai Eminescu, inițiată și coordonată de Perpessicius în 1939 şi întreruptă în 1963. Va consacra, astfel, studiului operei eminesciene peste 30 de ani, devenind unul dintre cei mai importanți eminescologi români. Sub îngrijirea sa vor apărea, între 1977-1993, volumele VII-XVI din integrala operei eminesciene, ediție ce avea să fie desăvârșită în 1999. Pe baza ei, Dimitrie Vatamaniuc va edita apoi mai multe serii de Opere ale poetului național (Editura Univers Enciclopedic și Editura Academiei Române, 1999-2003; Fundația Națională pentru Știință și Artă sub egida Academiei Române, 2015), precum și Publicistica lui M. Eminescu. 1870-1877 (1977), Eminescu. Manuscrisele (1988), Eminescu. Contribuţii documentare (1993), Eminescu şi Transilvania (1993), Publicistica lui Eminescu. 1877-1883, 1888-1889 (1996); Caietele lui Eminescu. Mitologie şi document (1998), Bucovina între Occident şi Orient (2006), Eminescu în ediţia academică integrală (2010), Eminescu în ediții integrale (2013).

Activitatea sa literar-științifică se concretizează, de asemenea, în zeci de studii monografice, între care: G. Coşbuc. O privire asupra operei (1967); Ioan Slavici şi lumea prin care a trecut (1968); Ioan Slavici. Opera literară (1970); Ion Agârbiceanu (1970); Lucian Blaga. Biobibliografie (1977), Lucian Blaga. Contribuţii documentare (1998), Tudor Arghezi. Biobibliografie (2 vol., 2005). A editat opera lui Ioan Slavici, în 14 volume (1967-1987) şi Avatarii Faraonului Tlà de G. Călinescu (1979).

Născut și crescut în Bucovina, Dimitrie Vatamaniuc s-a implicat cu dăruire în studierea, apărarea și promovarea valorilor culturale românești din această zonă locuită de români, rămasă sau nu în granițele țării. A fost director al Centrului pentru Studierea Problemelor Bucovinei din Rădăuţi al Academiei Române, transformat, în 1992, în Institutul Naţional „Bucovina“; redactor-responsabil al revistei „Analele Bucovinei“ şi coordonator al Enciclopediei Bucovinei în studii şi monografii; director al revistei „Septentrion“, publicaţie a Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română din Bucovina.

Îndelungata și bogata sale activitate culturală și științifică i-a adus recunoașterea celui mai înalt for de consacrare al țării, Academia Română alegându-l membru de onoare în 2011.
A fost, de asemenea, ales membru al The International Academy „Mihai Eminescu“ (India, 1998) și al Centrului Internaţional „Mihai Eminescu“ (Chişinău, 2001).

Universitățile „Lucian Blaga“ din Sibiu și „Ştefan cel Mare“ din Suceava i-au acordat titlul Doctor Honoris Causa, iar The American Biographical Institute l-a declarat „Om al Anului“ şi i-a acordat „Diploma de onoare“ în 1999 şi 2000. În 2002 a primit Premiul de Excelenţă al Fundaţiei Culturale a Bucovinei.

A fost ales cetăţean de onoare al comunei Suceviţa, al municipiului Rădăuţi şi al comunei Şiria din Arad.

Membrii Academiei Române se despart cu regret de confratele lor și își exprimă întreaga solidaritate cu familia îndoliată.

Biroul de presă al Academiei Române

Foto: Cristina Nichitus Roncea, cu mulțumiri

Înmormântarea a avut loc la Cimitirul Străulești II, sâmbătă, 7 iulie 2018, orele 13,30.

Dumnezeu să-l odihnească în pace! Veșnică recunoștință!

Mihai-Eminescu.Ro




Mircea Eliade: Eminescu este întruparea cerului şi pământului românesc

Un Cuvant inainte si o Postfata mai putin cunoscute ale lui Mircea Eliade la o “editie de pribegie” a Poesiilor lui Mihai Eminescu. Parte a Proiectului de recuperare a ganditorului national MIHAI EMINESCU – ROMANUL ABSOLUT

Cuvant Inainte la Mihai Eminescu – Poesii – “editie de pribegie” ingrijita de Mircea Eliade

Dupa rezistentele pe care le-a intampinat in timpul scurtei si chinuitei lui vieti, opera lui Mihai Eminescu s’a impus fulgerator neamului intreg, iar nu numai paturei culte. Nu stiu daca s’a facut vreodata socoteala exemplatelor tiparite din Poeziile lui Eminescu. Dar, in mai putin de o jumatate de veac. poeziile acestea au fost reproduse in multe zeci de editii, dela modestele tiparituripopulare pana la admirabilaeditie critica a Fundatiilor Regale, ingrijita de Perpessicius. Astazi, dupa ce-au cunoscut atatea culmi si atatea onoruri Poeziile lui Eminescu, cenzurate in tara, apar, asa cum le vedeti, in haina sfioasa a pribegiei. Gloria lui Mihai Eminescu ar fi poate mai putin semnificativa, daca n’ar fi luat si el parte, de peste veac, la tragedia neamului romanesc.

II

Ce inseamna, pentru noi toti, poezia, literatura si gandirea politica a lui Eminescu, o stim, si ar fi zadarnic s’o reamintim inca o data. Tot ce s’a creiat dupa el, dela Niculaie Iorga si Tudor Arghezi pana la Vasile Parvan, Nae Ionescu si Lucian Blaga, poarta pecetia geniului, cugetului sau macar a limbei eminesciene. Rareori un neam intreg s’a regasit intr’un poet cu atata spontanitate si atata fervoare cu care neamul romanesc s’a regasit in opera lui Mihail Eminescu.

Il iubim cu totii pe Creanga, il admiram pe Hasdeu, invatam sa scrim de la Odobescu, il respectam pe Titu Maiorescu si anevoie putem lasa sa treaca mult timp fara sa il recitim pe Caragiale. Dar Eminescu este, pentru fiecare din noi, altceva. El ne-a revelat alte zari si ne-a facut sa cunoastem altfel de lacrimi. El, si numai el, ne-a ajutat sa ne intelegem bataia inimei. El ne-a luminat intelesul si bucuria nenorocului de a fi roman.

III

Pentru noi, Eminescu nu e numai cel mai mare poet al nostru si cel mai stralucit geniu pe care l-a zamislit pamantul, apele si cerul romanesc. El este intr-un anumit fel, intruparea insasi a acestui cer si a acestui pamant, cu toate frumusetile, durerile si nadejdile crescute din ele. Noi, cei de aici, rupti de pamant si de neam regasim in el tot ce-am lasat in urma, de la vazduhul muntilor nostri si de la melancolia marii noastre, pana la cerul noptii romanesti si teiul inflorit al copilariilor noastre. Recitindu-l pe Eminescu, ne reintoarcem, ca intr-un dulce somn, la noi acasa. Intreg Universul nostru il avem in aceste zeci de pagini, pe care o mana harnica le-a tiparit si le imparte astazi in cele patru colturi ale lumii peste tot unde ne-a imprastiat pribegia. Pastrati-le bine; este tot ce ne-a ramas neintinat din apele, din cerul si din pamantul nostru romanesc.

Mircea Eliade, Paris, Septembrie 1949

Postfaţă

Eminescu

La 15 Ianuarie s’au implinit o suta douazeci si cinci de ani de la nasterea lui Mihail Eminescu. Romanii din exil au comemorat acest eveniment dupa puterile lor, pretutindeni unde i-a aruncat soarta: in Argentina, in Statele Unite, in Franta, sau in Germania si Austria.

Nu e deloc de mirare solidaritatea intregei emigratii romanesti in jurul lui Mihail Eminescu. Deasupra tuturor gloriilor efemere si desertaciunilor legate de patimile noastre omenesti, un singur punct ramane fix, neclatinat de nici o catastrofa istorica: geniul. Vechea Helada a pierit demult, dar geniul lui Homer, al lui Eschil sau al lui Platon a supravietuit tuturor naufragiilor si va supravietui chiar daca ultimul descendent al Greciei clasice va fi sters de pe suprafata pamantului. Lumea medievala a disparut demult din istorie, dar opera lui Dante continua sa nutreasca viata spirituala a milioane de cetitori, din toate colturile pamantului. Dramele lui Shakespeare vor fi tot atat de proaspete si tot atat de “adevarate” chiar cand istoria Angliei va fi uitata pana si de ultimii descendenti. Orice s’ar intampla cu neamul romanesc, oricate dezastre si suferinte ne-au fost urzite de Dumnezeu, nici o armata din lume si nici o politie, cat ar fi ea de diabolica, nu va putea sterge Luceafarul lui Eminescu din mintea si din sufletul Romanilor.

In dragostea neamului romanesc pentru cel mai mare poet al sau, se desluseste setea de nemurirea a comunitatii intregi. Un neam supravietuieste nu numai prin istoria sa, ci prin creatiile sale. Daca vechea Helada n’ar fi avut decat istoria sa, si n’ar fi avut geniile ei dela Homer si pana la Plotin, astazi am fi stiut despre Heleni cam tot atata cat stim despre Sciti, Elamiti sau Iliri; adica atata cat suntem obligati sa invatam la scoala (evident, presupunand ca, fara patrimoniul spiritual Helen, ar mai fi fost posibil sistemul european de educatie, ceeace e cu totul improbabil). Istoria este prin definitie devenire, transformare continua, in cele din urma desertaciune. Zadarnic incearca un rege sau un despot sa-si cladeasca Statul pentru eternitate. O forma istorica, chiar daca ar fi perfecta, este totdeauna precara: dureaza un anumit numar de ani, sau de decenii, si apoi lasa locul unei alte forme istorice. Nici un fel de “eternitate” nu este ingaduita organismelor politice si sociale. Singura “eternitate” acceptata de istorie este aceea a creatiilor spirituale. Care, bine inteles, reflecteaza si specificul national al gintei creatorului si momentul istoric in care a vietuit acesta; le reflecteaza si, am spune, le proiecteaza in “eternitate”. Patetica lupta a Heladei cu Persii este actuala pentru lumea moderna, pentru ca a cantat-o Eschil. Au mai fost si alte invazii, de o parte si de alta a Marii Egee, dar despre ele stim foarte putin, pentru ca n’a existat un Eschil care sa le scoata din istorie si sa le fixeze in “eternitate”.

Obscur, dar mai putin patetic, neamul romanesc simte ca si-a asigurat dreptul la “nemurire”, mai ales prin creatia lui Mihail Eminescu. Petrolul si aurul nostru pot intr’o zi, seca. Graul nostru poate fi facut sa creasca si aiurea. Si s’ar putea ca intr’o zi, nu prea indepartata, strategia mondiala sa sufere asemenea modificari, incat pozitia noastra de popor de granita sa-si piarda insemnatatea pe care o are de un secol incoace. Toate acestea s’ar putea intampla. Un singur lucru nu se mai poate intampla: disparitia poemelor lui Eminescu. Si cat timp va exista, undeva prin lume, un singur exemplar din poeziile lui Eminescu, identitatea neamului romanesc a fost “proiectata in eternitate” prin versurile unui poet care a suferit toata viata de saracie, uneori chiar si de foame, si a murit, omorat de un nebun, intr’un ospiciu…Este o lectie de modestie pe care insasi istoria ne-o da, noua tuturor…

Mircea Eliade

15 Ianuarie 1975 – Ziarul America – an 69, nr. 11

Detroit, Michigan

Mihai Eminescu, Poesii, Norcross – Criterion Publishing, Editie anastatica republicata in 2000, 114 p. – Volumul reproduce ediţia multigrafiată apărută în 1949, sub egida Bibliotecii Române din Freiburg, la care s-a adăugat Postfaţă de mai sus. Sursa: MĂRTURISITORII

Mihai-Eminescu.Ro




Eminescu şi rădăcinile ontologice ale expansionismului rusesc – de Theodor Codreanu

Arcul de Triumf din faţa Catedralei Naşterii Domnului din Chişinău, în februarie 1940. Foto: Margaret Bourke-White, LIFE

Theodor Codreanu

Eminescu a înţeles, înainte de verdictul Congresului de la Berlin (1/13 iulie 1878), că dreptul invocat de el, privitor la Basarabia, nu va avea cîştig de cauză într-o Europă tot mai secularizată, nepregătită să abandoneze ea însăşi grundurile semibarbariei, cu atît mai puţin să facă faţă celei asiatice. Nu-şi mai rezervă nici o iluzie şi caută semnele genunii care determină comportamentul Rusiei dincolo de spoiala unui pretins misionarism istoric. Le găseşte începînd cu articolul Tendenţe de cucerire, publicat la 7 aprilie 1878. Se prefigurează intuiţii ale filosofiei lui Lucian Blaga din Trilogia culturii, configurate în teoria matricei stilistice. Obsesia alergării după „graniţe naturale” la o seminţie condamnată să nu le găsească i se prezintă ca un destin nefericit, deformator de inteligenţe, în stare să trezească o nesfîrşită compătimire: „Răsărită din rase mongolice, de natura lor cuceritoare, aşezate pe stepe întinse a căror mon[o]tonie are înrîurire asupra inteligenţei omeneşti, lipsind-o de mlădoşenie şi dîndu-i instincte fanatice pentru idei de o vagă măreţie, Rusia e în mod egal muma mîndriei şi a lipsei de cultură, a fanatismului şi a despotiei. Frumosul e înlocuit prin măreţ, precum colinele undoiate şi munţii cu dumbrăvi a ţărilor apusene sînt acolo înlocuite prin şesuri fără de capăt. În tendenţele de cucerire, în aşa-numitele misiuni istorice care-şi caută marginile naturale nu e nimic dedesubt decît pur şi simplu neştiinţa şi gustul de spoliare. În zadar caută un popor în întinderi teritoriale, în cuceriri, în războaie ceea ce-i lipseşte în chiar sufletul lui; sub nici o zonă din lume nu va găsi ceea ce Dumnezeu i-a refuzat sau mai bine zicînd ceea ce Dumnezeu a voit ca să fie rezultatul muncii a multe generaţii dedate la lucru.”[1]

Această concentrată şi pătrunzătoare caracterizare a jurnalistului de la „Timpul” este confirmată de întreaga istorie a expansiunilor ruseşti. Fondul genetic însuşi, cercetat în ultima vreme[2], trimite nu la slavii propriu-zişi, prezenţi mai degrabă în partea Rusiei Kievene, a fostului Mare Ducat Lituanian şi Rus, a Poloniei şi Ucrainei vestice, ci la Sfînta Rusie, Moscovia, moştenitoare a genofondului Hoardei de Aur (care a stăpînit vastul spaţiu al viitorului imperiu timp de 300 de ani), dar şi la fino-ugrici (marijcami, nepsami, mordvini), moşteniţi şi de finlandezi şi de unguri. Falsa măreţie, în fond anticreştină, despotică, se perpetuează pînă în zilele noastre şi prin teorii de o grandoare fantasmagorică, în cîmpul ştiinţelor, ca istoria şi etnologia. De mare răsunet în Federaţia Rusă putiniană se bucură istoricul, etnologul şi antropologul Lev Nikolaievici Gumiliov (1912-1992), fiul Annei Ahmatova şi al lui Nikolai Gumiliov, Lev devenind creatorul unei noi filosofii a istoriei, fundată pe „erupţiile biosferei”şi orientată, polemic, împotriva lui Max Weber şi Arnold Toynbee (Etnogeneza şi Biosfera, 1978). În rîndurile unei mari părţi a actualei intelighenţii ruseşti, Gumiliov este cotat ca unul dintre „cei mai mari gînditori ruşi”, respectiv – doctrinarul oficial al integrării euroasiatice promovate de regimul lui Vladimir Putin, spre care aspiră şi Republica Moldova sub preşedinţia lui Igor Dodon, în contrapondere cu „decăzuta” Europă Occidentală. Interesant că acest Gumiliov a fost reprimat de regimul sovietic, considerîndu-se ca aprţinător mulţimiităcute, reprezentînd „libertatea secretă”. Simultan însă, se considera ca adevăratul discipol al lui Marx, convins că a creat filosofia marxismului universal prin sinteza cu antiteza marxismului, cum era considerat euroasianismul, prin excelenţă antioccidental. Gumiliov pleacă de la ipoteza că, la nivelul biosferei, se produc „erupţii energetice” de felul erupţiilor vulcanice, imposibil de prevăzut ştiinţific. El şi-a pus întrebarea cum de e posibil ca, la un moment dat, o comunitate mică, precum cea mongolă, sălbatică, a „explodat” în secolul al XIII-lea, făurind un uriaş imperiu, sub aureola „Hoarda de Aur”. Îi vine în ajutor conceptul de biosferă, creat în secolul al XIX-lea de către austriacul Eduard Suess. În 1926, Vladimir Vernadsky observă că biosfera poate afecta planeta prin fenomenul încălzirii globale. De aici, Gumiliov a dedus că biosfera are oscilaţii energetice, energie pe care a „umanizat-o”, numind-o passionarity. Aceste oscilaţii energetice la nivel biosferic, aleatorii, creează grupări etnice care pot deveni super-ethnos, creînd, din prea-plinul lor enegetic, civilizaţii şi imperii, parcurgînd toate vîrstele naturale de la naştere pînă la fazele inerţială şi întunecată, ultima însemnănd dispariţia. Este ceea ce el numeşte o etnogeneză. Fiecare vîrstă ar dura în jur de două-trei sute de ani, o civilizaţie dăinuind între 1500 şi 2000 de ani. După cum Hegel şi-a desfăşurat dialectica spiritului absolut spre a ajunge la împlinirea în civilizaţia şi filosofia germană, la fel Gumiliov ţinteşte către fundarea glorioasă a expansiunii ruseşti ajunsă super-ethnos. Să fie vreo diferenţă de „super-ethnos-ul arian” al lui Hitler?

De-aici încolo urmează „spelndida” construcţie a filosofiei istoriei ruseşti. Cu „Hoarda de Aur”, s-a născut un super-ethnos. Dacă s-ar fi restrîns doar la existenţa pe parcursul a 200-300 de ani, cît a dominat peste ruşi Hoarda, teoria lui Gumiliov s-ar fi năruit. Aşa că el o adecvează la real (şi asta nu e glumă!), considerînd că mongolismul a fost doar începutul etnogenezei ruseşti (arheul etnic, în limbaj eminescian), vîrsta tinereţii explozive. Altfel spus, Gumiliov confirmă, avant la lettre, ceea ce ştia deja şi Eminescu, anume că Rusia a răsărit din rasa turco-mongolă, prea puţin „slavă”. Optează însă pentru o sinteză de tip hegelian, între elementul slav şi cel mongol. Momentul crucial este încercarea Cruciadei catolice de a pătrunde în Ţările Baltice, eveniment care, de-ar fi reuşit, ar fi însemnat colonizarea Euroasiei şi secerarea din faşă a istoriei patriotice a Rusiei viitoare. Ordinul Fraţilor Sword a pătruns în Lituania păgînă spre a o converti la catolicism. Bătălia decisivă s-a dat în 1236, la Siauliai, cînd prinţul Alexander Nevski a cerut ajutorul mongolilor, aflaţi sub Batu Han, spulberîndu-i pe cruciaţii germani şi germanofili. Batu Han nu numai că l-a salvat pe Alexander Nevski, dar l-a adoptat ca fiu, încît, argumentează Gumiliov, este o totală aberaţie istorică să se vorbească de perioada „jugului mongol” (ca în istoriografia oficială), fiindcă stăpînirea mongolă a însemnat desăvîrşirea etnogenezei ruseşti prin sinteza slavilor cu mongolii: a existat nu „jugul mongol”, ci doar „un schimb reciproc de servicii”, timp în care slavii „au fuzionat în mod voluntar cu Hoarda”, graţie geniului lui Alexander Nevski, care „a devenit fiul adoptiv al lui Batu”, favorizînd o fericită „simbioză etnică”, împlinirea noului super-ethnos al Sfintei Rusii. Este ceea ce Gumiliov numeşte o răsucire patriotică a istoriei, coroborată cu pătrunderea spiritului creştin dinspre Palestina şi Bizanţ. Astfel s-a născut poporul rus prin explozia energiei biosferice  mongole pe fond slav. Dacă trecerea la creştinism s-ar fi petrecut prin catolicism, Rusia ar fi trecut prin îmbătrînirea Occidentului. Acum are enormul avantaj de a fi mai tînără cu 500 de ani decît Occidentul intrat în faza întunecării ultime[3]. Altfel spus, în acest mod s-a pus temelia imperială a celei de a treia Rome.

Deşi uriaşă ca întindere, comparativ cu Europa civilizată, Rusia e ca un Flămînzilă veşnic neostoit, mîncător de brazde de pămînt, fără şansa de a se îndestula vreodată şi a-şi găsi liniştea, lăsîndu-şi vecinii în pacea lor: „Căci stă oare destoinicia unei naţii în vrun raport cu întinderea teritoriului pe care ea-l ocupă? / Mica Veneţie era odată o putere mare europeană prin cultura ei intensivă, prin arte, prin industrie, prin judecata sănătoasă a aristocraţiei ei. Dar toate aceste condiţii de mărire erau cîştigate prin muncă îndelungată, deprinderea şi priceperea se moştenea apoi din neam în neam, încît chiar astăzi ciceronii veneţieni au păstrat mai mult gust în judecarea tablourilor decum au mulţi profesori de estetică.” Eminescu găseşte alte exemple în Olanda şi în Belgia, avînd prilejul să le judece nu cu ajutorul simplistei balanţe, ci tot cu al cîntarului: „Un rol analog l-a avut Olanda în istorie, şi astăzi încă sînt state mici care se bucură de-o înflorire estraordinară; pe un pămînt de mică întindere se află mai multe averi decît în Rusia întreagă. Astfel sîntem aproape siguri că în cumpăna economică Rusia, cîtu-i de mare, trage mai uşor decît mica Belgie.”[4]

În spatele grandorii spaţiale, Eminescu zăreşte nimicul: „De aceea ni se pare că din nefericire ruşii sînt sub dominarea unui deşert sufletesc, a unui urît care-i face să caute în cuceriri ceea ce n-au înlăuntrul lor. Nouă ni se pare că cercurile culte, în loc de a stăvili acest horror vacui, în loc de a-l împlea prin muncă şi cultură, îl sumuţă contra Europei, pe care o numesc îmbătrînită şi enervată, coaptă pentru a cădea întreagă sub dominaţia rusească.” Este exact ideologia antioccidentală promovată de Lev Gumiliov şi de discipolul său Vladimir Putin. Eminescu vrea să remarce că între intelighenţia rusească şi clasa politică ori există o prăpastie, ori o regretabilă consimţire „ideologică”, nemaivorbind de abisul dintre acestea două şi uriaşa masă a iobăgimii.

Din nefericire, strălucita intelighenţie din a doua jumătate a secolului al XIX-lea n-a reuşit să europenizeze suficient Rusia, perioada sovietică fiind continuarea expansiunii deşertului sufletesc care a ameninţat să se întindă peste toată Europa, resuscitînd, pentru România vechile rapturi din Basarabia şi Bucovina. Eminescu atrage atenţia Europei că nu este ferită de primejdia asiatică: „Europa le pare astăzi în starea în care era Bizanţul la apariţiunea un[ui] neam asemenea mongolic, a turcilor. / În locul civilizaţiei grece înflorit-au în Bizanţ o cultură turcească? Deloc. Tocmai aşa nu va înflori o cultură moscovită pe pămînturile supuse ruşilor, pentru că lipseşte rădăcina subiectivă a unei asemenea culturi. În Rusia chiar miezul culturii e în Ingermanland şi în cele trei provinţii baltice, în mînele şi capetele a poate două sute de mii de oameni de origine germană, pe cînd populaţiile străvechi a acelor provinţii, leţii, livii, crevinii şi cum [î]i mai cheamă, nu vor fi aflînd cu mult mai sus decum îi va fi găsit episcopul Albrecht la a[nul] 1200.” Poetul, aşadar, nu mai cade în capcana mult învăţatului Dimitrie Cantemir să considere ţarismul un alt tip de imperiu decît cel otoman.

Mimarea Europei occidentale, începînd cu Petru I, n-a dus la o veritabilă aculturaţie, căci tendinţele expansioniste s-au acutizat sub masca unui misionarism creştin: „Astfel misiunea istorică de care se face atîta vorbă nu-i o misiune care-şi are originea în afară, ea e rezultatul unui gol sufletesc, a unei barbarii spoite cu frac şi mănuşi, a unui deşert care, de-ar stăpîni pămîntul, tot nu s-ar umple. Cerul deasupra-l schimbi, nu sufletul, marea trecînd-o.” Semnele deşertului sufletesc se arată în aceea că marea Rusie n-a dat, de timpuriu, un Rafael, un Beethoven, un Kant, încît „tocmai lipsa unor asemenea spirite de adîncă înţelepciune şi de un adînc sentiment pentru bunurile ce înnobilează omenirea este cauza acelui gol sufletesc care-şi caută compensaţie în glorii sîngeroase şi în cuceriri”.

Eminescu sugerează că nici gloriile ruseşti ale veacului său n-au ieşit din promiscuitatea semibarbariei, consimţind la expansiunea deşertului sufletesc al politicii oficiale. Deja în epocă românii erau scandalizaţi de comportamentul răsfăţatului Alexandr Puşkin, care, primit cu ospitalitate în Basarabia, s-a dezis lamentabil de prestigiul de intelectual al libertăţii, fiind considerat de unii un Byron rus. Puşkin, care are şi azi un bust în parcul gloriilor din Chişinău, nu-i mai scotea pe basarabeni din „ţigani”, „proşti”, oraşul fiind pentru el o Sodomă etc. Delicatul Vasile Alecsandri a fost consternat de şovinismul puşkinian, dîndu-i o replică pe măsură:

Fiind mai negru ca ţiganii,

Ce-ai tot cerşit la noi cu anii?

Tu, cel primit cu dor de sus,

Nici bogdaproste nu ne-ai spus.

 

Cu dar de pîine şi de sare,

Cu vin din valea noastră mare

Te-am ospătat, dar tu în zori,

Rîzînd, te-ai scîrnăvit în flori.

 

Apoi prin codri de milenii

Ai tot umblat, rîzînd alene,

Ei, vezi, atunci pun mîna-n foc:

Tu n-ai fost cal arab, ci porc!

Din păcate nici un geniu ca Dostoievski n-a reuşit să iasă din prostituţia ideologică a şovinismului rusesc. Prozatorul basarabean Ion Iachim scria dezamăgit în cartea citată: „Şovinismul este o straşnică maladie în măduva intelectualilor ruşi, o iarbă rea ce-a slobozit rădăcini adînci în inimile lor. Cu excepţia a cîtorva minţi lucide (de exemplu filosoful Piotr Ceaadaev, scriitorul şi filosoful Alexandr Herţen, care a susţinut moral răscoala polonezilor de la 1863-1864, poetul şi publicistul Nicolai Ogariov), oamenii de cultură ruşi, ca şi generalii ruşi, ca şi politicienii ruşi, sînt bolnavi de febra cuceririlor pămînturilor străine, de asuprirea altor popoare.”[5]

Aşa-zisa „cestiune orientală”, confirmă Eminescu, nu-i pentru Rusia decît poftă de deşertificare şi a popoarelor răsăritene: „De mult, dar mai cu seamă de o sută cincizeci de ani încoace, ţinta cuceririlor ruseşti sînt ţările răsăritene ale Europei. Nu mai vorbim de cuvîntul d-lui Aksakof, care vede întinzîndu-se panslavismul în miezul Europei, în ţările coroanei habsburgice pînă la Marea Adriatică. C-un cuvînt în loc de-a desfăşura activitatea înlăuntru, ochii vecinului nostru sînt pironiţi cu flămîngiune asupra Apusului, cercurile culte umplu golul sufletesc cu fantasmagoria unui imperiu care ar ajunge de la Sibir pînă sub zidurile Veneţiei şi apoi mai departe… tot mai departe.”[6] Lăcomie care va trece intactă în visurile „revoluţiei mondiale” bolşevice, cum se va vedea. Chestiune de mistică mitologică, departe o orice creştinism, a prezis poetul, ruşii făcînd, din mistica unui presupus testament al lui Petru cel Mare, o misiune istorică: „Şi această misiune tainică o împlinesc apoi diplomaţii şi baionetele. Existe testamentul lui Petru cel Mare sau nu existe, el există în capetele a mii de oameni cari dau tonul în Rusia. / Războiul a fost declarat Porţii pentru a elibera pe creştini – în formă – în fond însă pentru a cuceri întreg Imperiul otoman într-un mod care să poată fi înghiţit, mai de voie, mai de nevoie, de Europa. După Turcia urmează Imperiul habsburgic, după dînsul cine mai ştie. Scopul fictiv al războiului şi scopul adevărat sînt diametral opuse.”[7] De altfel, Rusia ţarilor, chiar agonizînd a înlocuit rapid motivaţia misionară a creştinismului pravoslavnic cu ideologia marxist-leninistă a „revoluţiei mondiale”. Sînt dovezi clare că, după înfrîngerea Germaniei naziste, Stalin voia să pună stăpînire pe întreaga Europă. Şi a ajuns, dejucîndu-i-se planurile, nu doar pînă în inima Imperiului Habsburgic, decedat, între timp, ci chiar pînă în cea a Germaniei. La 5 martie 1937, şeful Direcţiei politice a Armatei Roşii, Ian Homarnik, declarase: „Armata Roşie va considera misiunea bolşevică îndeplinită atunci cînd vom stăpîni globul pămîntesc.” De ce nu şi universul întreg, cum zice, ironic, Eminescu? În cărţile sale, cum am mai amintit, Viktor Suvorov[8] arăta că Stalin nu a fost satisfăcut că pacea din 1945 nu i-a adus la picioare întreaga Europă, în pofida faptului că Franklin Delano Roosevelt fusese dispus să i-o ofere.

Este o eroare să se susţină că Rusia a importat doctrina comunismului de la Europa civilizată, chiar dacă acolo s-a cristalizat teoria marxistă, preluată însă pe calapod leninist şi stalinist. La 1878, Eminescu simte că stafia despotismului comunist vine chiar din „deşertul sufletesc” care bîntuie spaţiul slav. La 6 august, comentînd atentatul asupra generalului Mezenzov, şeful secţiunii a treia a înaltei poliţii, Eminescu atrage atenţia că generalul a fost, de fapt, victima tendinţelor comuniste: „În Rusia, comunismul are o mulţime de adepţi, şi unora dintr-aceştia pare a fi căzut jertfă şi generalul Metzentzow.”[9]

Dar profeţii nu sînt niciodată ascultaţi. Iar întreaga lui strădanie de a deschide ochii măcar contemporanilor săi a eşuat. O spune el însuşi, la 9 august 1878: „E o adevărată nenorocire de-a prevedea tot şi de-a nu putea împiedica nimic. Tot ce s-a întîmplat în urmă am prevăzut şi, încărcaţi cu hulă şi cu ocară din partea presei liberale, ne duceam păsul liniştiţi, ştiind că vremea ne va da dreptate şi cuprinşi de durerea că, puşi afară din cercul vieţii publice, nu putem mişca nici degetul cel mic pentru a opri dezastrul.”[10] Aşadar, Eminescu înţelege că în 1878 a fost pus afară din cercul vieţii publicepunere în afară care se va desăvîrşi la 28 iunie 1883!

Iar aceste dezvăluiri şi previziuni ale lui Eminescu vor fi confirmate de cel mai important scriitor rus din secolul al XX-lea, Alexandr Soljeniţîn. Marele disident vedea faptele într-un sens eminescian, confirmîndu-l pe S. E. Kryzanowski, o strălucită minte politică de la începutul secolului al XX-lea, care îl „plagia” parcă pe Eminescu: „Rusia originară nu are rezerve şi forţe culturale şi morale pentru asimilarea tuturor periferiilor. Acest lucru istoveşte nucleul naţional rus.” Soljeniţîn aducea adevărul la zi, în 1990: „Astăzi această previziune a lui Kryzanowski are semnificaţii înmiite: nu avem forţe pentru periferie, nici economice, nici sufleteşti. Nu avem suflu pentru a fi un Imperiu! – şi nici nu ne trebuie, dărîma-s-ar de pe grumazul nostru! Imperiul ne striveşte şi ne suge puterile şi ne grăbeşte pieirea. / Văd însă cu adîncă nelinişte cum conştiinţa de sine a naţiunii ruse, care ne trezeşte în multiplele ei destine, nu se poate nicidecum elibera de gîndirea statului enorm, de înşelătoria imperiului; gîndirea aceasta a preluat de la comunişti acel găunos «patriotism sovietic» şi se mîndreşte cu «marea putere statală sovietică», care în timpul măscăriciului de Ilici al II-lea n-a făcut decît să secătuiască ultima forţă productivă a deceniilor trecute pentru înarmări nemărginite, nimănui necesare (acum distruse pe apucate), făcîndu-ne de ruşine, prezentîndu-ne întregii planete ca pe nişte cotropitori cruzi şi lacomi – cînd în realitate genunchii noştri tremură şi iacă-iacă ne prăbuşim vlăguiţi.[11]

Soljeniţîn credea că toate nenorocirile Rusiei au început în 1917, odată cu abolirea monarhiei. Dar el nu s-a arătat simpatizant nici al imperialismului ţarist şi avea speranţe în înţelepciunea creştină a ţarului Nicolae al II-lea, care ar fi putut stopa expansionismul rusesc pentru a da şansă înfloririi europene a Rusiei. El dădea exemplul Japoniei, care a ajuns o mare putere economică şi culturală abia după ce a renunţat la veleităţile imperiale. Asemenea, Germania a ajuns prosperă abia după ce a trecut prin puterea catharsis-ului din 1945, purificîndu-se moral de spiritul războinic. La fel, după căderea comunismului, Rusia trebuia să condamne, ritualic, imperialismul sovietic şi toate crimele şi cuceririle armate. Referindu-se la Basarabia, Soljeniţîn considera că e dreptul ei să se unească cu România, dacă doreşte. Asta o spunea înainte de războiul transnistrean din 1992. Dar nu revenea atunci Rusia la vechile ei apucături mînate de „deşertul sufletesc” despre care a făcut vorbire Eminescu?

Are astăzi Rusia lui Vladimir Putin forţa spirituală de a asculta glasul ultimului ei mare profet, pe deplin europenizat, dar tocmai de aceea şi rus creştin adevărat? Nu are, din nefericire, iar toate analizele şi prognozele eminesciene se văd reiterate de cartea, deja amintită, a unui grup de istorici şi analişti politici germani, coordonaţi de Uwe Klußman şi Dietmar Pieper, şi intitulată sugestiv Domnia ţarilor. De la Ivan cel Groaznic la Vladimir Putin (2012), trad. din germană, la noi, în 2014[12]. Dacă Sfîntul Imperiu Romano-German s-a vrut continuatorul Imperiului Roman de Apus, ţarismul, care n-a izvorît din rădăcini proprii, a fost o contaminare mimetică, pe filieră germanică, după Bizanţ, considerîndu-se o „a treia Romă”. Ingermanlandul, despre care vorbea Eminescu, este premisa de la care pleacă şi coordonatorii amintitului volum, grefa istorică a germanismului pe slavism fiind vizibilă de la Ivan cel Groaznic pînă la Nicolae al II-lea, cu prelungiri pînă la Stalin şi Vladimir Putin: „Rusia ţaristă nu a avut cu nici o altă ţară legături atît de strînse cum a avut cu Germania. Ivan al IV-lea, poreclit de ruşi «cel Sever», şi mai cunoscut în Occident drept «Ivan cel Groaznic», îl numise pe germanul Heinrich von Staden organizator al serviciului său de securitate, «Opricinina». Două secole mai tîrziu, în vara lui 1762, o nemţoaică a urcat chiar pe tron ca ţarină; fosta prinţesă Sophie von Anhalt-Zerbst şi-a luat, cu această ocazie, numele de Ecaterina a II-a şi a devenit o conducătoare pe cît de venerată, pe atît de temută. Germanii au ocupat în Imperiul Rus poziţii de funcţionari superiori şi şefi de servicii secrete, de miniştri de Externe şi de cancelari ai ţarilor. Ba mai mult, de la fiul Ecaterinei, Pavel I, admirator al Prusiei, şi pînă la ultimul ţar, Nicolae al II-lea, împăraţii ruşi s-au căsătorit de preferinţă cu prinţese germane.”[13]

În pofida acestei masive inserţii germane, Rusia a evoluat fără organicitatea din Imperiul German (962-1250). Politologul Alexander Rahr a surprins, între alţii, imaginea ţarismului ca formă fără fond, care nu i-a permis să fie un imperiu civilizator: „Ecaterina a II-a a întruchipat aparent punctul culminant al influenţei germane, care, începînd de la Petru cel Mare, s-a simţit în mod clar. Dacă privim mai cu atenţie, ea nu mai era nemţoaică, devenise rusoaică pătrunsă de bizantinism.[14] Rahr se înşală: nici bizantinismul n-a fost asimilat organic, ca să devină „rusesc”, panslavismul dovedindu-se tot o formă eşuată de imperiu. Bizanţul a fost în primul mileniu principala formă de civilizaţie şi de cultură a lumii, în vremea cînd Europa occidentală nici nu exista, aceasta fiind, la rîndu-i, creaţia organică a tot ce-a fost mai bun în creştinism. Germanii adoptaţi de Petersburg şi Moscova, observă acelaşi Alexander Rahr, „s-au dovedit adesea mai ruşi decît ruşii”[15].

În aceeaşi ecuaţie stranie intră şi afinităţile dintre Stalin şi Hitler, finalizate cu faimosul Pact Ribbentrop-Molotov (23 august 1939), dar şi cu invazia germană în Rusia, în Al Doilea Război Mondial. Tratatul Ribbentrop-Molotov se voia unul al „păcii”, de neagresiune, fiind, în realitate, unul de program imperial agresiv, urmat, între altele, de criminalul 28 iunie 1940, prin care Basarabia, Ţinutul Herţa şi Bucovina nordică erau rupte, brutal, de la statul român. Se repeta, altfel spus, 28 mai 1812, extins şi la alte teritorii româneşti, cu acută viclenie chiar şi faţă de aliatul Hitler, căci în protocolul adiţional nici nu se pomenea măcar de Herţa şi Bucovina. Cu alte cuvinte, Stalin cumula, acum, dintr-o lovitură, vînzările din 1775 şi 1812, vizînd o Moldovă nu aflată la cheremul vechii Porţi Otomane, ci la acela al unei „Porţi” create chiar în sînul României Mari, prin dezmăţ, corupţie, afaceri de tipul Škoda[16], care doar mimau înzestrarea armatei, considerată, acum, incapabilă să apere pămînturile strămoşeşti, Consiliul de Coroană optînd să le cedeze fără luptă. Pînă şi dezmăţatul rege Carol al II-lea, vinovat de starea precară a armatei, a notat în urma Consiliului de Coroană de la 27 iunie 1940: „Consiliul are loc şi am ieşit din el amărît şi dezgustat, toţi acei care făceau pe eroii la prînz s-au dezumflat. Numai 6 voturi, din cei 26 prezenţi, am fost pentru rezistenţă. Numele lor merită să fie înscrise cu litere de aur în cartea demnităţii româneşti: Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, Ştefan Ciobanu, Ernest Urdăreanu.”

Afinităţile germanice ale „păturii superpuse” ţariste aveau rădăcini asiatice barbare, în pofida creştinării slavilor la 988, prin cneazul Vladimir al Kievului, o creştinare hibridă, „amestecînd practica administrativă mongolă cu ideologia de stat bizantină”[17]. Pecetea rasei mongolice asupra slavismului politic şi cvasicreştin, la care se adaugă influenţele bizantină şi germanică neasimilate organic, a fost remarcată şi de Eminescu. Caracteristica formelor fără fond, sublinia poetul român, stă în apariţia antitezelor monstruoase. La 16 ianuarie 1547, Ivan cel Groaznic punea bazele imperiului, pe fundament aparent creştin, după model bizantin, faimoasa „A Treia Romă” de după căderea Împeriului Bizantin, la 1453. Domnia lui este plină de antiteze monstruase. Se crede foarte credincios, dar la vîrsta de 15 ani începe cu executarea mai multor prinţi, încarnînd o monarhie absolută. Din această postură, vrea să instituie o justiţie divină, numită pravda, cuvînt care, la ruşii pravoslavnici, înseamnă o codificare a justiţiei ca adevăr, pe urmele Mîntuitorului: Eu sînt Calea, Adevărul şi Viaţa. Credincioşia lui pare a culmina în 1552, în urma victoriei de la Kazan, cînd este întîmpinat ca erou al poporului şi cînd poruncise să se ridice cunoscuta Catedrală Vasile Blajenîi din Piaţa Roşie, terminată în 1554. Legenda spune că a poruncit ca arhitecţii să fie orbiţi spre a nu mai face o alta. Dar el împlineşte „justiţia”/pravda cu „Opricinina”, un soi de stat în stat, strămoaşa KGB-ului şi mai mult decît atît, cumulînd proprietăţile lui vaste, opuse zemşcinei, cu proprietăţile împărţite între boierii Dumei, restul uriaş al populaţiei fiind iobagă. „Opricinina” a comis opresiuni barbare împotriva cărora s-a ridicat pînă şi Biserica Ortodoxă, în frunte cu mitropolitul Filip II, care va fi sugrumat de o căpetenie a opricinicilor. După ce au fost asasinaţi vreo 4000 de oameni, îngrozit el însuşi, Ivan cel Groaznic desfiinţează „Opricinina”. Va muri la 18 martie 1584, la numai 53 de ani. Ruşii îl venerează şi astăzi. Stalin, la rîndu-i, se recunoştea în figura înaintaşului, poruncind marelui regizor Sergei M. Eisenstein să facă un film monumental. În partea a doua, Eisenstein n-a rezistat ispitei de a spune adevărul, de a face aluzii la satrapismul lui Stalin, prin cel al lui Ivan, această parte fiind, desigur, interzisă. O cu totul altă imagine a lui Ivan cel Groaznic va produce, în filmul Ţarul, regizorul Pavel Lunghin (2008-2009): „El prezintă un ţinut al groazei, plin de cadavre atîrnînd de spînzurători, un imperiu sumbru, dominat de un despot psihopat.”[18] Finanţatorul Andrei Borodin, dar şi primarul Moscovei, Iuri Lujkov, susţinător al proiectului, şi alţi implicaţi vor lua calea exilului, „de teama securiştilor Kremlinului”, care, desigur, au interzis filmul sub domnia lui Putin.

Matricea ţarismului ivanian este o constantă a imperiului „creştin” moscovit, avînd echivalent, în Occident, medievala Inchiziţie, cea care a încălcat Tabla Legilor prin persecuţii şi condamnări la moarte, cu odioasa ardere pe rug. Împotriva iubirii hristice, inchizitorii „creştini” din Occident şi din Imperiul Ţarist au semănat moarte şi groază care au dus la subminarea gravă a creştinismului, provocînd secularizarea Europei. În poemul dramatic Andrei Mureşanu, Eminescu arată grozăvia urii barbare, în antiteză cu iubirea creştină, transformată în condiţie a istoriei:

 

Rău şi ură

Dacă nu sînt, nu este istorie. Sperjură,

Invidios-avară, de sînge însetată

E omenirea-ntreagă – o rasă blăstămată,

Făcută numai bine spre-a domina pămîntul,

Căci răutăţii numai îi datoreşte-avîntul

Ce l-a luat pe scara fiinţelor naturii,

Cine-a văzut vreodată popor de oameni buni

Să fie mare? Dacă e rău, e egoist,

Vrea toate pentru sine, nimica pentru alţii;

Dacă trăieşte bine, dar fără ca să lase

Ca şi-alţii să trăiască – e mare. Cînd un popol

Începe a fi nobil şi generos în cuget,

Atunci a lui cădere şi moarte sînt aproape,

Căci numai răul are puterea de-a trăi.

 

Eroul lui Eminescu vizează atît barbaria „creştină” maghiară exercitată împotriva românilor ardeleni, în Imperiul Austro-Ungar, cît şi condiţia Basarabiei în raport cu ţarismul lacom după „frontiere naturale”, sub blazonul justiţiei „onoarei”, încifrată pompos în conceptul pravda, trecut intact, după 1917, în „Pravda” sovietică, înfiinţată de Lenin încă din 1912, la Petersburg, transformat de ţarul Nicolae al II-lea în Petrograd. Mureşanu pare să condamne omenia creştină (care îndeamnă la a nu răspunde la violenţă cu violenţă) a poporului său în faţa barbarilor, dar ştie, în acelaşi timp, să surprindă diferenţa ontologicădintre creştinism şi faţada lui de formă fără fond. O conturează, în chip impresionant, deşi prea puţin remarcat pînă acum, şi Ion Druţă (chiar în pofida alegerii sale de a trăi la Moscova), în romanul Biserica albă[19]. Este vorba de creştinismul celor două Ecaterine: cea Mică şi „caraghioasă”, din Basarabia, şi cea Mare, din imperiu, scăldată în aur şi glorie. Sînt puse în balanţă, deopotrivă, cele două Biserici: cea Albă, sărmană, de pe malurile Nistrului (consonantă cu cea de la Neamţ, unde se ruga sihastrul Paisie Velicicovschi, descoperitorul Filocaliei şi isihasmului, odată „românizat”), şi cea Neagră (în adîncuri), maiestoasă, la suprafaţă, din inima Petersburgului şi a Moscovei, întruchipată de campionii „creştini” Ecaterina cea Mare şi Potiomkin, „fire brutală, aproape sălbatică”[20], încît fusese poreclit „cneazul Beznei”. Sub aripa lor „creştină” gemea ciornîi narod („neamul negru”), răsculat la îndemnul lui Emilian Pugaciov. Despre un astfel de creştinism al grandorii, culminat în faimosul mistic Rasputin, de la curtea ultimului ţar, francezul Astolphe de Custine, spunea văzînd Catedrala Vasili Blajenîi, „sprijinitoarea” zidurilor sumbre al Kremlinului: „ţara în care o astfel de clădire se numeşte Casa Domnului nu este Europa, ci India, Persia, China, iar oamenii care se roagă Domnului în această chisea nu pot fi creştini.”[21] Basarabia luată cu japca antihristică şi mutilată sufleteşte stă mărturie. La fel s-au purtat ţarii cu alte popoare subjugate. Scriitoarea georgiană Naira Gelashwili cita dintr-o scrisoare a guvernului rus către comandantul de armată Eduard von Totleben: „Trupul trebuie să fie georgian, sufletul însă, rus.” Fireşte, cum e astăzi preşedintele Republicii Moldova, Igor Dodon: trup de român, dar suflet rusesc. Este o formă diavolească de conştiinţă sfîşiată sau de schizofrenie etnică[22]. Fenomenul s-a insinuat chiar şi în sînul Bisericii din Basarabia prin măsuri politice, cu efecte de lungă durată, ţinta principală fiind deznaţionalizarea moldovenilor şi asimilarea lor lingvistică şi religioasă, violîndu-se grav canonul rezultat din Duminica Cincizecimii, acela al dreptului fiecărui popor de a asculta Cuvîntul lui Dumnezeu în propria limbă. Limba, spiritualitatea şi cultura fiind datele fundamentale pentru specificul unei naţiuni, acestea s-a încercat să fie deturnate din matca lor pentru devenirea nonromânească a basarabenilor.

Ruşii au gîndit cu mult înainte de Pacea de la Bucureşti că trebuie început cu spiritualitatea creştină, considerînd că ortodoxia, fiind punctul comun dintre Ţările Române şi Rusia, de aici trebuie început pentru stategia rusificării. Au crezut că nu există misiune mai uşoară, dat fiind că Biserica e Una, trup al lui Hristos. Numai că de îndată ce transformi instituţia bisericii în instrument politic aceasta intră în zona tenebroasă a ereziei, pe care adevărata Biserică a lui Hristos o respinge, căci nu poate fi ruptă de dogma Sfintei Treimi, cu paradoxul ei de neînţeles prin care trupul hristic e totuna cu Tatăl şi Sfîntul Duh, iubirea creştină însemnînd implicit a respecta diversitatea de limbă, ethnos, cultură, credinţă, aceasta din urmă unificîndu-le pe toate, la modul hristocentric. Ceea ce au încercat politicienii şi ierarhii ruşi cu populaţia din Basarabia contravenea brutal canoanelor Bisericii, încît bătălia rusificării s-a dat între ortodoxismul eretic pravoslavnic (fundamentalist) şi Biserica lui Hristos în care trăiau românii basarabeni.

Autorităţile ţariste au crezut însă că Dumnezeu poate fi înşelat şi au recurs la vechea stratagemă păgînă a Calului Troian: trebuia găsit un ierarh român de prestigiu care să împlinească marea devenire nonromânească a românilor. Şi s-au oprit la un ierarh autohton foarte înzestrat, originar din Bistriţa, Gavriil Bănulescu-Bodoni (1746-1821)[23]. Începutul războiului ruso-turc, îl găsea pe acesta la Dubăsari, pensionat cu 3000 de ruble anual. La 27 martie 1808, primea ucazul împărătesc prin care era numit din nou membru al Sinodului, dar şi exarh al Moldovei, Valahiei şi Basarabiei, ca semn că războiul avea drept ţintă înstăpînirea peste Principate. Numirea aparte a Basarabiei arăta limpede potenţiala soluţie de avarie în raport cu pretenţiile faţă de Poartă. Din această clipă, Gavriil Bănulescu-Bodoni devine prizonierul conştiinţei sfîşiate care se va înstăpîni, peste ani, în Basarabia. Ocupantul exploata la maximum vrednicia creştinească şi sentimentele rusofile ale pensionarului de la Dubăsari. Preotul N.N. Topologeanu, de la Ocnele Mari (Vîlcea), într-o broşură din 1933, sesiza această ruptură între ierarhul merituos, pus în slujba Bisericii strămoşeşti, şi „activitatea sa de rusificator”[24].

Încă înainte de a ajunge la Iaşi şi la Bucureşti, în 1808, nepoftitul exarh începe cu traducerea din ruseşte în româneşte a ecteniilor de rugăciuni pentru ţar şi familia lui. Cum mitropoliţii Veniamin Costache (Moldova) şi Dositei Filitti (Ţara Românească) s-au arătat consternaţi, Bănulescu-Bodoni a început o campanie necreştinească de denigrare a acestora, pornind morişca grupurilor de boieri rusofili şi împărţind Principatele în două tabere ostile. Tensiunea şi murdăria atacurilor a atins un asemnea grad, încît Veniamin Costache, în pofida enormului său prestigiu păstoresc şi cultural, scîrbit, şi-a dat demisia în 1808, iar Dositei, care a încercat să reziste, a fost înlăturat din scaun de chiar Alexandru I (15 ianuarie 1810), pentru ca în decembrie 1812 să se retragă la Braşov, pînă la sfîrşitul vieţii. „Astfel, – comentează părintele Topologeanu – păstorii cei nemitarnici ai românismului, înlăturaţi fiind, fu înlăturată şi piedica cea mai mare din calea planurilor Ruseşti. Coada de topor îşi avea de-acum mînă liberă.”[25] Drumul era pregătit pentru rusificarea, prin Biserică, a ambelor Principate. Ţarul, considerîndu-se „şef religios al Bisericii din principate”, a numit, prin ucaz, încălcînd cutuma alegerii, ca mitropolit al Ungro-Vlahiei pe Ignatie, un grec aciuat la Curtea ţaristă, iar în Moldova, ca exarh ce era, Gavriil Bănulescu-Bodoni l-a adus pe un protoiereu rus, Petru Conitzky, să „reorganizeze” Biserica. După încheierea păcii, la 28 mai 1812, a fost însă alungat din partea liberă a Moldovei, revenind în scaun Veniamin Costache, iar el mulţumindu-se, la 21 august 1813, cu numirea în fruntea noii Arhiepiscopii a Chişinăului şi Hotinului, unde a păstorit pînă la moarte.

Conştiinţa sfîşiată însă, prin natura ei dramatică, trebuie să se privească în oglindă, iar acolo Gavriil Bănulescu-Bodoni a citit că lucra împotriva adevăratei Biserici a lui Hristos şi, deci, şi a poporului său. El a intuit că misiunea lui avea rosturi ontologice, existenţiale, Basarabia devenind, cum va spune Eminescu, cestiune de existenţă pentru poporul român. Creştinismul de adîncime i-a poruncit să eşueze în tentativa de rusificare prin Biserică a basarabenilor. Iar Duhul Cincizecimii[26] l-a ajutat să nu se atingă de slujirea Cuvîntului lui Dumnezeu în limba română. S-a străduit, dedublat fiind, să fie un bun păstor, să administreze şi să zidească Mitropolia din Chişinău, să se îngrijească de bunăstarea şi pregătirea preoţilor, înfiinţînd un seminar, şcoli cu predare în limba rusă (după obligaţie), dar şi în româneşte. În 1814, a pus temelia unei tipografii, aducînd un meşter călugăr de la Neamţ, Ignatie, cu ajutorul căruia a tipărit căţi religioase şi didactice în ambele limbi. Încerca, totodată, să nu rupă legăturile cu Ţara, cu care face schimb de cărţi. Astfel, cît timp a trăit Gavriil Bănulescu-Bodoni, Basarabia şi-a conservat cvasioficial caracterul românesc, mitropolitul apelînd la promisiunile „creştineşti” ale ţarului Alexandru I din Manifestul adresat în 1806 românilor din Principate. Moartea ţarului însă a îndreptat rapid evoluţia provinciei către condiţia de gubernie. Totuşi, sub următorii mitropoliţi (Dimitrie Sulima, Irinarh Popov) încă se îngăduie liturghia în limba română. Începînd cu Antonie Şocotov condiţiile se înăspresc, pentru ca sub Pavel Lebedev (1871-1882) să asistăm la lovitura de graţie, întrucît, de bunăvoie, basarabenii nu renunţau la identitatea lor lingvistică şi culturală.

Călugăr în faţa nepreţuitei icoane a Maicii Domnului cu Pruncul din Catedrala Maicii Domnului din Chişinău. Foto: Margaret Bourke-White, LIFE

S-a trecut la metodele opresive: fără limbă română în biserică, în şcoală, fără carte românească (toate au fost adunate la reşedinţa episcopală şi au fost arse), rupîndu-se orice legătură cu malui drept al Prutului. Drept răspuns, majoritatea basarabenilor n-a mai mers la biserică. Anticreştinismul bisericii „creştine” pravoslavnice şi antiapostolice a atins punctul culminant, cum observă părintele Topologeanu: „Împrăştiindu-se Apostolii în toată lumea la propovăduire, nu au predicat în vre’o limbă favorită, ci în limba acelora pe care-i învăţa, interesul fiind ca aceştia să înţeleagă tot ce li se predica. Din punct de vedere creştin nu exista motivul pentru ca Basarabenii să fie siliţi a asculta serviciul divin într’o limbă neînţeleasă. Iar unui ierarh ortodox nu-i era iertat, ca el însuşi să aducă această silnicie unui popor, deoarece lucra tocmai contrar îndatoririlor sale.[27]

Violenţa rusificării a trezit, pe de o parte, admiraţia superiorilor mitropolitului pe linie ierarhică şi politică, iar pe de altă parte, revolta basarabenilor i-a determinat să-l avanseze la o arhiepiscopie superioară, în Georgia, unde rezistenţa la rusificare era foarte puternică. În locul lui Lebedev, a fost adus arhiepiscopul de Kazan, pentru a mai potoli spiritele. Însă „reeducarea” preoţilor se făcuse deja după model antiromânesc lebedevian, încît, la sfîrşitul secolului al XIX-lea rusificarea avansase masiv, mulţi dintre slujitorii bisericii fiind ruşi. În asemenea condiţii, ţăranii basarabeni au fost împinşi să răspundă la erezia pravoslavnică tacită printr-o altă erezie, care însă asigura oficierea în limba română. Este vorba de straniul fenomen al inochentismului, fondat de călugărul român Ioan Levizor, cu numele monahal Inochentie, care a întemeiat, la Balta, Mănăstirea Noul Ierusalim, bucurîndu-se de un prozelitism impresionant[28]. A fost un răspuns la brutalitatea rusificării, în primul rînd, observă părintele Topologeanu.

Cum în momentele de criză, supusă încercărilor, Biserica nu poate fi biruită de diavol, Dumnezeu le-a trimis basarabenilor, la 1900, un ierarh cu adevărat creştin ortodox: Iacob Piatniţki. Acesta a pus capăt acţiunii de rusificare a predecesorilor, înţelegînd realitatea naţională a băştinaşilor. În consecinţă, a făcut demersuri pe lîngă Sfîntul Sinod să redea moldovenilor condiţia de creştini îndrituiţi de Dumnezeu să aibă biserică românească. Succesorul său, Vladimir, l-a continuat în chip fericit, încît începutul secolului al XX-lea a adus marea enegie spirituală a renaşterii naţionale. Dezmeticindu-se, Sfîntul Sinod nu l-a tolerat pe mitropolitul Vladimir decît patru ani, mutîndu-l din 1908, la Arhiepiscopia din Rostov. Dar renaşterea n-a mai putut fi oprită. Era vremea noilor intelectuali, a „Luminătorului” lui Alexe Mateevici. Împotriva noii generaţii s-a pus stavilă un fost ofiţer rus, Serafim, care a încercat să reintroducă metoda opresivă a lui Lebedev. Toate au dus însă la izbăvirea de la 27 martie 1918, cînd Sfatul Ţării a votat Unirea cu Ţara. Un secol de rusificare a fost înfrînt, neputînd să înţeleagă şi să pătrundă legile tainice ale rezistenţei arheului românesc, cel păzit de Mihai Eminescu. Trădînd creştinismul, Imperiul lucrase cu antiteze monstruoase care nasc conştiinţe sfîşiate şi care-l vor duce, în cele din urmă, la pieire.

Antinomia insolubilă dintre creştinism şi expansionismul ţarilor se reflectă, altminteri, şi-n dualismul intelighenţie / ciornîi narod. Primul termen s-a conturat în mediul tinerilor nobili care foiau în jurul lui Puşkin, fiind inventat, în 1836, de traducătorul Vasilii Şukovski (1783-1852). Pe de o parte, intelighenţia apare ca o pătură separată de majoritatea ruşilor, contrastînd cu „barbaria rusească”, devenind categoria faimoşilor „oameni de prisos”, începînd cu eroul puşkinian Evgheni Oneghin (1832) şi sfîrşind cu Oblomov (1859), personajul lui Ivan Alexandrovici Goncearov (1812-1891). În 1856, sub Alexandru al II-lea, „neamul negru” număra 60 de milioane de iobagi, iar o jumătate de milion erau cei avuţi, mulţi dintre ei alimentînd pătura „oamenilor de prisos”. Şukovski făcea distincţie între intelighenţie (aducătoare de parfum estetic oriental şi slav) şi intelectualitate. Cea din urmă era considerată primejdioasă, luînd forme turbulente precum mişcarea decembristă, dur reprimată la 1825. Mai înainte, atrage atenţia Rainer Traub, ministrul educaţiei sub ţarul Nicolae I, decretase absolutismul şi iobăgia drept dogme ale „religiei politice”, avertizînd că „va dormi liniştit numai după ce literatura va înceta să mai existe”[29]. Ceea ce nu e departe de mărturia lui Joseph Goebbels, ministrul propagandei naziste, care spunea că îi vine să scoată pistolul ori de cîte ori aude de cultură. Traub citează şi o mărturie înfiorată a lui Joseph de Maistre din vremea refugiului diplomatic de la Sankt-Petersburg: „Rusia este ca un hoit îngheţat, care va puţi cumplit cînd se va dezgheţa.” Aşadar, nici vorbă de super-ethnos civilizator, cum se iluziona Lev Gumiliov.

Lipsa osmozei dintre cultură şi puterea imperială, în ciuda pretenţiilor umaniste şi creştine ale ţarilor, a dus, bunăoară, la declararea publică a „nebuniei” lui Piotr Ceaadaev (1794-1856), revista „Teleskop” care îl publicase fiind rapid suprimată, iar editorul exilat. Din cauza filosofiei lui Ceaadaev, această materie a fost scoasă din universităţi, după cum logica fusese eliminată din gimnazii. Să mai spun despre trimiterea în „casa morţilor” din Siberia a lui Dostoievski, despre declararea lui Tolstoi drept „eretic”, fiindcă milita pentru întoarcerea la adevărata credinţă, despre groaza lui Aleksandr Herzen (1812-1870) în faţa executării rebelilor ruşi, despre scenele de torturare şi ucidere a ţăranilor[30], descrise de prinţul Piotr Kropotkin (1842-1921) etc. Nu mai vorbesc de progromurile antievreieşti, experimentate, la început, în Basarabia, la 19 aprilie 1903, după care au fost organizate, în alte părţi, cu zecile. Ziarul „Besarabets” a resuscitat legenda jertfelor ritualice, acuzîndu-i pe evrei că au ucis un copil în Săptămîna Mare, spre a ridiculiza patimile Mîntuitorului. S-a publicat un articol cu titlul Moarte evreilor, care a ridicat o gloată ce a atacat cartierul evreiesc, comiţînd jafuri, violuri, asasinate, timp de două zile, bilanţul fiind de 47 de morţi şi 424 de răniţi (Karen Andersen)[31]. Ţarul însuşi a fost membru de onoare al organizaţiei antisemite „Sutele negre”, protejată şi de Biserică, incitat, un timp, de lectura falsului numit Protocoalele înţelepţilor Sionului. Cît despre deportări (numite în Codul penal katorga şi ssylka), o carte zguduitoare a scris Anton Pavlovici Cehov, Insula Sahalin, publicată în 1895, insulă unde a stat trei luni, în 1890, carte mai puţin cunoscută decît Amintiri din casa morţilor, oferind, între altele, imaginea coloniei de copii scheletici, prefigurînd lagărele naziste, după aprecierea lui Joachim Mohr. Dar oricît de infernală ar fi fost Siberia ţarilor, ea nu a întrecut niciodată Gulagul stalinist, cu milioane de morţi.

Eminescu aprecia că golul sufletesc (horror vacui) care-i împinge pe ţari şi cercurile nobile către expansiune megalomană se datorează divorţului dintre cultură şi putere: „Nouă ni se pare că cercurile culte, în loc de a stăvili acest horror vacui, în loc de a-l împlea prin muncă şi cultură, îl sumuţă contra Europei, pe care o numesc îmbătrînită şi enervată, coaptă pentru a cădea întreagă sub dominaţia rusească.” Observaţia este valabilă pentru narcisismul încremenitor în pasivitate al intelighenţiei, dar şi pentru izbucnirile naţionaliste, şovine, care nu i-au ocolit nici pe Aleksandr Puşkin sau pe Dostoievski. Răsfăţatul Puşkin, beneficiar al unui exil „aproape luxos la Chişinău şi Odessa”, n-a ezitat să devină poet de curte, „nevoit să ia 30 000 de ruble din rezerva privată a ţarului. Odată cu libertatea materială, Puşkin a părut să-şi sacrifice şi independenţa spirituală.”[32] Rainer Traub, aidoma lui Eminescu, spune că, în anii aceia, în Germania, atît de dragă ţarilor, trăiau Hegel şi Schelling, în osmoză cu viaţa publică: „exact în acei ani filosofia dialectică a lui Hegel a cunoscut cel mai mare triumf în universităţile germane”[33], pe cînd în universităţile din Rusia filosofia era scoasă din programe. În faţa acestor opresiuni, şi-au făcut tot mai mult loc ideile socialiste şi comuniste. Autorii germani amintiţi îl confirmă pe Eminescu: prima traducere a Capitalului lui Marx s-a produs în Rusia, în 1872, cînd Lenin împlinea doi ani.

Cît despre megalomania rusească despre care a scris şi Eminescu, expresie a golului dinăuntru răbufnit în expansiune în afară şi în maladia luxului, autorii germani aduc numeroase probe, începînd cu Kremlinul care deformează sufletul de îndată ce zăboveşti în el. Miliardarul rus Mihail Prokhorov, consilier politic la Kremlin, citat de Mathias Schepp: „Are o influenţă negativă a oamenilor care ajung în el.”[34]Între cele patru constante ale Kremlinului, zice Schepp, „preferinţa ruşilor pentru monumental este la graniţa megalomaniei şi ascunde un sentiment de inferioritate”[35], supunîndu-se următoarei reguli: „dacă tot construieşti ceva, măcar să fie mare. Şi dacă e mare, atunci e bine să fie mai mare decît tot ce a existat înainte.”[36] Doar un exemplu: Celebrul Tun al Ţarului este cel mai mare mortier din lume: 5,30 m lungime şi 40 de tone. Fireşte, n-a fost folosit niciodată, ca în poema lui Mihai Ursachi: Un om din Tecuci avea un motor / Şi nu i-a folosit la nimic.

Şi concluzia lui Mathias Schepp: „Ţara cu cea mai mare suprafaţă din lume nu se poate decide dacă doreşte să aparţină în primul rînd Asiei sau Europei.”[37] Pasămite, grandomania ţarilor, moştenită cu asupra de măsură de cea a lui Stalin şi a urmaşilor săi, este maladia ontologică centrală a Rusiei, augmentată, la rîndu-i, de ceea René Guénon considera a fi boala societăţilor contemporane: un règne de la quantité, boală ajunsă devastatoare în regimurile totalitare ale secolului al XX-lea: măreţia cantităţii, cum o va numi Vintilă Horia[38].

Paradoxal, va sesiza Constantin Stere, Rusia va fi cutremurată din vastul vis al omogenizării entropice tocmai de ideile revoluţionare, care, la rîndu-le, vor retrezi la viaţă conştiinţa românească a Basarabiei împotriva revoluţiei bolşevice, deschizînd drumul către unirea cu Ţara.

Theodor Codreanu

Foto: Arhiva de Presă; Monumentul; Basarabia-Bucovina.Info

[1] M. Eminescu, Opere, X, Editura Academiei, 1989, pp. 73-74.

[2] În revista „Vlasti”, Vadim Rostov scria recent: „Cercetătorii ruşi se pregătesc să publice primul studiu major despre genofondul poporului rus. Rezultatele pot avea consecinţe imprevizibile atît pentru Rusia, cît şi pentru ordinea mondială.” (Vezi şi Lev Gumiliov, De la Rusia Kieveană pînă la Federaţia Rusă, 1992, gumilev-center.ru).

[3] A se vedea şi Alexander Yanov, Despre „naţionalismul iluminist” al lui Lev Gumiliov, eseu postat la 2 decembrie 2013, sub egida Institutului Rusia Modernă, https://imrussia.org/analysis/nation/613-split-science

[4] M. Eminescu, Opere, X, p. 74.

[5] Ion Iachim, op. cit., p. 96.

[6] M. Eminescu, op. cit., p. 74.

[7] Ibidem.

[8] Victor Suvorov, Ultima republică, Ed. Polirom, Iaşi, 1997.

[9] M. Eminescu, op. cit., p. 91.

[10] Ibidem, p. 92.

[11] Alexandr Soljeniţîn, Căderea imperiului comunist sau Cum să reformăm Rusia, în „Literaturnaia gazeta”, nr. 38 din 18 septembrie 1990, trad. rom. de Natalia Cantemir.

[12] Iată lista completă a autorilor: Uwe Klußman, Dietmar Pieper, Karen Andersen, Benjamin Bidder, Georg Bönisch, Christine von Brühl, Annette Bruhns, Carmen Eller, Christoph Gunkel, Nils Klawitter,, Walter Mayr, Jörg R. Mettke, Joachim Mohr, Christian Neff, Jan Puhl, Norbert F. Pötzl, Johannes Saltzwedwl, Mathias Schepp, Eva-Maria Schnurr, Mathias Schreiber, Michael Sontheimer, Rainer Traub.

[13] Uwe Klußman, Dietmar Pieper, Domnia ţarilor. De la Ivan cel Groaznic la Vladimir Putin, trad. din germană de Valentina Georgescu, Editura Litera, Bucureşti, 2014, p. 7.

[14] Ibidem, p. 222.

[15] Ibidem.

[16] Citez un fragment din Enciclopedia on-line a României: „Afacerea Škoda a fost un puternic scandal politico-financiar care a zguduit viaţa politică din România interbelică. La baza lui a stat un contract pentru înzestrarea armatei române cu armament, în valoare de aproximativ 7 miliarde lei, semnat în 1930 de guvernul Maniu cu Uzinele de armament Škoda din Cehoslovacia. Stipulat în netă defavoare faţă de Statul Român, contractul a provocat o puternică criză politică, scoţînd la iveală corupţia generalizată din aparatul administrativ al Statului, starea extrem de precară a Armatei Române, violarea secretelor de stat, implicarea politicienilor pînă la nivelele cele mai înalte şi culminînd cu implicarea regelui Carol al II-lea şi a camarilei regale. Cazul a scandalizat opinia publică şi a fost cap de afiş pentru mai mulţi ani de la izbucnirea lui. A fost pe larg instrumentalizat de partidele şi oamenii politici, avînd în final un efect devastator asupra încrederii populaţiei în instituţiile statului democratic, în contextul în care Europa se afla în plin proces de înarmare şi în pragul izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial.”

[17] Uwe Klußman, Dietmar Pieper, op. cit., p. 15.

[18] Ibidem, p. 23.

[19] Ion Druţă, Biserica Albă, în Scrieri, 3, ediţie îngrijită de V. Guţu şi E. Lungu, Editura Hyperion, Chişinău, 1990.

[20] Ibidem, p. 223.

[21] Mathias Schepp, „Doar Dumnezeu este mai mare”, în Uwe Klußman, Dietmar Pieper, op. cit., pp. 210-211.

[22] Vezi Theodor Codreanu, Basarabia sau drama sfîşierii, Editura Flux, Chişinău, 2003.

[23] Poliglot, cu studii în Ungaria, apoi la Kiev, în Grecia la Patmos, Smirna, ucenic la Sfîntul Munte Athos, profesor în Transilvania (Năsăud), la Iaşi, la Poltava, la Ecaterinoslav, călugărit la Constantinopol (1779), hirotonisit arhimandrit (1786), episcop-vicar de Akerman şi Bender, mitropolit al Moldovei prin Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse (1792), arestat de domnitorul Alexandru Moruzi (fiindcă „se arătase prea zelos către Ruşi”) şi trimis la Istanbul, de unde este eliberat la intervenţia ruşilor, după care e mitropolit de Poltava (1793-1799) şi de Kiev (1799-1803), cînd este pensionat, la cerere, pe motiv de boală. Pentru serviciile aduse, Biserica Ortodoxă Rusă îl va canoniza la 15 iulie 2016.

[24] N.N. Topologeanu, Încercarea ruşilor de a desnaţionaliza Basarabia prin Biserică, Tipografia „Cozia” a Sfintei Episcopii Rîmnicu Vîlcea, 1933, p. 19.

[25] Ibidem, pp. 21-22.

[26] Eminescu aduce în sprijin canonul Cincizecimii în legătură nu numai cu Basarabia, ci şi cu Dobrogea. (A se vedea cap. XI. Compensaţii?).

[27] Ibidem, p. 28.

[28] Inochentie şi-a creat aura unui făcător de minuni. Alarmat, guvernul rus şi patriarhia de la Moscova l-au trimis, în 1912, la o mănăstire din nordul Sankt-Petersburgului, în Murmansk. Cum ţăranii de la Bălţi şi din împrejurimi voiau să-l urmeze, a fost arestat şi condamnat, în 1913, de Sfîntul Sinod, rămînînd închis pînă s-a pocăit, fiind apoi trimis în exil, în 1915, la Mănăstirea Solovetski de la Marea Albă. A revenit la Balta, în 1917, stabilindu-se, în cele din urmă, în Ucraina, în comuna Ananiev, unde a construit o grădină, numită Raiul şi unde a şi murit. Inochentismul a avut adepţi şi-n România, fiind interzis în 1925.

[29] Uwe Klußman, Dietmar Pieper, op. cit., p. 111.

[30] Ibidem, p. 115.

[31] Ibidem, pp. 202-203.

[32] Ibidem, p. 109.

[33] Ibidem, p. 114.

[34] Apud ibidem, p. 217.

[35] Ibidem, p. 211.

[36] Ibidem, p. 213.

[37] Ibidem, p. 211.

[38] Vintilă Horia, Un scriitor împotriva veacului, „Revista Scriitorilor Români”, München, nr. 14/1977.

Convorbiri literare

Mihai-Eminescu.Ro

Batran duhovnic slujitor la resfintirea Catedralei Ortodoxe din Chisinau – 31 Octombrie 1942




Theodor Codreanu despre Eminescu în viziunea lui Vintilă Horia: “Fără Eminescu, România poate că nici nu ar fi putut exista, sau ar fi fost altceva, o înfiripare nestatornică în aerul timpului.”

Vintilă Horia după anunţul primirii Premiului Goncourt (1960) – Agenţia Dalmas, Paris

„Matca noastră stilistică are un nume, nu numai de ţară, dar şi de om. Apariţia lui Eminescu în cultura românească coincide cu momentul în care redevenim o entitate politică independentă. E ca un fel de acoperire spirituală a unei viguroase manifestări politice. Fără Eminescu, România poate că nici nu ar fi putut exista, sau ar fi fost altceva, o înfiripare nestatornică în aerul timpului.” – Vintilă Horia

Eminescu în viziunea lui Vintilă Horia

de Theodor Codreanu

Theodor Codreanu la bustul lui Eminescu de la Suceava

Personalitatea de excepţie care a fost Vintilă Horia nu putea să treacă indiferentă pe lângă geniul eminescian. Mai mult, se poate vorbi, pe de o parte, despre eminescianismul funciar al celui care a scris Dumnezeu s-a născut în exil, iar, pe de alta, despre înţelegerea a ceea ce a însemnat, la nivel ontologic, cultural, literar şi social-politic statura covârşitoare a poetului şi jurnalistului, replică strivitoare la inepţiile mutanţilor „dilematici” postdecembrişti, rămaşi pe scara infantilismului ideologic.

Vintilă Horia nu ne-a lăsat un studiu aprofundat asupra lui Eminescu, imaginea lui asupra poetului configurându-se din note, articole, de găsit în activitatea publicistică interbelică şi în cea din exil, culminând cu aprecierile din cartea postumă Memoriile unui fost Săgetător, scoasă la iveală cu prilejul centenarului naşterii scriitorului, în 2015, de către Silvia Colfescu şi Cristian Bădiliţă. Acesta din urmă, care semnează şi o substanţială prefaţă, are revelaţia (pe care o confirm) că ne aflăm în faţa uneia dintre marile cărţi ale exilului românesc, memoriile sale fiind comparabile cu ale lui Mircea Eliade (I, II, 1991), dar şi cu Jurnalul fericirii al lui N. Steinhardt (1991) sau cu excepţionalele „convorbiri” ale lui Theodor Cazaban din Captiv în lumea liberă (2002).

Pentru adevărata apropiere de Eminescu, Vintilă Horia a ţinut, în mai multe rânduri, să-i mulţumească lui Constantin Micu1 (poet şi eseist), prieten interbelic, care „conferenţia” în cadrul Societăţii „Ion Heliade Rădulescu” la Colegiul Naţional „Sf. Sava” din Bucureşti, unde Vintilă Horia era elev. Era impresionat de entuziasmul cu care conferenţiarul pătrundea în „versurile misterioase” ale lui Eminescu, „cu verva şi elanul anilor de atunci”, încât s-a văzut îndemnat să citească pe Schopenhauer, pentru a găsi şi descifra „celebrele corespondenţe dintre filosofia cunoscutului pesimist şi poesia lui Eminescu”. În Memorii, se arată recunoscător, tot în privinţa apropierii de Eminescu, profesorului Raul Teodorescu2, asistent al lui Mihail Dragomirescu: considerat „centrul formaţiei mele”: „Ştia să ne explice pe Eminescu, ceea ce pentru mine însemna totul, însă tot el m-a învăţat să-i iubesc pe Odobescu şi pe Duiliu Zamfirescu.”3 Aşa se explică de ce geniul poetului va deveni spiritus rector al revistei „Meşterul Manole”, întemeiată în 1939, cu preţul „rupturii” de Nichifor Crainic şi de „Gândirea”. O va mărturisi în nr. 5-6 al noii publicaţii, care îşi propunea să propulseze literatura română pe coordonate universale şi europene, într-un articol programatic intitulat Eminescu văzut de „Meşterul Manole”. De altfel, cu un an înainte, întâmpina elogios cartea lui Basil Munteanu Panorama literaturii române contemporane (1938), carte scrisă în limba franceză, devenind cea mai cunoscută istorie literară românească în spaţiul european şi care venea chiar în sprijinul proiectului său, cu atât mai mult, cu cât autorul recunoştea eponimia eminesciană în sânul literaturii noastre. În articolul intitulat Basil Munteanu, Vintilă Horia face următoarea referinţă asupra propulsării noastre în universalitate de către Eminescu: „Apariţia lui Eminescu avea să statornicească un impresionant punct de plecare şi să ne aşeze dintr-o dată în cadrul universal al literaturii. De la localismul proaspăt şi reconfortant al cronicarilor şi al barzilor din veacul al XVIII-lea, trecem prin glasurile intermediare ale lui Grigore Alexandrescu şi Vasile Alecsandri, la strălucirea de anvergură europeană al celui mai mare poet al timpului, Mihai Eminescu.”4 Reluând, în manieră proprie, cunoscuta profeţie maioresciană din finalul studiului Eminescu şi poeziile lui (1889), Vintilă Horia recunoaşte în poet arheul culturii şi literaturii române, în sensul că „sub uriaşa umbră a lui Eminescu” creşte şi va creşte întreaga noastră cultură (Să înviem strămoşii), fenomen subliniat şi extins, altminteri, de către Mihaela Albu şi Dan Anghelescu la cvasi-întregul exil românesc, de la Vintilă Horia la Horia Stamatu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Mircea Popescu sau Constantin Amăriuţei5. Arheitatea acestei creşteri vine tocmai din de romantismul eminescian: „…Eminescu e tipul de om şi de scriitor către care au tins toate strădaniile romantismului. Viaţa sa, mai bogată în experienţe şi în senzaţional intim decât a oricărui Musset, Lamartine, Schelling, Schlegel ori Leopardi, e atât de conformă unei ortodoxe trăiri romantice încât s’a dăruit cu uşurinţă biografilor cari nu trebuiau să fie inventivi pentru a oscila către latura romanţată a genului. Iar «Luceafărul» e fără îndoială cel mai sublim poem al ultimelor două veacuri.”6 De unde concluzia universalităţii şi actualităţii operei lui Eminescu, văzută din perspectiva setei de perfecţiune, care constituia şi principalul crez estetic şi ontologic al revistei „Meşterul Manole”: „Valoarea actuală şi universală a lui Eminescu stă, cred, în armonia realizată a personalităţii sale literare şi omeneşti.”7

De timpuriu, într-un articol intitulat Ceva despre Eminescu, Vintilă Horia supune discuţiei controversele legate evaluarea, în epocă, a personalităţii scriitorului, împărţită între numeroşii preţuitori şi detractorii aflaţi, totuşi, în minoritate, primii, la rându-le, situaţi în două tabere: unii admiratori ai poetului, în defavoarea partizan ideologică a jurnalisticii, alţii ai poetului şi publicistului deopotrivă. Vintilă Horia recuză, în context, şi „biografia subţire”, abundentă, răzbătută şi-n romane de felul celor semnate de E. Lovinescu (Mite, Bălăuca), exprimându-şi opţiunea pentru romantismul de profunzime al vieţii poetului, de găsit în suferinţele omului, răzbătute în operă: „Eminescu omul a fost mai deplin realizat în ciclul suferinţei lui romantice, decât Eminescu poetul, a cărui operă este inegală şi ale cărui poeme timpul le-a distrus în parte.”8 (Am putea recunoaşte aici ceea ce, peste ani, George Munteanu va numi „biografia interioară” a poetului9, Hyperion 1 fiind cea mai complexă biografie eminesciană din toate timpurile.) De altfel, existenţa, sub semnul suferinţei romantice, devine, pentru Vintilă Horia, propria condiţie umană, cea a exilului. De aceea, Mihaela Albu şi Dan Anghelescu se simt îndrituiţi să conchidă: „Am putea spune că V. Horia şi-a trăit exilul (şi) sub semnul tutelar al lui Eminescu, citindu-i mereu poeziile sau scriind despre opera sa. Alteori, pornind de la scrierile eminesciene, eseistul îşi argumentează propriile teorii cu o susţinere în cele afirmate de gazetar.”10 Un exemplu este articolul din 1951, Eminescu şi cultura rusă, cu opinii „discutabile astăzi”11, consideră cei doi autori, dar tot ei invocă „climatul politic şi împrejurările în care au fost formulate”. Probabil, „discutabile” din perspectiva a ceea ce ne apare acum a fi cultura rusă, una dintre cele mai bogate din Europa. Numai că atât Eminescu, cât şi Vintilă Horia contextualizau în două momente monstruos expansioniste din istoria Rusiei şi a Uniunii Sovietice: raptul Basarabiei, la 1812, 1878, rapt repetat inclusiv cu Bucovina nordică la 1940, 1944. Dinspre pretenţiile creştinismului rusesc, coincident, paradoxal, cu ateismul bolşevic, conceptul de cultură rusească devine „inadecvat şi suferind”, cum considera Vintilă Horia, iar Eminescu (în celebrul studiu Basarabia), un deşert sufletesc anticreştin, pospăit cu o grandoare sterilă, realitate pe care o confirmă şi istorici precum Uwe Klußman, Dietmar Pieper sau Mathias Schepp, ultimul citând exclamaţia lui Astolphe de Custine, la vederea Catedralei Sf. Vasili Blajenîi, „sprijinitoarea” zidurilor sumbre al Kremlinului sugrumător de Basarabii: „ţara în care o astfel de clădire se numeşte Casa Domnului nu este Europa, ci India, Persia, China, iar oamenii care se roagă Domnului în această chisea nu pot fi creştini.”12 De aceea Vintilă Horia considera că „Rusia nu e o cultură şi nici un elan de profunzime.” El avea argumentul ontologic al lui Eminescu: „Răsărită din rase mongolice, de natura lor cuceritoare, aşezate pe stepe întinse a căror mon[o]tonie are înrâurire asupra inteligenţei omeneşti, lipsind-o de mlădoşenie şi dându-i instincte fanatice pentru idei de o vagă măreţie, Rusia e în mod egal muma mândriei şi a lipsei de cultură, a fanatismului şi a despotiei. Frumosul e înlocuit prin măreţ, precum colinele undoiate şi munţii cu dumbrăvi a ţărilor apusene sunt acolo înlocuite prin şesuri fără de capăt. În tendenţele de cucerire, în aşa-numitele misiuni istorice care-şi caută marginile naturale nu e nimic dedesubt decât pur şi simplu neştiinţa şi gustul de spoliare. În zadar caută un popor în întinderi teritoriale, în cuceriri, în războaie ceea ce-i lipseşte în chiar sufletul lui; sub nici o zonă din lume nu va găsi ceea ce Dumnezeu i-a refuzat sau mai bine zicând ceea ce Dumnezeu a voit ca să fie rezultatul muncii a multe generaţii dedate la lucru.”13

De făcut o corecţie absolut necesară: vorbind despre romantismul eminescian, Vintilă Horia nu se gândeşte nicio clipă să-l eticheteze pe Eminescu, pe urmele istoriei şi criticii literare de până la el, drept un „romantic întârziat” sau chiar „ultimul mare romantic” european, adică reprezentant al unui curent literar de mult istoricizat, intrat în muzeul literaturii europene, grilă promovată şi astăzi de către cei interesaţi să distorsioneze imaginea geniului eminescian. Pentru Vintilă Horia, romantismul are un alt înţeles, poate mai apropiat de conceptul de „romantism fundamental” al lui Al. Philippide, dar, cu siguranţă, convergent cu pârtia deschisă de către A.C. Cuza atât prin prima ediţie de mare complexitate a operei lui Eminescu14, cât, mai ales, prin ampla monografie, în două volume, rămasă în manuscris până în anul de graţie 2010, când s-a hotărât s-o editeze Ionel Oprişan15, încălcând o interdicţie impusă de regimul comunist. În prefaţa la ediţia din 1914, A.C. Cuza îşi exprima regretul că timpul nu i-a permis să împlinească volumul de 679 de pagini (format academic) cu studiul pe care şi-l propusese, promiţând că, că de îndată ce-l va termina, îl va publica „pe cât mai curând”16. Într-adevăr, Cuza va munci enorm la acest studiu între 1914 şi 1919, dar nu l-a mai publicat, fie din pricină că n-a desăvârşit o variantă finală, fie pentru că s-a aventurat în activitatea politică şi în obligaţiile universitare, frustrând eminescologia de o contribuţie fundamentală, care ar fi marcat şi momentul astral călinescian, rămas încă tributar vechiului concept de romantism.

M-am întrebat cum se explică faptul că Vintilă Horia revizuieşte conceptul de romantism dintr-o perspectivă foarte apropiată de aceea a lui A.C. Cuza, rămasă însă îngropată în manuscris, deci necunoscută până în 2010? Răspunsul ar putea fi acela că, în tinereţe, Vintilă Horia s-a apropiat, pentru o scurtă vreme, de A.C. Cuza, că vor fi discutat şi despre plămada romantică a poetului altfel decât o făceau contemporanii, adică în spiritul profund gândit de Eminescu însuşi: „Nu mă-ntoarceţi nici cu clasici,/ Nici cu stil curat şi antic –/ Toate-mi sunt deopotrivă,/ Eu rămân ce-am fost: romantic.” (Eu nu cred nici în Iehova, 1876). Versuri enigmatice, neînţelese nici de ideologi, nici de esteticieni şi istorici literari. Către aceste taine se îndreaptă monumentalul studiu al lui A.C. Cuza şi, fulgurant, concentrat, Vintilă Horia, pornind chiar de la postuma Eu nu cred nici în Iehova. Cuza distingea în istoria culturii universale şi europene două mari tendinţe spirituale: una romantică şi alta raţionalist-clasică. Pornea, altfel zis, chiar de la versurile citate din Eminescu. De o parte, profunzimile ontologice ale fiinţei, de cealaltă – decadenţa clasică de sorginte raţionalistă17, descendentă din cartezianism şi iluminism.

În anul când a început să-şi scrie memoriile (1985), Vintilă Horia publica articolul La 135 de ani de la naşterea poetului Eminescu, erou romantic18. Dar nu „citindu-l” în sensul romantismului desuet, ci ca un merit suprem de înflorire spirituală şi de universalism european: „Putem spune chiar, în lunga perspectivă pe care ne-o oferă cultura occidentală, că epocile romantice au fost binefăcătoare pentru oameni, iar cele clasice, dominate de raţionalism şi de utopie, au dus către abise de confuzionism şi de decadenţă. Atât Hölderlin cât şi Rilke, în timpuri diferite, însă în situaţii la începuturi de perioade istorice importante, au pus în evidenţă pericolul care se degaja din excesele de umanism utopic, de deşertizare sufletească şi de fugă a zeilor din clopotniţe, de acoperire a omului. Pictorul Goya îşi intitula o gravură, într-o epocă de intrare a Spaniei şi a Europei în raţionalismul revoluţionar (secolele XVIII-XIX, n.n.), Visul raţiunii produce monştri.” Or, raţionaliştii au răstălmăcit faimosul titlu prin „somnul raţiunii naşte monştri”! Vintilă Horia nu putea fi indus în eroare, ca foarte bun cunoscător al limbii spaniole.

În acelaşi spirit, scriitorul considera perioadele raţionalist-utopice ca imitative, forme fără fond, pe când cele romantice, creatoare, originale, organice: „Romantismul, ca şi Barocul sau Evul Mediu, au fost «romantice». Primele sunt păgâne, celelalte religioase în sens creştin al cuvântului. Am susţinut în altă parte că poporul român a fost creator în cadrul ciclurilor «romantice» din istoria lui şi imitator în cele neo-clasice. Şi deci e posibil să vorbim despre un gotic românesc în sensul cel mai vast şi mai politic al cuvântului, cât şi în sensul esoteric sau cultural al aceluiaşi concept. Putna, Moldoviţa, Horezu, Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul (în cadrul unui baroc neo-gotic şi el) formează un complex fundamental, fără de care istoria românilor nu are sens, în timp ce refacerea unui întreg românesc e din nou posibilă, de la 1848 încoace”19, ceea ce s-a şi întâmplat cu Mica şi Marea Unire. Vintilă Horia considera secolul luptei împotriva formelor fără fond, avându-i în frunte pe Titu Maiorescu, Eminescu şi Caragiale, drept unul prin excelenţă romantic, punct de vedere iarăşi controversabil dacă ne raportăm la ideologia junimistă şi la „complexele de cultură” dominante. Însă sociologi precum Ilie Bădescu20 şi Constantin Schifirneţ21 îi dau dreptate, primul considerându-l pe poet marele erou eponim al modernităţii româneşti, iar cel de al doilea – reprezentantul arhetipal al modernităţii tendenţiale organice ca reacţie la mimetismul cultural şi politic care a dus la invazia formelor fără fond, raţionaliste şi utopice prin excelenţă. Din această perspectivă, Vintilă Horia îl privea pe Eminescu drept eroul romantic prin definiţie, „atât ca aspect exterior, cât şi ca fond poetic, ca suferinţă permanentă în faţa unei lumi neînţelegătoare, ca bard al amorului disperat, ca cercetător al unui folclor dătător de cunoştinţe legate de un inconştient colectiv profund religios şi, în sfârşit, ca visător pe marginea unei întregiri sufleteşti care, în 1919, avea să fie pe picioare visul eminescian. Dincolo de ciclul gotic, sau romantic, Eminescu nu ne oferă nicio posibilitate de înţelegere. Iată de ce personajul în sine, poetul erou reprezentativ devine detestabil în epoci neo-clasice, cum este epoca comunistă, în istoria României. (…) Eroul romantic devine astfel cea mai evidentă posibilitate de apărare împotriva unei utopii importate, al cărei scop este, în modul cel mai evident, distrugerea psiho-fizică a României. (…) În timp ce alte popoare înfruntă comunismul cu arme politice sau militare, cu răscoale şi rezistenţe, lucru în sine admirabil, românii îl opun pe Eminescu, după cum polonezii îi opun religia, sub forma cea mai anti-marxistă care este catolicismul.”22

Tocmai de aceea, pentru Vintilă Horia şi pentru alţi mari exilaţi, Eminescu a devenit principala armă a rezistenţei prin cultură, aşa cum a teoretizat-o şi Mircea Eliade. Iată de ce Vintilă Horia visa la o întoarcere în patria pierdută, „cu Eminescu de mână”. În definitiv, Eminescu a constituit redută de rezistenţă anticomunistă şi în Ţară, în pofida încercărilor de a-l transforma în „ateist” şi „revoluţionar antiburghez” de către doctrinarii comunismului, prin răstălmăcirea discursului Proletarului din Împărat şi proletar, invocate fiind şi alte texte. Interpretând, în context, poema Eu nu cred nici în Iehova, Vintilă Horia decriptează nu răceală raţionalistă de tip ateist (precum, de pildă, un Cristian Tudor Popescu, imperturbabilul mistic raţionalist care-şi năruieşte geniul jurnalistic în mize minore, uzând/abuzând de o logică de fier), ci esenţa romantismului eminescian declarat chiar de poet. Accentele critice ale lui Eminescu se îndreaptă întotdeauna nu împotriva creştinismului, ci a rătăcirilor raţionalist-utopice ale celor care se pretind creştini sau adepţi ai altor religii: „Creştin fiind, Eminescu nu e fanatic, nici un radical. Ştie foarte bine care e, în fiecare om, măsura raţiunii, cât şi a cea a sentimentelor, conştient-subconştient cum ar spune psihologii, constituind un echilibru interior dincolo de care nu e posibilă nicio existenţă individuală sănătoasă şi nicio constituire culturală sau naţională valabilă. Romantic, deci religios în sensul creştin al cuvântului, se situează dincolo de orice extremism, romantismul fiind, în acest sens, mult mai adecvat şi mai apropiat deci de realitate decât raţionalismul sau neo-clasicismul. Acesta din urmă fiind convins de a poseda realitatea obiectivă, care de fapt nu există aşa cum o demonstrează fizicienii actuali sau, dacă există, noi nu o putem cunoaşte, orice epocă raţionalistă este făcătoare de injustiţii, pornite toate din fondul de fals obiectivism pe care se aşază aceste atitudini (revoluţia franceză, cea sovietică şi toate derivatele ei în timp), aşa cum suntem pe cale să aflăm din numeroasele volume ce apar asupra fenomenului revoluţionar în ultimii ani. Fenomene imitative, perioadele neo-clasice au fost producătoare de mari zdruncinări sociale şi politice, ale căror consecinţe le trăim încă într-o omenire care nu a învăţat mare lucru din propria ei istorie, am putea spune din ce în ce mai despărţită de istorie de ideologii şi de guvernare, cu scopul de a fi instaurată în lume o perioadă revoluţionară fără sfârşit, acesta fiind, între altele, unul din scopurile revoluţiei comuniste, expresia cea mai artificială şi deci cea mai brutală şi neomenească a neoclasicismului raţionalist şi utopic.”23

Cauza centrală a distrugerii României Mari (în context cu monstruoasele utopii raţionaliste ale veacului, culminânde cu intrarea în robia sovietică, la 23 august 1944), Vintilă Horia o vedea şi în aceea că elitele politice interbelice au ignorat grandoarea şi limpezimea gândirii eminesciene: „Nici regii şi nici miniştrii n-au fost demni de ceea ce dăduse România de la 1877, 1913 şi 1916. Iar de grandoarea lui Eminescu (mă refer nu numai la geniul poetic, dar şi la limpezimea gândirii politice al acelui cap privilegiat) nu s-a apropiat nimeni din toţi cei care, cu voie sau fără voie, ne-au dus la dezastrele care au curs peste noi de prin 1928 încoace.”24 La un veac de la stingerea lui Eminescu, în 1989, când autorităţile comuniste ascundeau de ochii lumii volumul X de Opere, Vintilă Horia voia să atragă atenţia celor care vor să schimbe mersul României că tot la Eminescu trebuie să se întoarcă, precum sună titlul unui nou articol, Peste o sută de ani, tot Eminescu!: „Matca noastră stilistică are un nume, nu numai de ţară, dar şi de om. Apariţia lui Eminescu în cultura românească coincide cu momentul în care redevenim o entitate politică independentă. E ca un fel de acoperire spirituală a unei viguroase manifestări politice. Fără Eminescu, România poate că nici nu ar fi putut exista, sau ar fi fost altceva, o înfiripare nestatornică în aerul timpului.”25

Nu ştiu dacă se putea aduce un elogiu mai lucid şi mai adevărat lui Eminescu.

Încă o dată Vintilă Horia mulţumea destinului că s-a întâlnit la vreme cu geniul eminescian, alături de generaţiile interbelice, salvate, cultural, de scriitorii înaintaşi în frunte cu autorul Luceafărului. Întorcându-ne la Memorii, citim: „Din fericire, repet din fericire, toate aceste calabalâcuri culturale erau tangenţiale esenţei noastre care ne-a ţinut treji, vreau să spun neadormiţi în faţa realităţii fundamentale, numai datorită literaturii şi în special lui Eminescu. De la poezie şi de la basme până la articolele politice, trecând prin toată gama de apropieri şi de adânciri pe care acest geniu autentic, unul dintre geniile cele mai profund înrădăcinate în omenesc şi în ceresc pe care le-a dat vreodată omenirea, Eminescu ne-a ţinut departe de eroare. Cultul lui pentru Evul Mediu românesc, pentru Maica Domnului, pentru voievozii şi sensurile intime ale goticului românesc cu tot ce acest cult reprezenta din punct de vedere chiar al vieţii de toate zilele, ne-au păstrat neatinsă legătura cu trecutul făuritor de viitor. Ne-au permis să trăim separaţi, în stare de disidenţă (de la dissidere care înseamnă a trăi separat, îndepărtat), faţă de interludiul democratic, falsificator de valori româneşti şi de orice fel de valori naţionale sau tradiţionale, fără de care nu se poate. Eminescu a fost o sursă de lumină din care s-au hrănit, adică au fost ajutaţi să nu cadă în întuneric, alţi scriitori şi alte grupări literare, după moartea poetului. Mă refer la Semănătorul şi la Gândirea ca şi la scurta încercare soteriologică de la Meşterul Manole, între 1939 şi 1941.”26

Cuvintele sunt valabile şi astăzi, când pare că trăim în libertate. Memoriile lui Vintilă Horia sunt pline de observaţii profunde, extraordinare, ceea ce l-a determinat pe Cristian Bădiliţă să le evalueze printre cele mai actuale şi mai adânci creaţii ale exilului românesc: „E trist să contat că un scriitor de talie internaţională, cunoscut şi apreciat în toate culturile mari de pe planetă, câştigător al faimosului Premiu Goncourt (1960) pentru romanul Dieu est né en exil, prieten cu Fellini, Heisenberg, Georges Matthieu, Gonseth, Toynbee (doar câteva din personajele volumului Viaje a los centros de la tierra, Călătorie la centrele pământului, Barcelona, 1971), a rămas un cvasinecunoscut în propria lui ţară.”27

În decembrie 1989, Vintilă Horia credea că întreg coşmarul comunist care l-a condamnat la exil a luat sfârşit. Îi scrie, de la Villalba, la 24 aprilie 1990, Lilianei Georgescu Tulică, fiica fostului său prieten Ovid Caledoniu, profesoară de franceză la Tecuci: „Nu mai suport decât pe Jünger, Heidegger şi tot ce-mi vine din România. Şi aşa este. Ca să mai schimb m’am apucat iarăşi de Eminescu, care tot Ţară e şi el. Vreau să spun că am intrat, brusc, într’o nouă etapă de viaţă, s’a terminat lungul exil, care a durat patruzeci şi şase de ani şi de care ştiam că are să se termine în anul în care murea, acum o sută de ani, Eminescu. Am spus-o la Paris, acum un an: Ne vom întoarce acasă cu Eminescu de mână! Şi aşa a fost. Din Martie 1989 trăiesc această certitudine, de care ştiau toţi prietenii mei. Probabil că Ovid Caledoniu comunica de undeva această înflorire, imposibilă şi reală.”28

Optimism viguros, dar fragil sub vicleniile istoriei, fragilitate din care l-a „salvat” plecarea către Ovid Caledoniu, la 4 aprilie 1992, căci urmaşii „experimentelor Piteşti II şi III”, cum le va spune Paul Goma, deja au respins mâna întinsă a lui Eminescu, declarându-l nul din toate punctele de vedere, deci şi pe eminescianul Vintilă Horia, care se vede, acum, din intermundii, alungat într-un nou exil, nu numai din Segarcea lui natală, dar şi din agora românească, împiedicându-l să participe la reclădirea României postdecembriste.

Theodor CODREANU

Material prezentat public în august 2017 la o sesiune de comunicări

1 Constantin Micu (Stavilă) a debutat în volum, ca poet, cu Sosirea lavelor, în 1935. În nr. 1-3 din 1940 al revistei „Meşterul Manole”, Vintilă Horia va publica articolul Elogiu lui Constantin Micu, prin care era „validat” ca membru al grupării revistei: „Poetul de odinioară a devenit eseist şi
profesor de filozofie la Colegiul unde învăţasem amândoi psihologia şi logica cu «domnul Nădejde», însă pasiunea de altă dată pentru poesie n’a pierit din sufletul acestui tânăr gânditor care vorbea la şedinţele literare de pe vremea liceului, cu glasul lui sonor de megafon amical despre Mihai Eminescu.”
2 Referinţa la profesorul Raul Teodorescu o face şi în interviul acordat Marilenei Rotaru (martie 1990), referinţă reţinută şi comentat într-o notă de subsol şi de Mihaela Albu şi Dan Anghelescu, în Eseistica lui Vintilă Horia – deschideri către transdisciplinaritate, Editura AIUS, Craiova, 2015,
p. 120.
3 Vintilă Horia, Memoriile unui fost Săgetător, Editura Vremea, Bucureşti, 2015, p. 73.
4 Vintilă Horia, în Credinţă şi creaţie, ediţie îngrijită şi prefaţă de Mircea Popa, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2003, p. 214.
5 Mihaela Albu şi Dan Anghelescu, Eseistica lui Vintilă Horia – deschideri către transdisciplinaritate, Editura AIUS, Craiova, 2015, pp. 122-128.
6 Vezi antologia publicisticii interbelice, realizată de Mihaela Albu şi Dan Anghelescu: Tinereţea unui „fost Săgetător”. Vintilă Horia – publicistica interbelică, Editura AIUS, Craiova, 2016, pp. 134-135.
7 Ibidem, p. 135.
8 Vintilă Horia, Credinţă şi creaţie, p. 111.
9 George Munteanu, Hyperion 1. Viaţa lui Eminescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1973.
10 Mihaela Albu şi Dan Anghelescu, Eseistica lui Vintilă Horia…, pp. 129-130. „Tutela” eminesciană a exilului românesc, chiar şi pentru cei din Ţară sau din Basarabia, este pregnant formulată de Mircea Eliade în prefaţa la Mihai Eminescu, Poezii, volum apărut la Freiburg, 1950:
Eminescu este, pentru fiecare din noi, altceva. El ne-a relevat alte zări şi ne-a făcut să cunoaştem altfel de lacrimi. El şi numai el, ne-a ajutat să înţelegem bătaia inimii. El ne-a luminat înţelesul şi bucuria nenorocului de a fi român. Pentru noi, Eminescu nu e numai cel mai mare poet al nostru şi cel mai strălucit geniu pe care l-au zămislit pământul, apele şi cerul românesc. El este, într-un anumit fel, întruparea însăşi a acestui cer şi a acestui
pământ, cu toate frumuseţile, durerile şi nădejdile crescute din el. Noi cei de aici, rupţi de pământ şi de neam, regăsim în tot ce-am lăsat în urmă, de la văzduhul munţilor noştri şi de la melancolia mării noastre, până la cerul nopţii româneşti şi teiul înflorit al copilăriei noastre. Recitindu-l pe Eminescu, ne reîntoarcem ca într-un dulce somn, la noi acasă”.
11 Mihaela Albu şi Dan Anghelescu, Eseistica lui Vintilă Horia…, p. 131.
12 Mathias Schepp, „Doar Dumnezeu este mai mare”, în Uwe Klußman, Dietmar Pieper, Domnia ţarilor. De la Ivan cel Groaznic la Vladimir Putin, trad. din germană de Valentina Georgescu, Editura Litera, Bucureşti, 2014, pp. 210-211.
13 M. Eminescu, Opere, X, pp. 73-74.
14 Cf. Mihail Eminescu, Opere complecte, cu o prefaţă şi studiu introductiv de A.C. Cuza, Iaşi, Institutul de Arte Grafice „N.V. Ştefăniu”, 1914. Prefaţa e de găsit în ediţie, studiul însă, deşi anunţat pe pagina de gardă, lipseşte!
15 A.C. Cuza, Mihail Eminescu ca reprezentant al romantismului, vol. I, II, în colecţie, vol. 23-24, Editura SAECULUM I.O., Bucureşti, 2010.
16 A.C. Cuza, Prefaţă la Mihail Eminescu, Opere complecte, p. IX.
17 Pentru detalierea disjungerii între romantism şi raţionalism, a se vedea şi Theodor Codreanu, A.C. Cuza şi romantismul eminescian, în Eminescu „incorect politic”, Editura Scara, Bucureşti, 2013.
18 Articolul va apărea în „Cuvântul în exil”, nr. 108, aprilie 1985.
19 Vezi antologia eseisticii postbelice realizată de Mihaela Albu şi Dan Anghelescu, Eseistica lui Vintilă Horia – deschideri către transdisciplinaritate, Editura AIUS, Craiova, 2015, p. 281.
20 Ilie Bădescu, Sincronism românesc şi cultură critică românească, 1984; Timp şi cultură, 1988;  Sociologia eminesciană, 1994.
21 Constantin Schifirneţ, Civilizaţie modernă şi naţiune. Mihail Kogălniceanu, Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, 1996; Geneza modernă a ideii naţionale, 2001; Formele fără fond, un brand românesc, 2007; Modernitatea tendenţială. Reflecţii despre evoluţia modernă a societăţii, 2016.
22 Mihaela Albu şi Dan Anghelescu, Eseistica lui Vintilă Horia – deschideri către transdisciplinaritate, pp. 281-282.
23 Ibidem, pp. 282-283.
24 Vintilă Horia, Memoriile…, p. 72.
25 Vintilă Horia, Peste o sută de ani, tot Eminescu!, în „Stindardul românilor”, nr. 25-26, 1989.

Mihai-Eminescu.Ro




PENTRU BUSTUL LUI EMINESCU LA CAREI. Donaţi 5 lei pentru Eminescu la Carei! Discursul lui Goga de la ridicarea primei statui Eminescu în Transilvania: “O graniţă se apără cu un corp de armată sau cu statuia unui poet alături de inimile tuturora. Aţi ales pe cel mai tare, aţi ales poetul.”

Mihai Eminescu nu este doar simbolul de necontestat al culturii româneşti ci este fără putinţă de  tăgadă  şi cel mai important gazetar al istoriei noastre, atât pentru acurateţea cuvântului folosit, a stilului său inconfundabil, cât mai ales pentru perenitatea adevărurilor aşternute pe hârtie.

Ziua Culturii Naţionale a României a fost aleasă după data naşterii nemuritorului Mihai Eminescu. An de an la Carei se organizează în luna ianuarie concursul  judeţean de recitări din lirica lui Mihai Eminescu dar au loc şi manifestări culturale dedicate acestuia în organizarea asociaţiilor culturale.

La data de 24 februarie 2015 a figurat pe Ordinea de Zi a şedinţei Consiliului Local Carei  solicitarea Asociaţiunii ASTRA Carei de amplasare a unui bust al lui Mihai Eminescu într-unul din parcurile oraşului. Solicitarea ASTRA Carei de la acea dată a fost respinsă fără drept de apel de către consilierii majoritari.

De atunci nu a mai existat nici o solicitare de amplasare bust Mihai Eminescu care să fie înregistrată pe Ordinea de zi a Consiliului Local Carei.

După 2 ani, Asociaţiunea ASTRA Carei revine cu aceeaşi solicitare pentru bust Mihai Eminescu în Carei. De această dată, primarul Careiului recomandă consilierilor majoritari să aprobe această solicitare a ASTRA Carei şi proiectul întruneşte majoritatea necesară. Din cele 2 locaţii propuse de către ASTRA Carei este aprobată cea din părculeţul din faţa Parchetului de pe lângă Judecătoria Carei, în mijlocul rondului  cu iarbă.

Bustul lui Mihai Eminescu va fi modelat  de către sculptorul Radu Ciobanu şi turnat  apoi în bronz. Pentru amenajarea soclului şi realizarea bustului mai  este nevoie de suma de 25.000 lei .

Asociaţiunea ASTRA Carei apelează pe această cale la toţi cei care au posibilitatea de a dona …5 lei pentru Eminescu la Carei.

Deoarece  Despărţământul  ASTRA Carei este subordonat  Asociaţiunii ASTRA de la Sibiu, contul în care vă rugăm să depuneţi donaţiile este următorul-

RO47RNCB 0227 0182 4739 0001

 

deschis la BCR Sibiu, codul de identificare fiscală fiind   4405910.

La Destinaţia sumei vă rugăm să notaţi…pentru Eminescu la Carei.

În paralel  se  realizează documentaţia pentru obţinerea avizului de Urbanism şi a celui de la Comisia zonală a Monumentelor precum  şi de la Ministerul Culturii.

Menţionăm că în acest an, la 156 de ani de la constituirea Asociaţiunii ASTRA, Adunarea Generală   ASTRA  va avea loc în municipiul Carei , judeţul Satu-Mare, în perioada 13-15 octombrie în prezenţa  conducerii Academiei Române şi a altor foruri de cultură precum şi a unor înalţi prelaţi. Vor participa reprezentanţi a peste 35 de despărţăminte din ţară şi Diaspora.

Despărţământul  ASTRA Carei mulţumeşte pentru sprijin  celor ce susţin realizarea bustului lui Mihai Eminescu.

Buletin de Carei

Octavian Goga la dezvelirea primului bust Eminescu în Transilvania română:

“O graniţă se apără cu un corp de armată sau cu statuia unui poet alături de inimile tuturora. Aţi ales pe cel mai tare, aţi ales poetul.”

 

“Eminescu este şi va rãmâne cea mai strălucită încarnatie a gcniului românesc. Vremea de astăzi cu toate izbănzile ei îi apartine. A biruit crezul lui. Tot viforul de dârâmare şi tot avântul de recladire tâşneşte din fulgerele lui. Prin scrisul lui Eminescu a cerut cuvânt ideea integralitătii nationale cu toate atributele ei logice. Din zilele de adolescent cu o precocitate uimitoare, fiul căminarului dela Botoşani s’a îndrumat spre acest ideal, căruia mai tărziu i-a dat o superioară justificare teoretică. Din primele zile, elevul lui Aron Pumnul pornit în pribegie, a simtit chemările întregului sol românesc, prins atunci sub atătea stăpăniri vitregi.

A plecat să-1 cunoască şi pretutindeni a pus urechea să-1 audă. Limba lui literară, într’o vreme când grămătici de tot soiul o drămuiau cu erezii savante, se adapă din moştenirea “veche şi înteleaptă” a tuturora. Un proverb din muntii Moldovei, o glumă de pe Târnava, o frază euritmicã din Gorj, toate îşi dau întâlnire in atelierul lui Eminescu, ca să închege patrimoniul unitătii. El a fixat mai întăi, şi de un caracter definitiv, tablele legii in graiul nostru. Nu e însă numai codificatorul limbii literare. Eminescu e mai mult; e părintele ideologiei nationale moderne in evolutia noastră.

E cel dintâi roman al cărui creştet primeşte binecuvântarea din cer, dar ale cărui picioare sunt înfipte până in glesne in pământul strămoşesc.

Mai mult ca oricare altul, el a crezut in neam; l-a simtit in adâncime, l-a înteles in misiunea lui istorică. Veacurile l-au strigat de departe, dincolo de “scripturile bătrâne”, i s’a mărturisit misterul tracoromanic al începutului, i-a strălucit epoeea dela o mie patrusute, şi l-au durut toate chinurile facerii de astăzi. Cititi “Doina” lui, căntecul năzuintelor noastre eterne: e cea mai categorică evanghelie politică a românismului. Pentrucă politica natională întemeiată pe puritatea de sânge şi pe încercuirea în traditiunile noastre seculare ca şi pe excluderea străinului exploatator, n’a avut un mai lummos doctrinar decât pe poetul “Luceafărului”.

Oricât ar fi dispuse mintile simpliste să creadă ca jocul realitâtilor scapă artistului şi că înregistrarea cu preciziune a necesitătilor nationale e numai apanajul politicienilor profesionişti, adevărul e altul.

Eminescu, poetul, e cel mai echilibrat creer politic al României in creştere.

Cititi articolele lui şi veti vedea că stati in fata unor axiome de valoare permanentă. Ele pot fi invocate la tot pasul ca un îndreptar de pedagogie natională.

Am dorit ca aici la graniţă să avem un altar naţional sfânt şi curat, unde sufletul românesc să îngenunche, aici la Tisa, în faţa celor două hotare să avem o cetate de primenire şi mândrie naţională care să vestească şi să arate gradul de cultură şi civilizaţie al neamului nostru.

O graniţă se apără cu un corp de armată sau cu statuia unui poet alături de inimile tuturora. Aţi ales pe cel mai tare, aţi ales poetul.”

Octavian Goga, Ministrul Culturii Romaniei Mari la momentul lansării subscripţiei publice pentru ridicarea monumentului, în 1921, şi reprezentantul Academiei Române la dezvelirea primului monument Eminescu de peste munti, la Sannicolau Mare, la 11 octombrie 1925.

Mihai-Eminescu.Ro