Camerele de revizuire, după aproape o lună de la întrunirea lor, s-au gîndit în fine că erau convocate pentru cestiunea revizuirei art. 7. Mai bine tîrziu decît niciodată. La ce au întrebuinţat aceste 25 zile Adunările radicale? Puţine la verificarea titlurilor, puţine la discuţiunea adresei, şi restul s-au închinat unuia din sfinţii roşii numit Pierde-vară. „Nu pot acuza opoziţiunea că-i împiedică sau îi trăgăneşte. Nici o interpelaţiune nu s-a făcut pînă astăzi, cu toate scandalurile zilnice ale unei administraţiuni unice, credem, în Europa. La verificarea titlurilor, opoziţiunea, prin micul ei număr, a fost condamnată la un rol neînsemnat. În discuţiunea adresei i s-a închis gura, după ce vreo doi-trei oratori din sînul ei au putut abia să se rostească în zgomotul şi miorlăiturile Bueştilor et Comp.
Tot aşa s-a petrecut şi cu discuţiunea cestiunii atît de importante a numirii unei comisiuni în cestia izraelită. Opoziţiunea, prin glasul d-lui Vernescu, stabili cu multă forţă şi cu mult bun-simţ că, dacă este vreo cestiune în care iniţiativa aparţine guvernului, este această reformă atît de capitală, care este cea mai îngrijitoare pentru viitorul naţionalităţii noastre din toate cîte ne-au fost propuse sau impuse pînă astăzi. Totdeodată caracterul internaţional pe care, graţie art. 44 din Tratatul de Berlin, această cestiune l-a căpătat impunea guvernului datoria cea mai strictă de a se rosti cu lealitate şi cu francheţă faţă cu reprezentaţiunea ţărei. Nu aşa i s-a părut guvernului că trebuie să lucreze; a stăruit să se numească de Cameră o comisiune, în maioritate compusă de Stolojeni şi Costineşti, şi dînsa, întrunită cu devotaţii guvernamentali din Senat, are să propuie ţărei soluţiunea acestei mari afaceri. Aci este un joc copilăresc. Niminea, nici în puntul de vedere fizic, nici în punctul de vedere moral, nu se ascunde dindărătul umbrei sale. Dificultatea pentru guverne este că nu poate obţine cele două treimi pentru a satisface angajamentele ce, cu toate denegările sale neruşinate, le-a luat şi faţă cu Alianţa izraelită şi faţă cu cîteva guverne europene. Dar maioritatea o poseda în Cameră şi în Senat, ŞI nici că se putea altminterea după alegeri săvîrşite prin asemenea mijloace. Oricine ştie dar că nimenea n-a intrat în aceste comisiuni, fie din minoritate, decît prin voinţa sa. Ce purtare însă tre- buia să ţie minoritatea?
Din momentul ce opoziţia s-a pus pe singurul teren constituţional şi logic, adică de a cere guvernului să-şi ridice masca şi să spuie în fine ţărei cum crede că această mare şi naţională chestiune poate fi rezolvată fără a atinge interesele şi drepturile ei, şi totdodată împăcînd în marginile putincioase cerinţele Tratatului de la Berlin, atitudinea sa era din cele mai simple: să aştepte acest proiect de lege, fie ca guvernul să se hotărască a-l propune direct ca guvern, fie ca, printr-un tertip copilăresc, să-l propună sub vălul foarte subţire al unui proiect făcut de amicii săi din Cameră şi Senat.
Prin urmare opoziţiunea n-avea nici un rol în acel consiliu de familie roşu ce se numeşte comisiunea Camerei şi a Senatului. Astfel totalitatea opoziţiunii din Senat a înţeles rolul său. Aşa nu numai n-a luat parte la vot, dar doi membri ai opoziţiunei, dd. N. Boerescu şi N. Cretzulescu, aleşi în acea comisiune, s-au grăbit a-şi da demisiunea.
Astfel a lucrat şi opoziţiunea din Adunare, cu o singură escepţiune. Onor. d. P. Carp, ales de majoritate în această comisiune fără concursul niciunuia din amicii săi politici, a crezut că trebuie să ia parte la aceste lucrări.
Fără a osîndi în mod absolut această linie de purtare a onor. d. Carp, fără a contesta cîtuşi de puţin că dînsa a putut să-i fie inspirată prin consideraţiuni destul de puternice, cum de exemplu necesitatea de a supraveghea mersul guvernului şi al comisarilor săi în această afacere, orişicum nu mai puţin stăruim a crede că d. P. Carp este în această afacere cu totul izolat şi în contradicţiune chiar cu amicii săi politici cei mai apropiaţi: d-sa nu reprezintă decît ideile sale personale, iar nu ale minorităţii Adunării. Această declaraţiune era necesară. Cu bizantinismul lor cunoscut, prea adeseaori roşii s-au servit de opinia izolată a unui membru din partidul conservator pentru a-l confunda cu întregul partid la răspunderea acestor opiniuni cu totul personale; şi cu toate astea orice membru al partidului conservator care a crezut că în cutare cestiune trebuie să se despartă de majoritatea grupului său a avut totdauna lealitatea să se rostească că lucrează în numele său personal. Dar aceasta nu a împiedicat pe onestul organ al partidului roşu să facă să atîrne asupra întregului partid conservator răspunderea unor opinii izolate. Pentru că dar de astă dată această tactică vicleană să nu aibă nici chiar un pretext de a se ivi, am crezut că trebuie să facem această declaraţiune netedă. Oricari ar fi opiniunile partidului conservator din Senat şi Cameră asupra soluţiunii definitive a gravei cestiuni a art. 7, într-un punct el a fost unanim, în punctul procedurei constituţionale, adecă de a cere ca guvernul să se conforme şi Constituţiunii şi uzului parlamentar din toate ţările, dîndu-şi opinia sa motivată şi aducînd sub responsabilitatea sa un proiect de lege în cestiunea de faţă. A lua parte în comisiunea numită din îndemnul guvernului pentru a-l scuti (cel puţin aşa crede el) de sarcina constituţională care-l priveşte numai pe dînsul este dară a reveni în mod indirect asupra acestei opinii. Pentru a nu se da loc deci la asemenea interpretaţiuni, care ar aduce confuziune în spiritul public, sîntem autorizaţi a declara că partidul conservator stăruieşte în atitudinea care a luat-o de la început şi că orice opinie sau demers al vreunuia din membrii săi contrarii acestei atitudini nu pot lega decît pe acel membru, iar nicidecum schimba sau ingaja politica întreagă a partidului.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X