Se poate spune că alături cu zgomotul vieţei publice, cu eroii ce-şi aleg de vii piedestalul, cu autorii ce de vii îşi pun singuri lauri pe frunte, pentru a nu-i căpăta după moarte, alături cu zgomotul deşertăciunii eterne ca ziua de azi, căci în ziua de azi vedem lumea cum au fost şi va fi, există naturi cu puţine pretenţii şi cu mai mult talent care, neademenite de opinia publică, ce în toată ziua e alta, zugrăvesc în linişte, sau cu pana sau cu penelul, lumea cum se prezentă ochiului lor, fără de-a întreba mult dacă mai putea fi şi altfel decum este. Şi totuş aceşti oameni nepreocupaţi sunt măsura progresului intelectual la un popor, căci lor le lipseşte intenţia de a se arăta altfel de cum sunt. Din vraful de cărţi pe care ni le-a testat ultemele decenii vedem autori care au făcut zgomot în lumea literară şi care pentru noi nu mai au nici o valoare, iară pe ici, pe colea găsim câte un colţ de hârtii tipărite care au trecut nebăgate în samă, şi care totuşi samănă cu o pictură de”genre” – nepretenţios, şi au preţ din cauza obiectivităţii lor. Unul din aceşti autori astăzi puţin numiţi şi poate şi mai puţin citiţi este şi Constantin Bălăcescu. Dacă cineva ar împărţi oamenii în două, adică în mulţimea ce se mişcă plină de intenţii şi interese, iară pe de alta cei ce o privesc pe ea sau pe sine însuşi prin ochelarii liniştei sufleteşti, atunci şi acest scriitor ar trebui aşezat în numărul celor din urmă. Nu ştim dacă Bălăcescu a avut triumfuri în viaţa sa; dar nu se pre pare. Eliade scrie o prefaţă la nişte fabule ale autorului în chestiune şi vorbeşte în ea despre toate lucrurile din lume numai despre ceea ce ne-ar interesa pe noi, nu. Nici anul naşterei nu-i citat, nici un şir asupra vieţei sale, ba nici numele de botez. Deşi scrierile sale contrastează foarte mult, şi spre meritul lor, cu pretenţiozitatea contimporanilor vechi şi noi ce i-a avut, deşi ele sunt dictate de-un simţimânt adevărat şi de o judecată dreaptă, deşi a dezvălit cu o claritate naivă acea părticică de filozofie pe care spiritul universului o sădise şi în el, totuşi puţini ştiu că el mai trăieşte, puţini ştiu dacă bătrâneţea lui e încunjurată de acel respect al societăţii pe care bătrânii de soiul lui au dreptul de a-l pretinde. Scrierile lui sunt puţine la număr. O comedie în trei acte Buna educaţie, un număr mic de poezii meditative şi umoristice, epigrame, fabule şi o poezie satirică mai lungă: Fă-mă tată să-ţi samăn sau Căftănitul de ţară la Bucureşti. De vor mai fi şi altele nu ştim. Se spune că reprezentarea comediei au avut un succes relativ destul de mare, iar din poezii cea din urmă e mai cunoscută, deşi nu este cea mai bună şi şi-a pierdut valoarea multora din aluziunile ei, descriind o actualitate în mare parte trecută.
Pe de-o parte un spirit de observaţie pentru necazurile mici şi comice ale vieţii, pe de alta un fond de melancolie filozofică, iată părţile constitutive ale poeziilor lui, din care cităm vreo câteva:
ÎNŢELEPCIUNEA OMENEASCĂ
Nebun e muritorul ce stă şi se gândeşte:
La rătăcire omul s-a dat a fi supus.
Cum să trăieşti în pace, aşa să mori sileşte,
Cuvântul e dat numai acelui ce stă sus;
Acela singur ştie de ce lumea pluteşte,
De ce unda tot curge şi iarba de ce creşte,
De ce iar pe noi cerul suspendă nencetat,
De ce iar piere ziua şi iarăşi se iveşte
Şi omul de ce trece, de ce oftând trăieşte,
Iar tu, insectă slabă, ce ştii, sau ce-ai aflat?
Cu cugete, neastâmpăr de ce folos ţi-e ţie
O viaţă efemeră să vrei a-nvenina?
Ziua de azi e scumpă mai mult decât o mie
Din secolul ce încă cutezi a aştepta.
Gustaţi cu tinereţă, din fructul frumuseţei;
Iubiţi, iubiţi plăcerea pân’la confinul vieţii,
Înţelepciune numai acestea pot a fi.
Fără amor, plăcere vrun bine – a fi nu poate,
Minciuni, deşertăciune sunt celelalte toate,
Spre amăgire bune, iar nu a folosi.
O! voi, care ca umbra, ca fumul care piere
Plecaţi pe astă vale de plângeri şi suspin,
Pe – acest glob de ‘ntuneric, de gemet, de durere,
Ai mei fraţi în mizerii, în luptă şi în chin,
De ce ast’ opintire şi astă nebunie –
Ca să aflaţi aceea ce nimeni zău nu ştie?…
Nu ştiţi ce este astăzi… dar mâne ce va fi!
Uşoare umbre treceţi, încai voioase treceţi
Unde părinţii voştri v-aşteaptă, să petreceţi
Lângă strămoşii voştri în pace a dormi.
O poezie care descrie plăcerile vieţii câmpeneşti, însoţite întotdeauna de un mic revers de neplăceri, este următoarea:
TOAMNA
Ce dor îmi e de ţară!
Brumarul iată plin de mânie
Cu grele vifori, cu brumă groasă,
Jale întinde peste câmpie.
La glasul iernei eu fug acasă.
Vă las o ţărmuri încântătoare,
Mă duc că doară voi fi scăpat
„De – aceste friguri ce la răcoare,
L-a umbra voastră am căpătat”.
O lac măreţe, adu-ţi aminte
Cu ce plăcere pluteam pe tine;
Ce fericire! cugete sfinte
Undele tale aţâţă ‘n mine,
Grijă, necazuri le uităm toate
Cu undiţa ‘n mână, lângă păscari;
Ş’ adormind vesel pe cât se poate
„Mă trezeam bute orb de ţânţari „.
Dragele mele nevinovate,
Copile tinere de graţii pline,
De la voi iată, că plec departe
De-acum în pace sânteţi cu mine.
Galant al vostru, gelos, fierbinte,
Deşi – alt nimica n-am câştigat,
Dar totdeauna îmi vor fi ‘n minte
„Acele palme ce mi le-aţi dat”.
Şi tu nea Oneo! nu uit dulceaţa
Când peste saduri, porumbişti, grâne,
Gonind un iepure de dimineaţă
Flămând pe vară sosii la tine:
Cu ce plăcere toţi m’ ospătară,
Bătrâni şi tineri! – Dar cel jurat
Cu alţi doi marturi mă apucară
„Să ispăşească câte – am stricat”.
Adio scumpă, şi mult dorită
Sălăşluire de farmec plină,
Unde departe de – orice ispită
Dulcea mea viaţă petreceam lină.
Tinere crânguri, păduri bătrâne,
De – aici plec iată, şi nu mai viu;
Inima-mi însă cu voi rămâne
Şi… o pulpană de anteriu”.
A scris şi mai multe poezii în ton mai vesel şi cu un refren care se repetă la capătul fiecărei strofe, cam în felul lui Béranger. Una din ele, intitulată Azi nebun, mâne cuminte,
sună astfel:
Dimineaţa fac proiecte
Şi nerozii ziua toată
Ş’ aste vezi, sunt tot efecte
Ispitelor ce-mi vin gloată.
Şi la orice mişelie
Ast refren îmi pun nainte:
Încă azi o nebunie,
Ş-apoi mâni om fi cuminte.
Ieri juram încai o lună
Să fiu şi eu om cuminte,
Să stau lâng’ o mândră jună
Ca un Caton înainte.
Dar când te vezi într-o mie
Mai gândeşti la jurăminte?
Încă azi o nebunie,
Ş-apoi mâni om fi cuminte.
Jocul cărţilor ştiu bine
Că ce fel de urmări are;
Mă prinsesem dar cu mine
Să stau normă de-nfrânare.
Dar cum scapi de lăcomie
Când vezi aur înainte?
Încă azi o nebunie
Ş-apoi mâni om fi cuminte.
Luxul, celor căror place,
E venin omorâtor;
Hotărâsem dar a-mi face
Un bun nume ‘n viitor.
Dar cum faci economie
Cu un sânge – aşa fierbinte;
Încă azi o nebunie
Ş-apoi mâni om fi cuminte.
Prânzurile cele dese
Sănătatea văd că-mi strică,
Hotărâsem dar de mese
Şi s-aud să-mi fie frică.
Dar când te ‘nvit cu – amicie
Să refuzi găseşti cuvinte?
Încă azi o nebunie
Ş-apoi mâni om fi cuminte.
De – adunările frivoale
Ziceam, zău, să fug departe,
Şi-n loc de capete goale
Numai cu ‘nţelepţi s’ am parte,
Dar schimbi lesne lumea vie
Cu acele barbe sfinte?
Încă azi o nebunie
Ş-apoi mâni om fi cuminte.
Aşadar mintea, văd bine,
Că pe mâni e de – aşteptat;
Dar ast mâne iar de mâne
Văd că fuge nencetat;
Cugetul cu ‘ncredinţare
Îmi zice ca s-o aştept
Iar inima-mi strigă tare
C-o să mor neînţelept.
Fabula, acel gen greu de scriere, deşi în aparenţă atât de uşor, se potrivea asemenea cu spiritul nepreocupat al autorului nostru, aşa încât afară de Gr. Alexandrescu el e singurul care a mai scris fabule bune în Ţara Românească. Căci fabulele lui Eliade, pline de aluzii politice şi de partidă, nu merită acest nume, iar cât despre alţii tăcerea asupră-le e mai folositoare pentru ei decât vorba.
MĂGARUL ŞI BOUL
Un măgar la un prinţ mare ajunsese favorit;
Dar pentru ce, cum şi ce fel nu mă ‘ntreba că nu ştiu –
Calităţile din fire astui neam nepricopsit
De comun fiind ştiute, de prisos să mai descriu.
Lăcomia, viclenia, sumeţia şi mândria
Întocmeau tot caracterul şi acestui fericit.
Dar cu toate – aceste daruri orice măgării făcea
Toate-i erau lăudate, toate lui i se trecea.
Era de toţi linguşit
Şi neîncetat curtenit
Şi onori şi căutare
Avuţie, ‘mbelşugare
Toate le – avea cu prisos.
Dar ce folos?
Că, măgaru – i tot măgar
Ajungă orice măcar.
De multele deci năravuri nemaifiind suferit,
Fu ezilat
Şi condemnat.
Să trăiască iar la ţară după teapa sa cea veche
Şi să fie soţ de muncă unui bou fără păreche.
Scăzut acum, domnul nostru, din măririle trecute,
Cătră bou, voind să-şi facă din nevoie o virtute,
Se puse să fericească,
Să laude, să mărească
Numai viaţa câmpenească
Şi cu multe argumente vrea să dea adeverire
Că nu-i altă fericire
Curată, fără căire,
Ca economia casei şi lucrarea de pământ.
Boul ascultă-n tăcere lungit pe un braţ de paie.
În sfârşât c-un lung căscat
Vorbeşti, zise, ca un înger, dar ia-mi spune – adevărat,
La schimbările acestea ce acum aud că sunt
Să se facă ‘n grajdul curţii, eşti şi tu trecut la foaie?
ŢĂRANUL ŞI PESCARUL
Un ţăran la târg se duse
Peşte vrând a-şi târgui
Ş’ alegându-şi un crap mare,
Fără altă cercetare
Serios pe loc se puse
La coadă a-l mirosi.
Păscarul l – astă vedere
Răbdarea de tot pierzând
Zice râzând:
– Om ciudat ca tine, vere,
N-am văzut de când sunt
Pe ast pământ!
Nici aşa minte neroadă!
Să miroşi peştii la coadă!
De e proaspăt de vrei s’ afli miroase-l la cap, creştine,
Că el de la cap se ‘mpute şi o ştie măcar cine.
– Despre cap, zise ţăranul,
Nici mai este de vorbit,
Căci o ştiu, o ştiu sărmanul
Că de mult i s-a ‘mpuţit.
Vream să văd încai la coadă dacă este precum spun,
Căci se poate de ‘ntâmplare să rămâie ceva bun.
TURCULEŢUL ŞI MUMĂ – SA
Turculeţu ‘n agonie era acum pe sfârşit;
Iar mă-sa ‘ncurajându-l îi zice: – O fătul meu!
Ce ferice eşti tu astăzi că acuma negreşit
O să zbori de – aici în ceruri şi de – aici, vrând Dumnezeu,
În paradis deodată o să te vezi transportat
Şi desfătat
Ca un credincios de frunte în poala lui Mohamed
Cu tată-tău de ‘mpreună de hurii încunjurat,
Zi şi noapte dezmierdat
De melodioase sazuri lângă marele Profet.
– Toate bune, maică dragă, sunt acestea care spui,
Zice suspinând băiatul, şi nu am nici o ‘ndoială
C-o să văd lucruri cereşti
Dar vrun havadiş ceva
De cele de prin cetate, dacă tata m – a ‘ntreba,
Nu-mi spui ce ză ‘i zic şi lui?
– Ciok seleam, spune-i din parte-mi.
Iar despre politiceşti Kiel-Hassan, vizir acuma, c-a ajuns numai să-i zici,
Că ‘nţelege el atuncea cum merg trebile pe – aici.
Dintre epigrame reproducem numai una care însă rezumă toate condiţiile pe care o epigramă trebuie să le împlinească:
EPIGRAMA MEA DIN PARTEA MULTORA
Din modestie, se vede,
Tot zici că nu ştii nimic,
Tu o zici făr’ a o crede,
Eu o cred fără s-o zic.
Colecţia tipărită în anul 1845 începe cu o poezie intitulată fatalitatea, care înfăţişează ca într-un monogram natura umorului său şi cu care noi încheiem reproducerile:
FATALITATEA
Din frageda mea vârstă restriştea m-a gonit,
De ‘mpotriviri, reversuri în veci am fost izbit;
Oricâte curg la alţii pe drumul lor firesc
La mine sunt brodite, pe dos mă întâlnesc:
Când vru să mă adoapte cutare fără fii
Îndată ceru-i dede o spuză de copii;
Când unui bogat singur eram moştenitor,
Nu-ş ce făcu, ce drese, că mi – ţi muri dator;
De am iubit din suflet, hoţeşte – am fost vândut;
De am iubit cu punga şi starea mi-am pierdut!
Gustat – am vreo plăcere? Făcut-am vreun pas
Pe calea desfătării? Venin mi-a dat pe nas;
Slujit – am cu credinţă? Nevrednic am trecut;
Prieteni obligat – am? Ingraţi mi i-am făcut;
Vreo rudă, vun de-aproape de-l rog a m-ajuta,
Mi se boceşte – atâta cât trebui – a – i mai da;
Să mă ‘mprumute nimeni nu s’ află bucuros,
Iar de chezeş, de martur sunt prea trebuincios;
La nuntă, la ospeţe nu ştiu să fiu chemat,
Iar la de morţi parade mă ‘nvită nencetat;
Bolnav, de chem vreun medic, se ‘ntâmplă şarlatan,
Cea mai uşoară boală mi-o delungeşte – un an,
Oricâţi nerozi din lume prieteni mi se fac,
Câte muieri bătrâne şi slute – eu le plac,
Săracii de oriunde mereu mă înteţesc;
Bogaţii de departe văzând mă ocolesc;
Nu e vreo rudă, bună ce nu m-a părăsit,
Nici crud vrăjmaş în goană ce nu m-a biruit.
Simpatie, dreptate nu aflu nicăiri,
Până şi-n elemente cunosc împrotiviri:
De-i nor şi-mi pun mantaua, vezi soare strălucit,
De-i cald şi-mi lepăd haina, pe ploaie s-a pornit;
Câte furtuni pe mare, primejdii pe uscat,
La mine se întâmplă, pe toate le-am cercat,
De şed închis în casă şi trag trist din ciubuc
Îmi flacără luleaua şi-mi face ursuzluc;
Iubesc mult poezia şi nu pot face-un vers
Să-mi placă, încai mie, căci toate şchioape ies.
În ast secol de aur ce om nu-i literat?
Dar mie nimeni asta, poreclă nu mi-a dat,
Şi uite am pe masă toţi autorii mari!
Citesc mereu jurnale şi port şi ochelari,
Şi surda! şi tot surda! Nu trec nici de băsnar,
Să-mi meargă vestea-n lume de mare cărturar.
De-oi vrea să-mi cerc norocul la orişicare joc
Pe orice – oi pune mâna tot foc! şi iar tot foc!
De ies noaptea, patrulea tot de om rău mă ia
Şi pîn’ a vedea bine, vai de spinarea mea.
Când stă de pe vreo casă o piatră a cădea
Aşteaptă pîn’ voi trece în capul meu să dea.
În cale-mi vreo groapă de cumva s – a ‘ntâmplat
De buruieni ascunsă, într-însa eu am dat.
De fac călătorie, din drum mă rătăcesc,
Când voi să merg la munte, la baltă mă trezesc.
De fac negustorie, nimic nu folosesc,
Căci vremea priincioasă nu pot s-o nimeresc;
Sau marfa nu se cată, sau preţul l-am greşit,
Sau c-am sosit la punctul când târgul s-a sfârşit.
În scurt, orice voi face, restriştea e aici
Cu mâna pe-a mea chică a trage sau brânci.
Când am noroc nainte, eu stau atunci pe loc.
După cât ştim, C. Bălăcescu trăieşte în Bucureşti ca pensionar al statului. Dacă aceste puţine şiruri ar fi în stare de a reîmprospăta numele său în aducerea – aminte a publicului român şi de a arăta totodată cum, alături cu direcţia străină în idei şi forme inaugurată în acel oraş, el a scris fireşte, foarte puţin influinţat şi fără pretenţie, că a avut meritul de a se arăta cum a fost, iar nu de a afecta simţiri străine lui şi poporului său, atunci scopul acestei dări de seamă este împlinit.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 21