Maica Domnului şi Eminescu

Răsai asupra mea

Răsai asupra mea, lumină lină,
Ca-n visul meu ceresc d-odinioară;
O, maică sfântă, pururea fecioară,
în noaptea gândurilor mele vină!

Speranţa mea tu n-o lăsa să moară,
Deşi al meu e un noian de vină;
Privirea ta de milă caldă, plină,
îndurătoare-asupra mea coboară.

Străin de toţi, pierdut în suferinţa
Adâncă a nimicniciei mele,
Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie,

Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa
Si reapari din cerul tău de stele
Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!

Rugăciune

Crăiasă alegându-te,
Îngenunchem rugându-te,
Înalţă-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie;
Fii scut de întărire
Şi zid de mântuire,
Privirea-ţi ado­rată
Asupră-ne coboară,
O, maică prea curată
Şi pururea fecioară,
Marie!

Noi, ce din mila sfântu­lui
Umbră facem pământului,
Rugămu-ne-ndurărilor
Luceafărului mărilor;
Ascultă-a noas­tre plângeri,
Regină peste îngeri,
Din neguri te arată,
Lumină dulce clară,
O, maică prea curată
Şi pururea fecioară,
Marie!

Mihai Eminescu

Părintele Profesor Ovidiu Moceanu despre cultul Fecioarei în opera lui Mihai Eminescu

Pentru mulţi poate fi o surpriză să găsească într-o carte de Cântări în cinstea Maicii Domnului (1990) două poezii de Mihai Eminescu, sonetul Răsai asupra mea şi Rugăciune. Nu distonează prin nimic faţă de celelalte, anonime; dimpotrivă, în versul eminescian se concentrează o lumină extraordinară, de credinţă, evlavie şi smerenie, care se revarsă şi asupra celorlalte, prin cuvântul cu sonorităţi aparte. Aceste poezii, precum şi altele, ca Învierea, Ta twan asi sau Colinde, colinde, aceasta din urmă aproape intrată în folclor, ne atrag atenţia asupra literaturii noastre de inspiraţie religioasă, poate una din cele mai bogate, dar al cărei drum a devenit greu de reconstituit.

Fiorul credinţei a inspirat pagini de mare elevaţie şi poate că nu peste mult timp va găsi cineva răgazul să le redea circuitului public, după ce au aşteptat atâta în cine ştie ce ediţii rare, în pagini de revistă prăfuite de vreme. Chiar poezia românească se naşte sub semnul Credinţei, în Psaltirea lui Dosoftei (1673), iar acest semn va marca momentele ei de glorie. De la Dosoftei întemeieterul la Eminescu Desăvârşitorul, până la Arghezi şi Voiculescu, poezia sentimentului religios a însoţit, cu înfiorările ei profunde, cu neliniştile sale, evoluţia literaturii noastre.

De o atenţie deosebită s-a bucurat la noi cinstirea Fecioarei, aşa cum o demonstrează şi creaţia eminesciană. Cartea îngrijită de diaconul Gheorghe Băbuţ Maica Domnului Ocrotitoarea României ne dă o idee despre dimensiunile acestui cult, deşi, la o cercetare puţin mai aprofundată, găsim mult mai multe pagini literare, şi încă dintre cele mai izbutite. Numai în volumul Gânduri albe, postume ale lui Vasile Voiculescu (editate în 1986), am detecta materia unei întregi cărţi.

Cinstirea Fecioarei e sentimentul cel mai puternic în colindele noastre. Prin 1936, Mircea Eliade se exprima despre pietatea cu care creştinii răsăriteni evocă imaginea Fecioarei explicând intensitatea acesteia prin credinţa lor că femeia şi mama sunt “un miracol divin pe pământ”. Cercetătorul continua: “În Răsărit, exista aşadar, cu mult înainte de creştinism, o pietate sinceră şi populară faţă de femeie şi faţă de mamă; adică faţă de principiul rodniciei şi bunătăţii pe care mama îl întrupa. Nu este deci întâmplător că tocmai aici, în Răsărit, creştinătatea se apropie întâi de Maica Domnului” (v. Maica Domnului, [în] “Familia”, 1936, nr. 6, pp. 33-38).

Poezia noastră cultă a însoţit cinstirea Fecioarei de imaginea “luminii line”, sintagmă cu reverberaţii în imnologia creştină. La Voiculescu, de exemplu, izvorul “luminii line” e fiinţa Fecioarei Măria, Lumina Dintâi, originară, vindecătoare de angoasele aduse de civilizaţia brutală:”Lumină lină a Sfintei Marii, / Vino-n acest amurg de lume / Să ne scapi de agonicele zvârcoliri; / Iată, omul pune la cale anume / Spulberul nefericitei tale zidiri”.

Pentru Eminescu, Fecioara este “crăiasa” lumii, taina vieţii şi a morţii, îndurarea, mila care risipeşte deznădejdea. Poetul înalţă rugăciunea în numele tuturor suferinzilor: “Crăiasă alegându-te,/ Îngenunchem rugându-te / Înalţă, ne mântuie / Din valul ce ne bântuie; / Fii scut de întărire / Şi zid de mântuire, / Privirea-ţi adorată / Asupră-ne coboară / O, maică prea curată / Şi pururea fecioară, / Marie!” (Rugăciune).

Suferim cu toţii, dezorientaţi, într-o lume ale cărei taine copleşitoare se înmulţesc şi care nu pot fi pătrunse fără revelaţie.Lumina îndurătoare a “reginei peste îngeri” ne-ar putea ajuta: “Rugămu-ne-ndurărilor,/ Luceafărului mărilor; / Ascultă-a noastre plângeri, / Regină peste îngeri / Din neguri te arată / Lumină dulce clară, / O, maică prea curată / Şi pururea fecioară, / Marie!”

Invocarea “luceafărului mărilor” n-are legătură, în aparenţă, cu capodopera eminesciană. Dar se ştie că numele Fecioarei, după o interpretare, provine din ebraică, însemnând “picătură din mare” (mar – “picătură”, yam – “mare”). Sfântul Ieronim a tradus în latină cuvântul, folosind sintagma Stilla Maris (lat. stilla – “picătură”), care a fost apropiată de altă sintagmă, cu puternice conotaţii poetice, Stella Maris (“Steaua Mării”). E lesne de înţeles de ce s-a impus cea de a doua sintagmă. Imnul Ave, Maria, Stella Maris creează imaginea poetică a Fecioarei “luceafăr al mărilor”. Ocrotitoarea marinarilor (de aceea îşi sărbătoresc ziua la 15 August) are puterea să ne înalţe “din valul ce ne bîntuie”, fiecare din noi fiind în voia valurilor vieţii.

În poezia eminesciană, Fecioara reprezintă idealul, absolutul, arhetipul, iubirea. G. Călinescu observa, vorbind despre erotica poetului, că “spiritul încearcă, prin imaginea femeii, să iasă din lumea contingenţelor şi să intuiască fericirea paradisiacă”. Totuşi, este o exagerare afirmaţia că în adoraţia eminesciană a Fecioarei am putea identifica “un sexualism transfigurat”. Unele creaţii ar justifica-o, dacă n-ar apărea setea de împăcare cu lumea, cu destinul, sentiment pe care nu-1 poate aduce decât o fiinţă mai presus decât toate cele care aprind focul dragostei pământeşti. Astfel că imaginea Fecioarei, “luceafăr al mărilor”, se situează în alte zone ale trăirii adoraţiei decât femeia înger din Înger şi demon, spre exemplu: “Ea un înger ce se roagă – El un demon ce visează; / Ea o inimă de aur – El un suflet apostat; / El în umbra lui fatală, stă-ndărătnic rezemat -/ La picioarele Madonei, tristă, sfântă, Ea veghează.” Femeia înger, “mândră de înduioşare”, aduce împăcarea, adică iertarea, prin dragoste, de fapt mântuirea. Lumea capătă un sens, fiindcă, la sfârşit, demonul răzvrătit a primit binecuvântarea dragostei şi milei creştineşti.

Nu găsim altceva în sonetul Răsai asupra mea, ci cu mult mai mult. Răzvrătitul se află în fiecare din noi şi nimeni nu ştie mai bine asta decât poetul. Înger şi demon nu individualiza imaginea celui care caută împăcarea. Ceea ce impresionează în sonet e forţa trăirii individuale, căinţa sinceră şi încrederea că asupra sufletului rănit, obosit, se va aşeza binefăcătoarea “lumină lină”. Ea se întrupează în “maica sfântă, pururea fecioară” şi regenerează fiinţa poetului prin credinţă, speranţă, dragoste. Sunt cele trei mari virtuţi creştine, evocate şi de Apostolul Pavel ca fundamente ale fiinţei. Nota puternică de inspiraţie autobiografică dă autenticitate invocaţiei, pentru că, e lucru ştiut, rugăciunea presupune şi mărturisire:”Speranţa mea tu n-o lăsa să moară, / Deşi al meu e un noian de vină; / Privirea ta de milă caldă, plină, / Îndurătoare-asupra mea coboară”. Disperarea sufletului fără putere, fiindcă şi-a pierdut credinţa, îl încearcă greu pe cel care între tinereţe şi credinţă aşează semnul adoraţiei fără sfârşit: ”Străin de toţi, pierdut în suferinţa / Adâncă a nimicniciei mele, / Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie. / Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa / Şi reapari din cerul tău de stele: / Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!”

Există o poartă de lumină în aceste versuri, şi nu numai. Sentimentul pierderii în neant poate fi contracarat prin revelaţie. “Lumina lină” pune sub înţelesurile ei adânci “noaptea gîndurilor” şi nu credem că trebuie să alergăm la texte sanscrite pentru a explica setimentul pe care îl trăieşte poetul, aşa cum face Perpessicius comentând Ta twam asi. Adorarea Fecioarei aduce poetului fericirea extatică, imposibil de trăit pe drumurile profane ale iubirii. Evlavia despre care vorbea Călinescu (“Eminescu intră în iubire cu o evlavie adâncă, cu o credinţă care nu suferă ironie şi uşurătate”) găseşte în aceste rugăciuni orizontul cel mai pur, dezvăluindu-ne una din trăsăturile profunde ale registrului afectiv eminescian.

Pr. prof. univ. dr. Ovidiu MOCEANU

Sursa: http://vlad-mihai.blogspot.com/

Mihai Eminescu Ro




Credinţa lui Eminescu – Studiu de Părintele Profesor Ovidiu Moceanu

Credinţa lui Eminescu

 

Cine citeşte critică şi istorie literară eminesciană rămâne surprins de cel puţin două tendinţe, explicabile, la urma urmei, fiecare în felul ei, ori prin neînţelegerea locului special pe care îl are preocuparea pentru cele ale credinţei în opera lui Eminescu, ori prin supralicitarea unor aspecte în dauna altora. Este totuşi o distanţă prea mare între a-l crede pe Eminescu ateu şi a-l propune pentru… trecerea în rândul sfinţilor (este şi o asemenea opinie, să nu-i zicem altcumva).

Tudor Vianu (Poezia lui Eminescu, 1930, cap. Luceafărul), ponderat sau poate doar prudent (în epocă  se înregistrează o carte care îl contrazice categoric), afirmă: „Poate că dacă elanul către Dumnezeu ar fi devenit disciplina fiinţei sale, o ultimă căldură binefăcătoare ar fi transformat pesimismul său în speranţă şi gândul către imobilitatea lumii în năzuinţa către perfecţiunea ei”, însă, aşa cum stau lucrurile, „sub valurile sensibilităţii sale, uneori vulcanice, alteori molcome şi dulci, simţim adâncul unei mari răceli”. Criticul vorbise despre „structura tripartită a lumii”, vizibilă în Luceafărul (om, stea, Dumnezeu), dar, în loc să adâncească ideea pe linia unei apropieri de viziunea creştină asupra existenţei, rămâne la moda vremii de a explica totul prin filosofia lui Schopenhauer. Obnubilând ceea ce ar fi izvor creştin la Eminescu, Vianu creionează un portret interior al poetului din care elimină tocmai substanţa care deschide orizonturile metafizice.

Pentru Pompiliu Constantinescu, altfel un critic sagace, M. Eminescu este, nici mai mult nici mai puţin, „poet păgân” (V. Conferinţa la Radio Bucureşti Eminescu – poet păgân, din 14 oct. 1945, reluată apoi în diferite volume), dar „un poet al pământului nostru, legat de matca tradiţiei prin atâtea fire”; nu este un poet creştin, ortodox, „totuşi este al nostru, este cel mai cuprinzător geniu individual de geniu colectiv, fără să fie mistic creştin sau ortodox tematic”; ba, mai mult, „nu poate fi creştin, ci păgân, fiindcă nu cunoaşte nici un păcat, care este o frână în scrutarea Existenţei” (!)

Citind asemenea afirmaţii, e greu să credem, de nu i-am cunoaşte activitatea, că autorul nu se joacă de-a critica, punând de-a valma supoziţii şi sentinţe, concluzii pripite şi afirmaţii care se bat cap în cap, când nu sunt de-a dreptul aberante.
Ioana Em. Petrescu, unul din cei mai prestigioşi eminescologi din ultimele decenii ale secolului trecut (Eminescu – poet tragic, 1994), vede în Eminescu un ateu şi, comentând, între altele, postuma  Demonism, crede că poetul prezintă „o lume în care umanitatea, jucărie a răutăţii divine (s.n.-O.M.), oferă zeului plictisit spectacolul comic al ambiţiilor ei neputincioase”, fiinţele demonice ar fi „corespondentul uman al răutăţii divine (…) care au înţeles că puterea e condiţionată de nedreptate şi că pârghia e răul…”

Îl recunoaştem cu greu pe Eminescu „al nostru”  în aceste oglinzi de lectură. Este de necrezut că poetul care scrie Rugăciune, Colinde, colinde, Răsai asupra mea… ş.a. poate fi ateu, păgân, rece faţă de Dumnezeu. „Este Eminescu un necredincios?”, se întreabă Nichifor Crainic (Mihai Eminescu, în Spiritualitatea poeziei româneşti, Muzeul Literaturii Române, Buc., 1998, p. 60). Şi răspunsul vine de îndată: „Dacă zig-zagurile sale filozofice şi etice ne-ar îmbia să admitem această grozăvie, priveliştea sufletului său absorbit în cea mai fierbinte rugăciune ne umple de un sfânt fior şi ne determină să-i recunoaştem înălţimea spirituală. Cine se roagă să fie credincios nu poate fi un necredincios (trimitere la poezia Răsai asupra mea…, n.n.- O.M.) Cine şi-a pierdut credinţa şi speranţa, dar le cerşeşte înapoi ca daruri de la Dumnezeu, nu poate fi necredincios. Când Eminescu se spovedeşte în rugăciune spunând: Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie, e ca şi cum ar repeta în alţi termeni cuvântul din Evanghelie: Cred, Doamne, ajută necredinţei mele…”

Dar în faţa unor construcţii critice mai mult sau mai puţin subtile, mai mult sau mai puţin convingătoare, rămâne mărturia peremptorie a operei, în oricare latură am deschide-o, fie poezie, fie proză, fie jurnalistică. Iată un răspuns celor care, în vremurile de acum, contestă credinţa noastră şi formele prin care ea se manifestă: „… cine nu ne lasă să fim ceea ce suntem a rupt-o cu conştiinţa noastră naţională şi cu simpatiile noastre intime, oricât de bune ar fi relaţiile lui internaţionale cu statul nostru…” (Miahi Eminescu – Ortodoxia, 2003, p. 124); Biserica noastră este „păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre”, aşadar „Cine-o combate pe ea şi ritualele ei poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român (s. a. – M. E. ) nu e” ; „Noi, popor latin de confesie ortodoxă, suntem în realitate elementul menit a încheia lanţul dintre Apus şi Răsărit…”

Credinţa lui Eminescu nu trebuie căutată numai în opera poetică. Chiar şi acolo, a trage concluzii dintr-un detaliu sau altul înseamnă a extrapola nepermis, în dauna imaginii de ansamblu. Pompiliu Constantinescu, pentru care, după cum am văzut, Eminescu e un „poet păgân”, pleacă de la câteva referinţe culturale, într-adevăr identificabile în opera poetului, pentru a conchide că viziunea lui asupra lumii „e turnată în budism, plationism, demonism – fără elemente creştine” şi că „nicăieri Eminescu nu mângâie cu mila, cu iluzia vieţii de-apoi, cu învierea, cu idila lui D-zeu” (Eminescu – poet păgân, în O catedră Eminescu, Junimea, Iaşi, 1987, p. 233 – reproducerea conferinţei din 1945). Criticul extinde concluziile şi asupra publicisticii eminesciene, deşi numeroase texte, aşa cum vom vedea, îl contrazic: „Doctrinarul politic n-are nici el un substrat creştin, ortodox (…). Nici de aici măcar, unde ar fi fost cu putinţă, nu se pot scote elemente cât de sumare, care să-i configureze o fizionomie creştină…” (ibidem, p. 231).

Nu este de mirare că în anii 50  autorii de manuale vor crea imaginea unui Eminescu „al nostru”, autor al poemului Împărat şi proletar, al cărui geniu a „intuit” că  „religia (este) o frază inventată de dânşii”… De-ar fi să-i căutăm şi pe înaintaşii iconoclaştilor şi raţionaliştilor de azi, i-am găsi uşor în publicistica din aceeaşi perioadă a anilor ’45-’50, fiindcă şi atunci şi acum, se observă aceeaşi brutală imixtiune a politicului şi culturalului în viaţa de  credinţă. Pregătită sau nu de intervenţii sub nume de prestigiu, cum era acela al lui Pompiliu Constantinescu, campania de schimbare a imaginii lui Eminescu seamănă izbitor cu aceea de denigrare a lui Eminescu din ultimii ani (v. „Dilema”, 27 febr.-5 martie, 1998, sub directoratul lui Andrei Pleşu, ş.a.).

Iată ce i se contestă lui M.Eminescu: Ortodoxia. Detractorii moderni nu mai aduc în discuţie subiectul, poate şi pentru că sunt indiferenţi la EL, nu-i cunsoc coordonatele sau pur şi simplu nu-l cred important, lucru explicabil întrucâtva pentru mentalitatea lor. Pompiliu Constantinescu îi nega lui Eminescu orice legătură cu Ortodoxia, nu numai cu creştinismul, deşi „este un poet al pământului nostru”. „În tot cazul, zice criticul, nu este un poet creştin, fiindcă elementele budiste, platonice, schopenhaueriene, romanticii germani (demonismul) nu configurează deloc imaginea unui poet creştin şi mai ales ortodox” (ibid., p. 230 şi urm.).

Oare cum se împacă această imagine cu afirmaţiile lui Eminescu despre Ortodoxie, Biserică, sărbătorile noastre, înviere, toleranţa românilor ş. a.?  Încă din 1870, când Eminescu abia publicase trei poeme importante în „Convorbiri literare”, se angajează în organizarea Serbării de la  Putna, în care vede o triplă manifestare: a credinţei ortodoxe a românilor, a marcării unui eveniment şi a elogierii figurii lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. „ Crist a învins cu litera de aur a adevărului şi a iubirei, spune Eminescu, care semnează aceste rânduri în calitate de secretar al comitetului de organizare a serbării, Ştefan cu spada cea de flăcări a dreptului. Unul a fost libertatea, celălalt apărătorul evanghelului ei. Vom depune deci o urnă de argint pe mormântul lui Ştefan, pe mormântul creştinului pios, al românului mare”.

Poate mulţi, când aud cuvintele unui preot în vreo predică despre afirmaţia lui Eminescu că „Biserica este mama neamului românesc” (şi, bineînţeles, Biserica Ortodoxă, nu alta!), cred că părintele exagerează ca să-i izbutească o figură retorică. „Biserica Lui Mateiu Basarab şi a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc (s.n. – O.M.), care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului, ea care domneşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei patriotice?” se întreabă Eminescu, apărând Biserica, cum trebuie să o facă orice bun creştin, de imixtiuni de toate felurile, care ţinteau, de cele mai multe ori, strângerea de capital politic.

Numai cine nu vrea nu simte patosul din cuvintele poetului, căldura, energia pledoariei, autentic creştine.

Mihai Eminescu consideră toleranţa religioasă o trăsătură fundamentală a românilor.

Gazetarul ia în discuţie acest aspect în contextul construirii Catedralei Sf. Iosif din Bucureşti (nu alta decât catedrala care a devenit în ultimul timp subiect  de dispute, extinse şi în afara ţării) şi al demersurilor pentru înfiinţarea unei mitropolii catolice (termen folosit de poet) în România. Analiza şi comentariile legate de aceste împrejurări arată încă o dată un bun cunoscător al diferitelor aspecte ale vieţii religioase, privite în complexul de fenomene politice, sociale, culturale specifice unui moment de eforturi, asemănător celui de azi, pentru dovedirea vocaţiei europene a românilor. „… Foarte tolerant cu orice lege şi orice limbă din lume, neamestecîndu-se nicicând în certuri religioase şi respectând în mod egal credinţele şi convingerile orişicui, românul n-are de înregistrat în decursul unor lungi veacuri nici o răscoală religioasă, nici o persecuţie în contra vreunei naţionalităţi”, spune Eminescu, aruncând o privire spre trecutul îndepărtat, în care românii şi-au dovedit prin fapte spiritul tolerant (Voim să ne spunem părerea…, în Opere, ediţia Perpessscius, vol X, Publicistică, 1989, p. 373). Aşa s-a întâmplat, de exmplu,  când s-a introdus limba naţională în Biserică. Respectarea de către români a acestei opţiuni şi la etniile conlocuitoare, în general de alte confesiuni, este explicată prin trimiteri semnficative la Noul Testament. Nu aşa au procedat şi alţii. Eminescu numeşte Rusia care, după ce s-a văzut stăpână pe Basarabia în urma Războiului de Independenţă, „a ştiut să scoată până şi din biserică limba românească, deşi pravoslavia ar fi trebuit să ştie că un asemenea lucru e cu desăvârşire anticanonic şi necreştinesc” (Ştim prea bine…,  Ibidem, p. 89).

Păstrarea limbii naţionale în Biserică este „un postulat al Noului Testament” şi, ca urmare, „Naţiile cari nu-l respectă ar trebui să şteargă din calendarul lor sărbătoarea Coborârei Sf. Duh asupra apostolilor, care în frumoasa concepţie a Noului Testament pluti în limbi de foc asupra lor, arătând că în multe limbi vorbeşte spiritul sfânt al îngăduirii creştineşti şi al iubirii aproapelui” ( Ibidem, vol. X, p. 89).

Românii au fost „în toţi timpii un model de toleranţă religioasă”, pentru că au admis înfiinţarea de episcopii „atârnătoare de Scaunul papal”, au îngăduit  „petrecerea fără supărare a armenilor şi evreilor în ţările noastre”, au respectat libertatea de cult, „garantată acestora prin anume hrisov de către Ştefan cel Mare”, fapte reflectate şi în rapoartele „episcopilor catolici despre desăvârşita toleranţă  şi respectul dovedit pentru cultul apusean de către popor, boieri şi Domn”. Eminescu notează în acelaşi articol că „la sărbători mari, Vodă şi boierii luau parte la serviciul divin din bisericile catolice” şi că „n-am făcut niciodată ceea ce dorim să nu ni se facă nouă” (s. n. – O. M.,  Ibid., p. 89.).

În 1881, românii ortodocşi iau iniţiativa, cu binecuvantarea ierarhiei ordodoxe, de a-i sprijini pe romano-catolici pentru finalizarea lucrărilor la Catedrala Sf. Iosif din Bucureşti prin intermediul loteriei naţionale. (La 27 iunie a apărut…, Ibidem, vol. XII, p. 229). Subliniind încă o dată „toleranţa românilor pentru toate riturile”, Eminescu nu are de făcut decât observaţii legate de legalitatea unei asemenea întreprinderi, suspectată de oportunism, de vreme ce starea lăcaşurilor de cult ortodoxe lăsa mult de dorit: „Din punct de vedere practic, rămâne a se cerceta cestiunea dacă bisericele noastre proprii stau îndestul de bine pentru ca ceea ce credincioşii ortodocşi pot contribui de bună voie să fie întrebuinţat pentru construirea unor biserici de alt rit decât acela al statului şi al naţiunii”. (Ibid., p. 229).

Toleranţa românilor nu trebuie să meargă până acolo încât să accepte ceea ce ar duce la pierderea identităţii. Problema o pune când se discută în presă oportunitatea înfiinţării unei mitropolii catolice la Bucureşti, în care vede un act de ofensivă a catlicismului, nu atât din iniţiativa Scaunului Papal, cât din a  Austro-Ungariei, care urmărea slăbirea poziţiei dinastiei de Hohenzollern în România şi crearea unui cap de pod spre Orient. Aceasta ar fi însemnat subminarea misiunii istorice şi apostolice a poporului român: „Noi, poporul latin de confesie ortodoxă, spune Eminescu, suntem în realitate elementul menit a încheia lanţul dintre Apus şi Răsărit; aceasta o simţim noi înşine, se simte în mare parte de opinia publică europeană, aceasta o voim şi, daca dinastia va împărtăşi direcţia de mişcare a poporului românesc, o vom şi face. Oricât de adânci ar fi dezbinările ce s-au produs în timpul din urmă în ţara noastră, când e vorba de legea părinţilor noştri, care ne leagă de Orient, şi de aspiraţiunile noastre, care ne leagă de Occident şi pe cari sperăm a le vedea întrupate în dinastie, vrăjmaşii, oricari ar fi ei, ne vor găsi uniţi şi tot atât de tari în hotărârile noastre ca şi în trecut.” (Ibidem, vol 13, p. 301).

Cât de profundă a fost observaţia şi cât de puternic semnalul de alarmă se vede din nota nota diplomatică prin care afirmaţiile lui Eminescu sunt aduse la cunoştinţa Biroului de informaţii vienez, care supraveghea şi activitatea poetului la  Societatea „Carpaţii” (V. Reproducerea notei în vol. XIII, Op. cit., p. 513 şi urm.).

„Să mânecăm dis-de-dimineaţă şi în loc de mir cântare să aducem stăpânului şi să vedem pe Christos, soarele dreptăţii, viaţă  tuturor răsărind!” (Irmos, Cântarea a 5-a, Utrenia Învierii).

Aceste cuvinte deschid o meditaţie creştină a lui M. Eminescu despre Sfintele Paşti, scrisă în 1878 ( Paş-tele, în Opere, ediţia Perpessicius, vol. X, p. 78 şi urm.). La  Paşti „inimile a milioane de oameni se bucură”, numai că adevărul despre care întreba Pilat din Pont se arată acum a fi că „de două mii de ani aproape ni se predică să ne iubim, şi noi ne sfâşiem”, „războaiele presură pământul cu sânge şi cenuşă”, violenţa merge până acolo încât  se pune întrebarea, pe urmele lui David Strauss, autor al unei cărţi despre Iisus, „de mai suntem noi creştini sau ba”. Faptele  creştinilor contrazic calitatea lor de fii ai lui Dumnezeu după har.

Nu privirea „sceptic rece” a poetului şi ziaristului scrutează secolele, ci o inimă îndurerată că omenirea nu-L urmează cu adevărat pe Hristos. Bucuria Învierii (exprimată atât de convingător în postuma Învierea) este umbrită de îngrijorare. Ideea centrală, în cele ce urmează, subliniată atât de expresiv de o rugăciune a Sf. Calist la  vreme de neplouare (din care Eminescu transcrie fragmente), este că oamenii s-au dovedit nevrednici în faţa lui Dumnezeu, pentru că, deşi li s-a arătat iubire divină, nu lucrează virtuţile, ci, dimpotrivă, caută prilejuri de invrăjbire, ură, uneltiri: „În loc de a urma prescripţiunile unei morale aproape tot atât de veche ca şi omenirea, în loc de a urma pe Dumnezeu, omenirea necorigibilă nu-L urmează deloc; ci, întemeiată pe bunătatea lui, s-aşterne la pământ în nevoi mari şi cerşeşte scăpare”.
Cu atât mai grav este că „omenirea ştiutoare”, „omenirea cultă” (adică a ştiinţei şi cercetării) nu face tot ceea ce îi stă în putinţă pentru afirmarea valorilor morale creştine. Oamenii de ştiinţă şi artă , „creierul omenirii”, prin atâtea descoperiri care arată măreţia Creaţiei, ar trebui să pregătească lumea pentru mântuire, dar în realitate nu se întâmplă acest lucru: „Fi-va omenirea cultă, omenirea ştiutoare, mai bună decât cea neştiutoare?  După câte ştim din trecut şi vedem azi, nu”.  Şi aceasta pentru că, asemeni lui Faust, „la ademenirea muzicei cereşti”, răspunde: „Aud solia, dar îmi lipseşte credinţa în ea!”

Credem că Hristos „a înviat în inimile sincere cari s-au jertfit pentru învăţătura lui, credem c-a înviat pentru cei drepţi şi buni, al căror număr mic este”, însă pentru „acea neagră mulţime, cu pretexte mari şi scopuri mici, cu cuvânt dulce pe gură şi cu ura în inimă, cu faţa zâmbind si cu sufletul înrăutăţit, el n-a înviat niciodată, cu toate că şi ei se închină la acelaşi Dumnezeu”.

Decât ateii, necredincioşii „omenirii ştiutoare”, mai bine aceia care, după ce au greşit, cad înaintea lui Dumnezeu şi cer  iertare, conştienţi că s-au îndepărtat de  Dumnezeu prin faptele lor: ”Tiranul ce mână la moarte sute de mii fără de nici un scrupul, demagogul ce prin vorbe măsluite trezeşte patimile cele mai negre şi mai urâcioase ale mulţimii sunt adesea mai credincioşi vechei legende religioase decât Faust; poate că, după orice crimă comit, s-aruncă înaintea icoanei şi şoptesc cuvintele lui Calist, cerşind iertare de la lesne iertătorul Dumnezeu”.
Sensul articolului este unul optimist şi cuprinde  taina minunată a acestei mari sărbători:  Paştile anunţă „veacul de aur al adevărului şi al iubirii de oameni” şi „trebuie să rămâie datina în înţelesul ei sfânt, aşa cum e de mult”, „pentru ca să se bucure cei buni în «ziua învierii», când ne luminăm prin sărbătoare şi ne primim unul pe altul şi zicem fraţi celor ce ne urăsc pe noi şi iertăm pe toţi pentru înviere, strigând cu toţii:
«Christos au înviat!»”.

Pr. Prof. Univ. Dr. Ovidiu MOCEANU

Foto: ASCOR – Braşov

Mihai-Eminescu.Ro