Camera franceză a respins prin 319 voturi contra 159 propunerea de dare în judecată a ministerului conservator din 16 mai. Această Adunare, prin asemenea hotărîre, a dat o dovadă de înţelepciune care, drept spuind, nu se prea aştepta de la dînsa. Crima cea mare a ministerului de Broglie fusese, se înţelege, că sprijinise în alegeri candidaturi conservatoare, opuse candi daturilor radicale care au triumfat. De aci, după modul cum se înţelege în unele ţări regimul parlamentar şi libertatea opiniilor, s-a cerut capul miniştrilor învinşi, şi învingătorii, care erau, ca în toate cestiunile politice, şi judecători şi parte, au vrut să pedepsească pe acei ce încercaseră, fără succes este adevărat, de a lipsi pe Franţa de fericirea nespusă ca d-lor s-o reprezinte. Se înţelege că aceeaşi radicali, cînd sînt la putere, nu se sfiesc cîtuşi de puţin de a combate alegerea adversarilor lor politici cu o înverşunare mult mai mare şi prin arme încă mai neleale.
Aşa în 1871 prefecţii guvernului revoluţionar s-au prezentat pretutindinea ca candidaţi în însuşi judeţul pe care-l administrau. Astfel, în ancheta asupra revoluţiunii de la 4 septemvrie s-au publicat depeşi ale dictatorilor şi miniştrilor de atunci, recomandînd curat prefecţilor lor cutare şi cutare candidatură. Dar nu face nimic! Quod licet Jovi non licet bovi. Jupiterul republican poate să facă ceea ce nu este permis unui simplu conservator.
De aceea Camera radicală hotărîse darea în judecată a ministerului de la 16 mai. Noroc că preşedintele republicei, d-l I. Grévy, şi ministerul actual, condus de un om moderat şi înţelept ca d. Waddington, ţinînd seamă şi de manifestaţia unanimă a guvernelor şi a presei străine, au priceput imensul ridicol a unei asemenea acuzaţiuni şi au izbutit a pune un frîu poftelor necurate şi urelor meschine a tutulor nulităţilor invidioase care compun partida radicală estremă din Camera franceză.
Ne aducem aminte că în 1876 prezidentul Consiliului de atunci, d. Manolache Costache, fu mai puţin fericit într-o tentativă de asemenea natură. Şi d-lui, cu toate că rătăcit în mijlocul acelei administraţiuni multicolore, încercă să facă să se auză glasul bunului-simţ şi ceru, dacă nu părăsirea acuzaţiunei, cel puţin respectarea Constituţiunei de cătră vestitul comitet de acuzare. Pretenţiunea d-sale, deşi mai modestă decît a d-lui Waddington, n-a avut norocul să fie ascultată de capul statului, care, adus să se pronunţe între două teorii contrarii, alese teoria susţinută de d. I. Brătianu, căruia îi încredinţă şi prezidenţa Consiliului şi urmarea acuzaţiunii, pe cale anticonstituţională, în contra foştilor săi consilieri. Fiecare ştie rezultatul acestei hotărîri, care nu şi- a dat încă toate roadele sale pînă astăzi. Alta a fost purtarea d-lor I. Grévy şi Waddington; şi nu ne îndoim că moderaţiunea, energia şi înţelepciunea de care au dat probe va contribui mult a întări guvernul pe care-l prezidează.
Dară să terminăm printr-o ciudată observaţiune. Teoria susţinută în 1876 de cătră d. I. Brătianu şi aprobată de M. Sa Domnitorul, adică dreptul pentru Cameră de a, face chiar instrucţiunea procesului miniştrilor, n-a fost aprobată nici chiar de minoritatea violentă şi ultrarevoluţionară a Camerei franceze- căci iată concluziunile raportului d-lui Brisson.
Art. 1. Conform arf. … din Constituţiune, Camera deputaţilor dă în judecată înaintea Senatului pe membrii min isterului din 16 mai 1877, prezidat de d. duce de Broglie, şi ai ministerului din 23 noiemvrie 1877, prezidat de d. de Rochebouct.
Art. 2. Trei comisari, luaţi din sînul Camerei şi numiţi prin alegere, vor fi însărcinaţi să facă recuizitoriile necesare, să urmărească, să susţină şi să termine acuzaţiunea înaintea Senatului.
Va să zică cei 3 membri numiţi de Cameră n-au altă misiune decît aceea de acuzatori, de procurori, iar instrucţiunea judiciară, cu toate urmările ei, adică perchiziţiuni, ascultări de martori cu jurămînt, interogatoriu al acuzaţilor, arestări, aparţine, după chiar d. Brisson, Senatului, căruia aparţine şi judecata.
Iată dară teoria d-lui I. Brătianu, aprobată în 1876 de M. Sa Domnitorul, respinsă şi combătută de cei mai violenţi între cei violenţi din Camera cea mai violentă din Europa, de partizani deghizaţi ai Comunei. Aceşti veterani ai revoluţiunii, aceşti copii de suflet a lui Robespierre n-au cutezat astăzi să-şi însuşească instrucţiunea judiciară propriu-zisă, să se facă într-un timp acuzatori şi judecători în despreţul tutulor legilor şi a celei mai simple echităţi.
Să se felicite dară d-nii Brătianu, Rosetti, Missail etc. Fraţii şi mai marii lor din Franţa au rămas mai pe jos decît ei.
Este adevărat că Franţa este o republică, că în capul ei se află un simplu advocat, d. I. Grévy, pe cînd România este o monarhie înzestrată cu o Constituţiune a cărei pază este încredinţată jurămîntului şi onoarei unui principe dintr-o veche şi strălucită viţă. Se vede însă că advocaţii au şi ei pe ici pe colo meritul lor şi ca nu trebuie despreţuiţi.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X