Citit-a vreodată d. C. A. Rosetti resturile sofiştilor greci, eristica filozofilor din India, scrierea lui Gerard Hamilton asupra sofismelor parlamentare, cartea lui Dumont din Geneva asupra aceleiaşi materii? Nu ştim în adevăr dacă are cunoştinţă de lucrurile acestea, dar ceea ce ştim e că un sofist politic mai perfect decât părintele democraţiei române arareori se va găsi. Nu cunoaştem în adevăr apucătură, subţire sau din topor, pe care redactorul „Românului” să n-o întrebuinţeze faţă cu noi şi trebuie o minte călită oarecum în toate subţietăţile ce se obicinuiesc de oameni spre a falsifica adevărul pentru a întâmpina curioasele, dar intenţionatele sărituri ale spiritului său.
E prea adevărat că mai nu e om politic care să nu facă sofisme, căci sofistica e logica patimei şi a interesului şi patima e oarbă, iar interesul uită tot, pentru a nu se vedea decât pe sine.
Ne-ar duce prea departe dacă am analiza şi clasa după Gerard Hamilton tot ce spune d. C. A. Rosetti, care – un sofist naiv şi convins poate de aceea ce zice – îndrăzneşte a afirma în Cameră şi prin ziarul său că n-a spus niciodată neadevărul. Niciodată! Dar să ne ierte Dumnezeu şi verde vorbind: d. C. A. Rosetti este incapabil de a spune un singur adevăr, precum e incapabil a-l pricepe. Există o boală de ochi numită daltonism. Ochii cuprinşi de ea văd culorile altfel; în loc de roşu văd verde bunăoară. Această boală poate deveni foarte primejdioasă dac-o contractează un conductor de trenuri de drum de fier, căci pricepe semnele ce i se dau cu steaguri sau discuri colorate altfel decum i se dau şi, aplicându-le cum le vede, poate espune pe pasajeri ciocnirilor celor mai dezastroase. Ei bine, [î]i cerem iertare d-lui C. A. Rosetti că ne permitem a-i face diagnoza ochilor săi intelectuali, dar d-sa s-a născut cu daltonismul minţii, e incapabil de-a distinge colorile, pricepe sau se preface a pricepe pe dos ceea ce zicem şi ne atribuie aproape pururea contrariul de ceea ce am afirmat. Dac’ ar fi mai tânăr, calea valea, îndreptare ar fi cu putinţă: un bun collegium logicum, cu insistenţa profesorului de-a nu uita punctul controversei, i-ar ajuta mult. Dar bătrân şi atât de deprins cu mânuirea instrumentelor erorii, noi mai nu putem scrie pentru d-sa, ci pentru bunul simţ al publicului, care ne pricepe credem, căci nu vorbim nici chinezeşte, nici apocaliptic.
Astfel „Românul” de ieri spune bunăoară cititorilor săi că, după ce d. Maiorescu a susţinut în Cameră necesitatea reformei tocmelelor agricole, alegătorii săi se întruniră, şi-l dezaprobară; că noi avem tristul curaj de-a combate astăzi ceea ce am susţinut ieri; că acuzând pe ministrul ce-a propus reforma, a cărei necesitate nici noi n-o putem nega, facem act de politică cu scopuri nemărturisite şi de răi patrioţi.
Deie-ne voie d. C. A. Rosetti a contesta cu desăvârşire ceea ce zice. Nimeni n-a dezaprobat pe d. Maiorescu pentru că a susţinut necesitatea reformei; nimeni din noi n-a tăgăduit această necesitate; nimeni n-a acuzat pe d. ministru pentru că a propus reforma. Cum a propus-o, asta a fost cestiunea; asupra modului am insistat şi l-am găsit revoluţionar şi propriu a agrava, nu a uşura situaţia. Dar modul cum se face un lucru e în toate celea esenţial. Cântă pe violină Don Pablo de Sarasate şi cântă, pardon de espresie, şi onor. Costinescu. Cum cântă unul şi altul, asta e cestiunea.
D. C.A. Rosetti voieşte reforma magistraturii. Şi noi o voim, dar cum? Noi cerem numirea prin concurs de titluri şi vechime de serviciu, precum şi inamovibilitatea; d. Rosetti voieşte să fie aleasă de garda orăşănească a venerabilului autor de versuri neogreceşti, Serurie. În privinţa necesităţii reformei ne înţelegem deci cu onor. d. Rosetti, dar în modul cum pricepem unul şi altul lucrurile, ne cam deosibim, n-ar fi cu bănat, şi încă binişor.
Şi noi am voi răul ţăranului?
Dar, dacă, de ani încoace, a fost foaie care-n nenumărate rânduri s-a ocupat cu de – amănuntul şi se va ocupa încă de soarta ţăranului, acea foaie a fost „ Timpul” Numai răposatul Bolliac a mai scris poate cu atâta convingere ca şi noi în cestiunea aceasta, şi colecţia din anul trecut şi din cel curent e faţă pentru ca oricine să se convingă că e poate singura cestiune în care am scris cu toată patima de care e capabilă inima noastră, cu toată durerea şi cu toată mila pe care ne-o inspiră tocmai ţăranul, acest unic şi adevărat popor românesc.
El, căruia nu-i dăm nimic în schimb, păstrează prin limbă şi datini unitatea noastră naţională; el e păstrul caracterului nostru în lumea aceasta franţuzită şi nemţită, el e singurul care de zece veacuri n-a desperat de soarta noastră în Orient. Aşa chilos şi greoi cum este, e o putere de rezistenţă în el pe care nimeni n-o poate sfărâma, nimeni îndupleca. Lipit în Basarabia de colosul ucigător de naţii al Rusiei, el, neamul râzător al lui Miron Costin, îşi bate joc de muscali sub nasul lor, parc’ a lui ar fi toată împărăţia muscalului. În Ardeal scoate cusur ungurului şi neamţului; pretutindeni acelaşi, pretutindeni întruparea tinereţii etnice, pretutindeni simţindu – se şi fiind superior celor ce-l înconjoară.
Şi noi i-am voi răul?
Dar dovada cea mai vie e istoria recentă chiar. Două din trei părţi a întreg pământului României îl dădea Regulamentul Organic în posesiunea ţăranului în schimbul a 22 zile de lucru pe an. Astăzi? Sub domnia banului cosmopolit şi a posesiunii cosmopolite, d. C.A. Rosetti e silit să prevază în lege ca cel puţin 2 zile pe săptămână să rămână pe seama ţăranului, ca să-şi cultive pământul său propriu. Va să zică nu 22 de zile ale Regulamentului, ci 220 de zile ale erei liberale, înzecit atâta cât muncea înainte, munceşte astăzi, şi e mai sărac decât oricând.
Şi cine e de vină dacă ţăranul nostru nu mai e la largul lui?
Cine, decât reformatorii cari au voit să ‘ndrepteze datinele aşezate de Domnii cei vechi şi adunate în această privire în Regulament?
Cine, decât inovatorii cari credeau a putea inventa o altă ţară, cine decât cei ce au introdus trebuinţe străine, legiuiri străine, mode străine, cine decât cei fără ştiinţă de carte şi fără seriozitate morală s-au improvizat în stăpânitori ai acestei vechi şi binecuvântate ţări? Nu ne mai silească d. C.A. Rosetti a repeta crudele adevăruri despre plebea nesăţioasă de străini şi semistrăini pe cari i-a înţolit din sudoarea aceluiaşi ţăran pe cari se preface azi a-l compătimi, căci, când ajungem a vorbi de ea, d-sa ştie fără îndoială din esperienţă că tot fanatismul nostru de rasă se dezlănţuie atunci şi că praful se alege din gheşeftarii şi patrioţii de meserie cari-l servesc.
Aşadar încă o dată: voim reforma legii tocmelelor, dar nu cum o voieşte d. Rosetti, căruia nu tocmelele, ci popularitatea şi vrajba socială [î]i îmblă prin cap. O voim cu serioase şi amănunţite studii, cu păstrarea celor două principii necesare în materie: libertatea tranzacţiunii şi obligativitatea strictă a îndeplinirii; o voim de bună credinţă şi întemeiată astfel încât să nu mai poată fi o armă de influenţă electorală în mâinile guvernului.
Şi, fiindcă pe d. C.A. Rosetti nu-l mai putem îndrepta, am dori ca treaba copiilor săi să nu fie a realiza republica, ci aceea de-a se pune serios pe carte şi pe muncă, pentru a compensa prin ele darea ţăranului care-i susţine. Puindu-se pe carte, studiind datinele drepte şi vechi ale ţării lor şi ale altora, se vor convinge că mare mult bine a fost odinioară în această ţară şi mare mult la largul lor şi în dragă voie trăiau oamenii înainte de epoca reformelor şi înnoiturilor; se vor convinge că statul omenesc nu e rezultatul unui contract sinalagmatic, ci un organism produs de natura intimă şi de înclinările unui popor şi că arta politică e ca arta medicului; are să sub-vină acţiunii şi reacţiunii binefăcătoare a naturii, nu să impuie legi a priori unui organism care nu poate trăi decât în conformitate cu legile lui înnăscute. Atunci se vor convinge tinerii că boala imigrării străinilor, boala simplificării muncii naţionale, boala feneantismului sunt toate a se atribui ideilor şi trebuinţelor nesănătoase şi disproporţionate introduse în ţară de minţi semidocte, de barbari pospăiţi.
Şi… mai ştii?… poate vor deveni reacţionari ca şi noi, poate se vor convinge că un popor tânăr nici nu e în stare a fi altceva decât reacţionar şi că demagogia şi republica universală nu sunt decât semne de marasm senil la o rasă învechită în zile rele, ale cărei puteri morale s-au sleit.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1882-1883, 1888-1889
„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
