Binele public” ne-aduce ştirea că plecarea d-lui Boerescu la Berlin nu are de scop regularea definitivă a cestiunii aşa- zisei răscumpărări, ci încheiarea unei alianţe ofensive şi defensive. Desigur că ştirea aceasta, tocmai fiind atît de importantă, cată să fie primită cu mare rezervă.
Fără a discuta cîtuşi de puţin dacă o asemenea alianţă este sau nu cu putinţă, de e folositoare ori nu ţării noastre, trebuie să mărturisim că auspiciile sub cari ni se prezintă ne face să nu-i dăm crezare.
După opinia noastră e destul ca un ziar să semnaleze o asemenea alianţă pentru ca de-a doua zi toate tratările să fie rupte.
Trebuie să aducem aminte cititorilor noştri că alta, cu totul alta e maniera cabinetului german şi îndeosebi a d-lui de Bismark de-a încheia alianţe. Cine ştie, cui [î]i trecea măcar prin minte, la timpul cuvenit, că Germania încheiase alianţă <în> [cu] Italia? Nu ministrul de esterne al Italiei, nu vrun trămis estraordinar, [ci] un general, care părea a fi trecut prin Berlin mai mult de curiozitatea de-a studia Prusia, o-ncheiase fără ştirea altora decît a celui mai restrîns şi mai înalt cerc guvernamental, poate fără ştirea altcuiva decît a regelui şi a cancelarului. Cu totul analogă a fost încheiarea alianţei cu Bavaria. La întrebarea lui Benedetti dacă Prusia are de gînd a-ncheia un tratat cu Bavaria se răspundea din Berlin: „Nu! nu vom încheia un asemenea tratat.” Cînd, în urma războiului franco-german, se dovedi existenţa unui asemenea legămînt, cabinetul german era acuzat de rea-credinţă faţă cu ambasadorul Franţei. Atunci li se răspunde francejilor: „V-am asigurat cu drept cuvînt că nu vom mai încheia nici un tractat cu Bavaria, pentru că, pe cînd ne întrebaţi, noi îl încheiasem de mult deja.”
O escepţie de la regula deplinei discreţii cu care Germania procede la încheiarea alianţelor sale pare noua alianţă austro- germană, mărturisită făţiş, dar pare numai. Scopul acestei alianţe era t ocmai ostentaţiunea, era de a arăta Rusiei că, în cazul unei răciri faţă cu Germania, tot ea pierde, izolîndu-se şi ieşind din alianţa celor trei împăraţi.
Repetăm dar că simplul fapt că un ziar e în poziţiunea de a comunica o asemenea noutate e un semn că noutatea e prematură, ba că ar putea fi cauza ca orice tratări să înceteze la moment. O alianţă ofensivă şi defensivă mărturisită în momentul de faţă, în care o încordare oarecare există între Rusia şi Germania, ar fi un act nu tocmai prudent de provocaţi une din partea Germaniei şi cu totul imprudent din partea noastră.
Nouă îndeosebi ni se pare că „Binele public” e jertfa unei mistificaţiuni bine mînuite de cătră guvernanţii roşii. Pentru a stîmpăra turburarea produsă în România prin convenţia de răscumpă rare roşii cred de cuviinţă a spune: „Iată preţul ce 1-am obţinut noi prin răscumpărare, alianţa Germaniei şi implicite a Austro-Ungariei”.
„Binele public”, făcîndu-se organul de propagare a acestei noutăţi, ba combătînd eventualitatea unei asemenea ali anţe, o acreditează şi mai mult, încît pentru moment răscumpărarea ar trece ca un adevărat act de mîntuire naţională, ca preţ al unei puternice alianţe. Acesta este însă scopul roşiilor, de a face să amuţească nemulţumirile contra răscumpărării prin răspîn direa unei asemenea noutăţi prin chiar organe de ale opoziţiei.
Dar pe lîngă acest scop mai există şi altul. „Timpul” a atras mai întîi atenţia cititorilor că, cu toată impetuozitatea cu care presa roşie combătea pe ruşi, totuşi actele d-lui Brătianu se potriveau minunat cu intenţiile politicei marei împărăţii vecine; am căutat atunci cheia acestei ciudate coincidenţe şi ea se potrivea exact cu toată activitatea îndelungatei cariere politice a d- lui Brătianu. „Românul”, făcîndu-se a ignora întîi ştirea, a s cris totuşi vro trei-patru articole drept răspuns, confirmîndu-ne şi mai mult în credinţa că aceea fusese cheia adevărată a politicei roşii. Tot în acel articol am spus atunci că se pregăteşte un aparat de siguranţă, o suplantare de ochii lumii, şi anume p rin persoana d-lui Boerescu, care ar avea de jucat un rol analog cu acela al d-lui N. Ionescu în timpul încheierii convenţiei ruso-române. După spatele ministrului oficial de esterne se petreceau atunci toate, şi pe cînd deosebite capacităţi problematice, ierte-ni-se espresia, erau încîntate de importanţa diplomatică ce li se dedese şi pe care o manifestau c-un fel de naivitate prin dese greşeli de ortografie în raporturile franceze, pe atunci îndărătul acestui paravan, compus din oameni sinceri, însă cu to tul proaspeţi şi neesperimentaţi în diplomaţie, se opera adevărata politică, alianţa de fapt cu Rusia, renunţarea la neutralitate, încheierea convenţiei.
Ei bine, deşi se zice non bis in idem, totuşi lucrul e aproape analog cu cel petrecut odată. Străinăta tea e încredinţată că roşii sînt, cei mai mulţi desigur fără ştirea lor, realizatorii vestitei programe panslaviste a romanţierului Danilewski şi că firma Rosetti-Brătianu e o firmă cu idei preconcepute în politica esterioară a ţării. Trebuie dar schimbată , trebuie d. Boerescu ridicat oficial în capul partidului roşu, iar îndărătul noii firme facă-se voia ta, sfinte Vladimir!
E dorinţa constantă a cercurilor roşii ca în Europa să se risipească prevenţiunile contra lor şi paravanul ne pare d. Boerescu. Ştiri cu dibăcie răspîndite asupra rolului marelui om de stat, reîmprospătate cu aceiaşi dibăcie în organe străine ar fi deci proprii de-a reabilita pe roşii în ochii Europei ; pentru ca ei s-o poată amăgi din nou. Fondul politicei lor, confederaţiunea danubiană în esenţă slavă, este acelaş de la 1848 şi pînă astăzi, cel propagat prin „Republica română” de la
Bruxelles, apoi prin „Pruncul”, care prunc rămînînd, pretinde că de atunci încoace s-ar fi operat o mare schimbare în obscura sa origine şi că ar fi dev enit azi neaoş „Român”.
Aceasta ni se pare nouă esplicarea noutăţii de alianţă. C-o lovitură ea avea de gînd să înlăture şi nemulţumirea ţării contra răscumpărării şi prevenţiunile Europei contra roşiilor.
Să nu se uite că avem a face cu o şcoală de politi că esenţial bizantină, pe care pînă azi veracitatea înnăscută a caracterului românesc n-a fost în stare s-o nimicească şi că acea şcoală e mai departe decît oricînd de a îngriji de interesele ţării, ci se servă de ele numai ca de pretexte pentru realizarea de ambiţiuni personale, pentru crearea de reputaţiuni uzurpate, pentru bunul trai a unei secte de oameni cari, lipsiţi de umbră de merit chiar, văd în statul român mijlocul temporal pentru realizarea planurilor lor de comoditate individuală. Pentru asemen ea oameni orice mijloc de acreditare şi de reabilitare e binevenit, chiar dacă un asemenea mijloc ne-ar atrage cele mai mari greutăţi exterioare.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X