Sentimentul religios la Eminescu este înainte de toate pietate, evlavie, moștenită de la mama sa, adică aplecarea spre gesturi ritualice, dar și preferință romantică spre psalmodieri și dangăte de clopote, pentru zidurile sfinte, pentru acel fior tainic la ceas de vecernie: „Lumină lină… ”.
Considerând spiritul religios cea mai nobilă însușire a omului și echivalentul iubirii de libertate, poetul luptă pentru unitatea de neam a românilor. El se pronunță și în problema limbii naționale, ca factor esențial de civilizație.
În anul 1881, când s-a propus la noi retipărirea cărților bisericești cu litere latine (cu aprobarea Sfântului Sinod al BOR), Eminescu remarcă această inițiativă ca pe o operă națională, conturând rolul Bisericii în promovarea culturii și evoluției limbii române literare.
Limba cărților diaconului Coresi, ale mitropoliților Varlaam, Dosoftei, Simion Ștefan, a influiențat gândirea poetică eminesciană.
Mulți poate nu știu faptul că poetul a transcris personal Tetraevanghelul lui Coresi, (tipărit la Brașov, 1561), prefața Noului Testament de la Bălgrad (1648) și Prologul Evangheliei după Ioan ș.a..
Prin intermediul cărților de cult care circulau dintr-o regiune în alta s-a păstrat unitatea de neam și credință, dar și unitatea de limbă.
Iată ce consemna poetul în anul 1878, în ziarul Timpul:
„Biserica au creat limba literară, au sfințit-o, au ridicat-o la rangul unei limbi hieratice și de stat… Această respectare a limbii naționale în Biserică e nu numai permisă, ci de-a dreptul un postulat al Noului Testament. Națiile care nu-l respectă ar trebui să șteargă din calendarul lor sărbătoarea Pogorârii Sfântului Duh, care în frumoasa concepție a Noului Testament, pluti în limbi de foc asupra apostolilor, arătând că în multe limbi vorbește spiritul sfânt al îngăduirii creștinești și al iubirii aproapelui”.
Ca un adevărat vizionar Eminescu face o radiografie a veacului în curs de secularizare, tragând un semnal de alarmă asupra spiritului epocii, chiar a unui atac al acestei secularizări asupra moștenirii de veacuri a omenirii în plan spiritual:
„Peste tot credințele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare amenință toată clădirea măreață a civilizației creștine. Stilul elegant al arhitecturii Renașterii, cel măreț gotic, cedează stilului monoton al cazarmelor de închiriat, Sheakespeare și Moliere cedează bufonăriilor și basmelor… cancanul și Offenbach alungă pe Beethoven și Mozart, e o epocă în care ideile mari asfințesc, în care zeii mor”. (Timpul, 12 aprilie 1881).
Primejdia mare a acestui secol este rutina și automatismul. Marile opere de artă nu mai mângâie, nu mai sunt în măsură să creeze. Însuși sentimentul religios, care a dat adevăratele valori ale umanității s-a banalizat reducându-se la forma de cult seacă, la simplul formalism. Poetul atrage atenția asupra coincidenței nu doar etimologice, ci de profunzime, dintre cult și cultură, o unitate în diversitate.
Menirea creștinilor este aceea de a participa la viața comunitară, în armonie și comuniune cu semenii și cu Creatorul, pentru că omul este chip al lui Dumnezeu, iar chip înseamnă chemare. Este tinderea icoanei spre originalul ei, a chipului către arhetipul său:
„Precum arta modernă se datorește modelelor antice, astfel creșterea lumii nouă se datorește prototipului omului moral, Iisus Hristos. După El încearcă creștinul a-și modela viața sa proprie, încearcă combătând instinctele și pornirile pământești din sine”. (Timpul, aprilie 1881)
SĂ LUĂM AMINTE !
Eminescu și-a identificat drumul vieții și al creației, cu istoria națională, coborând adesea spre mit, ori conferind Bisericii aura și importanța cuvenită, pe care a avut-o de-a lungul secolelor în istoria românilor.
„Biserica este acea curgere către Hristos, sub flăcările Duhului Sfânt”, iar poetul caută să restaureze „logodna lumii cu Biserica”, să sacralizeze profanul, pentru ca apoi să ofere lui Dumnezeu opera aceasta, ca ofrandă a sufletului său…!
Din veac în veac veșnică să fie pomenirea lui !
Pr. lect. univ. dr. Florin Tuscanu PROTOPOP EMERIT – Roman