Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
Ziarul „Românul” în revista sa de la 18 1. c. calcă pe urmele „Presei”: nu există partid conservator, a zis d. Boerescu, căci aşa trebuia să zică ca ministru sub d. I.C. Brătianu; nu există partid conservator, repetă la rîndul său
„Românul”, deoarece prinţul Dim. Ghica, d-nii B. Boerescu, G. Gr. Cantacuzino şi P. Carp nu încuviinţează noua organizare a conservatorilor, deoarece, zice „Românul”, aceşti d-ni se pot întruni mîni şi stabili în comun o programă pe care o vor da la lumină ca programă a partidului conservator.
Fără a ne opri un singur moment la tactica puţin leală, după obicei, a „Românului”, care caută a aduce confuziune în spiritele celor slabi de înger prin aserţia că nu mai poate exista partid conservator deoarece patru membri lipsesc din lista conservatorilor din nou organizaţi; fără a discuta brevetele de capacitate sau de întîietate pe cari le decernă „Românul”, ca decan al liberalilor, membrilor partidului conservator, fără a intra în fine într-o discuţiune care numai serioasă nu poate fi întru cît priveşte publicarea numelor numai a preşedintelui şi vicepreşedintelui partidului conservatorilor, de vreme ce oricine ştie că în toate ţările constituţionale din lume singuri preşedinţii sînt chemaţi a reprezinta partidele, dovadă dualitatea Rosetti-Brătianu, care reprezintă nu numai partidul aşanumit roşu dar şi … naţiunea întreagă, ci vom căuta, o dată pentru totdeuna, a restabili în puţine cuvinte adevărul asupra poziţiunii celor patru nume cu cari „Românul” se serveşte cu atîta impunitate de cîtva timp.
Înainte de toate, ca teorie generală, nu se poate susţinea că ar exista o asemănare între cuvintele ce determinează pe un conservator de a merge sau nu cu partidul său şi cuvintele ce determinează pe un roşu de-a ţinea orbiş la partidul său. Între cele patru nume citate de „Românul” sînt doi conservatori pe deplin neatîrnaţi ca avere şi cultură şi desigur liberi de-a accentua prin persoanele dumnealor fie deosebiri de procedere, fie chiar de program. Căci partidul conservator este acela al neatîrnării de caracter şi dacă există o divergenţă în cestiuni de apreciaţi noi n-o aprobăm, n-o dezaprobăm, rămîne numai de a se dovedi cine are cuvînt, cine nu. Pe partidul roşu îl ţine la un loc şi îl disciplinează nevoia de funcţiile statului şi neînsemnătatea individuală a celor mai mulţi membri, pe cel conservator identitatea de principii; şi fiindcă nevoile pot fi comune, dar e mai greu ca principii abstracte să se reflecte în acelaşi chip în o sumă de capete omeneşti, de aceea nici negăm, nici ne pare rău dacă unele persoane din partidul conservator simt necesitatea de-a se deosebi într-un chip sau într-altul de noi. Ceea ce – după „Presa” şi „Românul” – e un defect al partidului ar trebui din contra considerat ca virtutea sa de căpetenie.
Această deosebire fundamentală stabilită între lot ce e roşu şi tot ce e conservator, între tot ce trăieşte din şi prin politică şi între toate elementele sănătoase pentru cari politica nu este mijloc de existenţă, ci numai mijloc de-a îndrepta în bine mersul vieţii statului, să venim acuma la cele patru persoane îndeosebi despre cari nu ştim în adevăr dacă au autorizat sau nu pe „Românul” de-a le decerne brevete.
Prinţul Dim. Ghica şi d.V.Boerescu s-au despărţit de mult de partidul conservator; data acestei despărţiri e aceeaşi a naşterii Centrului.
Prin urmare din patru au rămas doi.
D G. Gr. Cantacuzino a recunoscut de preşedinte al partidului pe d. Manolaki Kostaki şi a funcţionat mai mult timp ca vicepreşedinte al partidului împreună cu d. Teodor Rosetti; dacă s-a retras în urmă e fiindcă a diferit de ceilalţi în privinţa procedurii; ne credem însă autorizaţi a afirma că a rămas conservator, precum a fost totdauna, şi că nu d-sa va fi vreodată o cauză de dezbinare pentru partidul său.
Prin urmare din doi rămase unul.
Cît despre d. P. P. Carp, pentru care avem toată stima şi căruia nu i-am făcut nicicînd imputări, precum şi le fac roşii între sine cînd colidează interesele lor, de vreme ce n-am avut decît coliziuni în maniera de a vedea şi apreţia unele cestiuni, ba adeseori nici chiar aceasta, ci numai divergenţe în privirea oportunităţii şi neoportunităţii, putem zice că – mutatis mutandis – există oarecare analogie între atitudinea d-sale în partidul conservator şi aceea a fracţiunii în partidul liberal.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
17 februarie – 31 decembrie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI