Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
În vederea alegerilor pentru consiliile judeţene se încheie multe alianţe, pur şi simplu în vederea rezultatului practic al unei majorităţi sigure de voturi. Lucrul s-a observat nu numai la noi, ci în toate ţările. Partidele înlăturate din viaţa publică prin atotputernicia guvernamentală se numără şi-şi unesc voturile asupra cutăror persoane, fără privire la nuanţă, numai opoziţie să fie. Aceste uniri nu se fac pe baza unor concensiuni de principii, ci pe aceea a unor concesiuni de fapt, rezervîndu-şi fiecare de-a se accentua, cînd va ieşi la suprafaţa vieţii publice, conform programei sale. Un asemenea compromis s-a făcut de atîtea ori între centru şi socialişti în Germania şi tot astfel e – mutatis mutandis – unirea între conservatori şi fracţiune la Iaşi, se înţelege, distingîndu-se cele ce sînt a se distinge, căci nici conservatorii ieşeni nu sînt retrograzi, nici fracţiunea nu e socialistă.
Acestei uniri în vederea alegerilor nu i-au lipsit imputările. Întemeiate ori neîntemeiate, nu ne preocupăm deocamdată; sigur e numai un lucru. Nu este folos reversibil în perspectivă, încît această picătură amestecată în unirea roşilor cu d. Boerescu de ex. nu se aplică defel la compromisul din Iaşi. Discutăm numai dreptul de-a face asemenea imputări; căci cine le face? „Presa”.
Iată coarda pe care-o ţine acum organul răposatului Centru:
Iată dar dreapta, conservatorii estremi, uniţi, aliaţi cu elementul cel estrem dintre liberali, cu fracţiunea, cu aceia cari pînă astăzi joacă la noi rolul de adevăraţi demagogi.
Care este întinderea şi condiţiunea acestei alianţe, operate la Iaşi, nu ştim.
Şi, cu toate că nu ştiţi, discutaţi trei coloane de polologhie. Nu-i vorba, cam aşa faceţi cu toate cestiunile: discutaţi făr-a şti asupra lor cîtu-i negru sub unghie. Haina cea mai potrivită neştiinţei e tăcerea, de acolo proverbul latin: si tacuisses philosophus mansisses. De tăceai, mintios mai erai. Din neştiinţă nu rezultă decît neştiinţă – nimic; căci de veţi multiplica nula cu oricîte vorbe deşarte n-o să iasă decît vorbă lungă fără rost, de n-are omul încotro apuca să scape de lihnirea ce produc inteligenţei cuvintele neînsoţite de un înţeles concret.
D-acolo apoi grozave imputări asupra monstruozităţii combinării voturilor în nişte biete alegeri judeţene în cari principiile de politică generală nu joacă nici un rol.
Ce sterp teren!
Generoşi, cum sîntem totdauna, şi nevoind a lăsa pe confraţii noştri respectabili de a-şi istovi inteligenţa căutînd flori retorice pentru oprob[r]iul acestei nevinovate conlucrări electorale, le prezentăm, în faşe încă, însă foarte sănătos, un mic monstru de alianţă lucrativă, pe care iată-l din creştet pînă în talpă.
Iată ce scrie „Presa” din aprilie 1875:
Apoi însuşi domnitorul, în urma greşalelor neiertate şi-a conduitei perfide a adversarilor noştri (roşii) din 1868 şi 1871 martie, mai poate avea încredere în nişte turburători sistematici, cari au dovedit că nu sînt decît nişte nulităţi ambiţioase ?
Una la mînă. Vasăzică, la 1875 d-nii Rosetti-Brătianu nu erau decît nişte nulităţi ambiţioase şi turburători sistematici, cu conduită perfidă. Cîte lucruri nu sînt bune de ştiut în lumea asta?
Ce povesteşte însă „Românul” ca răspuns la acel atac?
La 1860 principele Cuza fu silit să cheme la minister pe membrii partidei ce serveşte acest ziar. Peste vro 30 de zile ministeriul acela decide a demisiona motivat.
D.V. Boerescu face schiţa demisiunii, pe care d. C.A. Rosetti o mai modifică, îndulcind-o. Avem încă în original acea frumoasă schiţă.
Domnul cheamă pe toţi miniştrii şi le cere să reia demisiunea, spre a o mai îndulci. Refuzîndu-i-se cererea, se supără şi lasă să-i alunece următorele cuvinte:
– N-aveam încredere în d-v., ş-am fost însărcinat pe d. Boerescu să vă survegheze. Am suferit pentru omul pe care principele Cuza [î]l desconsidera în asemenea mod.
Numai espres pion de şah al lui Vodă nu se zice. Două la mînă! Bună şi asta.
Dar de ce atît de departe, cînd binele e atît de apropiat? La 2 iunie 1879 – azi un an – „Presa” scria următoarele:
De două ori de la 1866 România a avut nenorocirea şi umilirea de a vedea pe radicali la guvern şi în amîndouă rîndurile roşii au fost un adevărat flagel pentru ţară.
Au promis, în mod ipocrit, libertatea în alegeri; dar influenţa morală şi ameninţările au jucat primul rol, căci cuvîntul „libertate” l-au întrebuinţat numai cu numele, iar nu şi în fapte. L-afirmă în cuvintele lui şi-l neagă în faptele lor. Este apostazia lor cînd ajung la putere, pe cînd libertatea, este cultul lor fiind în opoziţie … căci nu este nimic de comun între acest divin principiu şi între radicali. Renegaţi ai acestei libertăţi dovedesc pe fiecare zi apostazia şi incapacitatea lor de-a guverna.
Au luat locul guvernului conservator fără să fie capabili a face ceva mai bun sau chiar de-a face altfel, şi lumea a început să vadă că toţi oamenii lor politici nu sînt decît nişte bărbaţi plini de pasiuni şi de ură (vorba prinţului Ghica). Timpul este mai aproape decît se crede ca un dezgust general să se ridice în toate părţile ţării noastre şi să-i înlăture de la putere.
Din magistraţi visează şi tind a face nişte funcţionari devotaţi urelor şi pasiunilor lor; din armată ar voi să facă nişte instrumente docile ale lor pentru timpul cînd nu vor mai fi la putere, glorificînd pe ofiţerii cari se revoltă contra disciplinei.
Aceşti oameni ce se intitulă, în mod ridicol, de „liberali”, înjurau şi nesocoteau pe toţi românii de bine cărora puterile străine, pentru onoarea României, le dădeau vro decoraţie însemnată şi-i arătau opiniei publice ca vînduţi străinilor, ridiculizîndu-i cu diferite titluri nobilitare (baron P … de exemplu). Ajunşi odată la putere, liberalii noştri căpătară şi mai multe decoraţii străine şi-umplură piepturile cu cruciuliţe şi păsăruici, ca să piardă Basarabia, să cheltuiască milioane . . . etc. etc.
Apoi asta zicem şi noi, păcatele noastre!
Cine zice că noi atăcăm pe roşii? Ferit-a sfîntul! Nu facem decît să copiem, ca nişte umiliţi discipoli întru cele bune şi plăcute lui Dumnezeu, ceea ce-a zis „Presa” despre ei. Mai parafrazăm noi, nu-i vorba, dar mic e meritul nostru, mare al „Presei”.
Dar cum stau azi – după 360 de zile – onorabilii de la „Presa” cu acei oameni al căror guvern e o nenorocire şi o umilire, un adevărat flagel pentru România, cu acei oameni incapabili de-a guverna, cari toţi sînt plini de pasiuni şi de ură, cari fac din armată instrumente docile, glorificînd revolta în contra disciplinei, cu acei oameni umpluţi de păsăruici şi cruciuliţe ca să piardă Basarabia. . . ?
Cum stau?
Bine, sănătoşi cu toţii. Astăzi scrie „Presa” că:
Unirea şi fuziunea între elementul liberal al stîngei şi elementul liberal moderat (Dimitrie Ghica-Boerescu) sînt naturale; amîndouă aceste elemente sînt identice în natura lor. Din unirea lor poate ieşi un ce omogen, o adevărată forţă prin colectivitate.
Mai e vorbă? Cine zice altfel?
Iată dar o temă escelentă pentru onorablii confraţi de la „Presa”. Ce să-şi piarză timpul cu nişte franctirori ca noi, gata totdeauna a răspunde cu foc de cîte ori fac o mişcare în contră-ne şi… sîntem tari în meşteşugul acesta. Cînd „Presa” ne va esplica nouă cum se concordă lucrurile de mai sus, promitem să-i esplicăm şi noi cum se concordă procederea din Iaşi.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
17 februarie – 31 decembrie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI