Colegiul I din Iaşi au ales deputat în Cameră pe d. Titu Maiorescu şi aceasta din cauze binecuvîntate. Politica oarbă a roşiilor au adus soarta românimei întregi la marginea prăpăstiei. Prin buna chibzuinţă şi înţelepciunea generaţiei reprezentate de Negri, Alesandri, Grigorie Ghica Vodă şi alţii, Moldova a recăpătat acea bucată de pămînt din teritoriul ei strămoşesc care stăpîneşte gurile Dunării şi o parte a Mării Negre, Basarabia. Poporul românesc- deşi destul de numeros pe faţa pămîntului- a rămas însă în urmă economiceşte şi în cultură, deci nu putea să întreprinză lupta pentru existenţă decît sub scutul unui rol istoric, recunoscut de Europa şi congruent cu interesele ei. Misiunea statului român în afară era ca să formeze o despărţire între trei civilizaţii deosebite, între Austria şi Rusia pe de o parte, între Rusia şi Turcia pe de altă. Iar cît despre rolul intern, el e mai cu samă un rol de cultură temeinică, care să se răsfrîngă asupra tuturor românilor, oriunde ar fi trăind ei, şi să formeze oarecum stratul de căpetenie al unei culturi naţionale comune. Partidul conservator din Iaşi, ştiind pe deplin că acel petec de pămînt de la Dunăre este raţiunea de a fi a statului român din punctul de vedere al Europei şi cunoscînd făţărnicia liberalilor, cari sînt în stare să joace comedia protestării pentru a o da totuşi ruşilor în schimbul unor foloase personale de tot soiul, au ales cu majoritate absolută pe d. Maiorescu în aceste momente grele, dînd astfel un vot de neîncredere purtării îndoielnice a guvernului şi a Camerei. Afară de aceia d. Maiorescu mai însemnează şi altceva: tendenţa pentru răspîndirea unei culturi naţionale şi uniforme la ţăranul românesc. Pedagog şi fiu de pedagog, el a văzut cu ochi limpede beţia de fraze şi lipsa de cultura pozitivă a clasei de cenuşeri din România şi n-au găsit un alt antidot mai puternic contra epidemiei spirituale decît cultura ţăranului. Dar pentru aceasta era de nevoie ca limba ţăranului, fie el în România, fie în Ardeal, să fie pusă iar în scaunul de onoare ce i se cuvine, în locul în care o pusese cronicarii şi biserica. În lupta pentru limbă şi adevăr şi contra jargoanelor franţuzite sau nemţite şi a beţiei de cuvinte, d-sa a rămas învingător; autorii loviţi de pana sa energică nu mai cutează a se întoarce la obiceiul lor de a înşira cuvinte nouă în loc de idei adevărate; limba, şi împreună cu ea mintea, se curăţă şi se lămureşte, căci numai o limbă în care cuvintele sînt împreunate c-un înţeles hotărît de veacuri este clară şi numai o cugetare care se serveşte de o asemenea limbă e limpede şi cu temei.
Colegiul I de Iaşi a ştiut dar ce face cînd a ales pe d. Maiorescu. Organe- în genere foarte bine informate- din străinătate vorbesc că guvernul ne trădează. În memorandul colonelului Wellesley către lordul Derby cu data de 17 iulie 1877 se zice deja că împăratul Rusiei vrea să ia Basarabia.
„Corespondenţa politică” spune iar că măsura de a mobiliza pe toţi cîţi poartă arme în România (în contra Rusiei, dragă Doamne) e cu totul de prisos, căci, după informaţiunile ce le are, „guvernul român, cu toate manifestaţiile de formă” va da consimţirea la îndeplinirea dorinţelor Rusiei.
Simţind deci că în dosul vorbelor d-lui V. Alexandrescu şi a altora nu e decît frază şi comedie, vechea capitală a Moldovei şi-a pus încrederea într-un om care nu se lasă amăgit nici prin lacrămile de crocodil ale d-nului C. A. Rosetti, nici prin declamaţiile d-lor Holban & Comp.
La ştirea că Maiorescu şi Florescu sînt aleşi, Camera de astăzi, în care nu sînt decît vro doi-trei conservatori, a rămas îmărmurită de frică. Dosarul alegerii venise fără umbră de contestaţie, comisiunea de verificare n-a putut găsi motiv de invalidare nici măcar cît e negru sub unghie, deputatul trebuia proclamat. Ca cel ce se-neacă, Camera d-lui C. A. Rosetti trebuia să s-anine de un pai, de prerogativa de-a contesta fără motiv o alegere. Trebuia să se puie din nou în joc orice calomnie, orice neruşinare, doar s-ar găsi un pretext pentru amînarea acestei alegeri fatale frazei şi minciunii.
Cu misiunea de a contesta alegerea s-au însărcinat- cine?
Răspundem indirect spre caracterizarea lucrului. Meargă în Adunare un om care nu cunoaşte pe nici un deputat şi uite-se de jur împrejur cari sînt oamenii cei mai urîţi fiziceşte- nu mai vorbim de suflet- şi dacă va găsi figuri a căror vedere să-i strice dispoziţia pentru o săptămînă de zile, atunci să puie mîna pe ei. Căci numai chipuri cu totul neizbutite ale naturii se pot însărcina cu caricarea unui adevăr limpede ca lumina zilei.
- Holban a contestat alegerea, susţiiind că, deşi biuroul electoral n-ar fi îndeplinit toate formalităţile, d-sa ar trece cu „indulgenţă” peste aceasta dacă n-ar fi alte consideraţii, de „moralitate”, care să-i dicteze contestarea.
Motivele sale sînt:
1) Listele electorale sînt tot cele vechi, făcute de conservatori, deci false.
2) D. Carp votează alternativ cînd la Iaşi, cînd la Vaslui, după cum [î]i convine şi d-sa a influinţat de astă dată alegerea de la Iaşi.
3) D. Dim. Rosetti, care a declarat prin buletinul primăriei că n-are decît un cens de 78 de franci, a votat asemenea în colegiul I, deşi se cerea un cens de o sută de franci.
4) D. Maiorescu aparţine unei şcoale filozofice periculoase, căci Schopenhauer şi Max Stimer spun că „forţa primează dreptul” etc. Aicea d-sa citează o frază în franţuzeşte ce avea acest cuprins. Întrebat de un deputat cine susţine aceasta, d-sa răspunse: „Schopenhauer”.
5) Primăria de Iaşi n-au făcut prin foaia oficială şi guvernul n-au făcut prin „Monitor” convocarea alegătorilor cu 21 de zile înainte de terminul alegerei.
La toate acestea vom răspunde rînd cu rînd, reproducînd în parte reflectările d-lui G. Vernescu.
1) Dacă listele electorale sînt false, toţi deputaţii trebuie să plece acasă, căci toţi au fost aleşi după ele.
2) D. Carp îşi poate declara domiciliul politic atît la Iaşi, cît şi la Vaslui, de vreme ce are avere imobiliară atît într-un loc, cît şi într-altul. N-au votat însă niciodată în două locuri pentru una şi aceiaşi alegere.
În faptă d-sa a făcut totdeauna parte din colegiul I din laşi şi, dacă i-a convenit o dată să voteze la Vaslui, a renunţat la colegiul de Iaşi. „însă deja de la august 1877, adică şase luni înaintea alegerii”, au optat din nou prin buletinul primăriei pentru colegiul ieşan.
In fine Carp e un om cu avere ş-am înţelege ca d. Holban- care are atît pe cît ştie, adică nimic- să intre vătaf de moşie la Carp şi să-i asculte ordinile; dar nu-nţelegem ca un om cu neatîrnare economică ca d. Carp, care n-are nevoie să ia în arendă cu preţuri scăzute după hatîr moşiile statului, să asculte de poruncile d-lui Holban şi să-şi fixeze domiciliu politic acolo unde voieşte a i-l [î]nsemna acest curiosum al naturii.
3) D. Dim. Rosetti, după cît ştim, n-a votat deloc. Dar, de ar fi votat, era în dreptul său, şi acest drept încetează abia la formarea nouăi liste electorale. Un om poate într-un an să scază sau să se urce de zece ori în avere-pînă ce se constată aceasta prin noua listă electorală rămîne alegător în colegiul în care e înscris. Dacă mişcarea averilor omeneşti ar putea fi în orice moment un motiv de contestare a dreptului de alegător s-ar întîmpla ca ţara să rămîie într-un moment dat fără putinţă de-a fi reprezentată. Listele electorale constată şi stabilesc dreptul de alegători. Cu afişarea lor înceată drepturi vechi, prin împuţinare de avere, şi încep altele nouă, produse prin îmulţire de avere. D. Holban a încercat să suspicioneze caracterul prob al d-lui Dim. Rosetti, deci au calomniat.
4) E absolut neadevărat că Schopenhauer ar fi zis vrodată în vrun pasagiu a numeroaselor sale scrieri că „forţa primează dreptul”. D. Holban a citat în franţuzeşte un pasaj din Max Stirner şi cu neruşinare l-a atribuit lui Schopenhauer, spre a amăgi o Adunare incultă, ce nu-i putea controla nici ignoranţa sa nici reaua sa credinţă.
Max Stirner, pseudonimul sub care un oarecare Caspar Schmidt (născ. la 25 oct. 1806), este hegelian, fost teolog, cunoscut prin traducerea Economiei politice a lui Say şi a cărţii despre Bogăţia naţiunilor a lui Adam Smith. După credinţe politice, acest filozof al egoismului, al dreptului ca creaţiune a forţei, este „liberal radical”. Ca filozof au scris o caricatură ironică a filozofiei lui Fr. Feuerbach, în care neagă morala în favoarea egoismului (Vezi Der Einzige und sein Eigenthum, Lipsca, 1845).
Schopenhauer, care numeşte pe Hegel şarlatan şi şcoala sa o adunătură de stîrpituri, susţine tocmai „contrariul” de la cele zise de acest Caspar Schmidt.
Schopenhauer zice:
Dreptul poate fi suprimat prin forţă, niciodată nimicit (blos unterdruckt nie aufgehoben) (Vezi Lumea ca Voinţă şi idee, vol. II, pag. 680) Şi fiecine are dreptul a face tot ce nu atinge pe altul (Parerga, vol. II, pag. 257).
Aplicarea dreptului pur se face adesea cu privire la împrejurările deosebite ale poporului. Dar numai atunci cînd legile pozitive s-au făcut în esenţă şi preste tot după conducerea dreptului pur şi numai cînd pentru fiece dispoziţie a lor se poate găsi o raţiune în dreptul pur, numai atuncea legile sînt un „drept” pozitiv, iar statul o societate juridică. La din contra legile pozitive nu sînt decît „o nedreptate” pozitivă, o nedreptate proclamată în public şi susţinută cu d-a sila. Astfel este orice „despotie”, constituţia celor mai multe state mahometane, ba chiar multe părţi din alte constituţii, precum sclavia, claca ş.a.a. (v. Schopenhauer, Lumea ca voinţă şi idee, vol. I, pag. 409).
Rolul pe care cugetătorul îl dă forţei brute este următorul: într-o lume plină de fiinţe rele şi mincinoase precum este a noastră dreptatea este slabă şi trebuie susţinută cu puterea, iar tot geniul politic, toată munca seculară a statelor consistă numai şi numai într-o singură ţintă: a face ca dreptatea să stăpînească preste putere, iar nu puterea preste dreptate.
- Holban atribuie deci lui Schopenhauer idei pe care acesta le numea şărlătăneşti şi idei de stîrpituri, insultă memoria unui geniu al cărui nume nu e vrednic să-l pronunţe, dă o idee mincinoasă despre scrierile filozofului pentru … pentru a contesta alegerea colegiului I de Iaşi.
A atribui lui Schopenhauer ideile lui Schmidt înseamnă tot atît ca şi cînd Praxiteles, sculptînd statua lui Apollo, ar fi luat drept model umerii d-lui Pantazi Ghica şi fizonomia d-lui Holban.
5) Art. 46 al Legei electorale zice: „Colegiile electorale se convoacă prin decret domnesc. Ministrul de interne comunică aceasta primarilor oraşelor de reşedinţă, cari, prin înţelegere cu primarii din celelalte comune ale districtului, convoacă pe alegători cu 21 de zile înainte de termenul fixat pentru alegeri”. Convocarea prin placate, iscălite de d. Scarlat Pastia primar de Iaşi şi deputat, s-a făcut într-adevăr cu 21 de zile înainte de termen. Dar, de s-ar fi făcut în urmă, ce-ar dovedi alt decît reaua- credinţă a guvernului şi a primarului de Iaşi, pentru a pune piedici unei alegeri al cărei rezultat îl ştiau mai dinainte?
Cu chipul acesta pot scăpa de orice opoziţie. N-are decît să convoace totdauna cu cîteva ceasuri mai tîrziu colegiile cari i-ar da deputaţi opoziţionali ş-atunci toate alegerile neplăcute ar fi nule.
Vă rugăm creaţi asemenea precedente!
După ce motivele d-lui Holban au fost combătute de d-nii Vernescu, P. Grădişteanu ş.a., d. Pantazi Ghica le-au mai rumegat încă o dată şi în urmă d. Holban a depus la biurou următoarea propunere:
Contest alegerea d-lui Maiorescu, nefiind expresia adevărată a colegiului I de Iaşi şi nefiind conform art. 46 a legii electorale, şi conclud la invalidarea ei.
Iscălit Holban şi alţii de aceeaşi teapă.
Această propunere s-a votat cu majoritate însă nu cu 2/3.
Ce urma?
Validarea alegerii, căci, oricînd se votează o propunere motivată, concluzia ei se votează. Dar altfel sună logica Parlamentului român. Nu s-a invalidat alegerea, ci s-a contestat numai.
Şi, fiindcă d-nia lor nu ştiuseră ce votase, s-au suspendat şedinţa pe 10 minute pentru a reveni asupra votului. D. Holban şi-a schimbat propunerea în mod radical, apoi s-au pus din nou la vot şi s-a votat- Dumnezeu mai ştie cum- căci mulţi deputaţi susţineau în gura mare că numai vro trei-patru liberali ridicaseră cîte amîndouă mîinile, pentru a părea mulţi. Dar ar fi o naivitate a crede că prima propunere a d-lui Holban ar fi fost făcută astfel numai din prostie. dacă ea întrunea voturile a 2/3 dintre deputaţi alegerea se invalida; neîntrunind atîtea, ea s-a contestat cel puţin. Va să zică n-a fost numai prostie, ci şi vicleşug la mijloc. Proştii sînt totdeauna vicleni. Apoi s-a trecut la ordinea zilei, adică la verificarea alegerii d-lui Marghiloman (Buzău).
Aici erau 21 de alegători contestaţi. Termenul era tocmai cel pus la alegerea d-lui Maiorescu, dar fiindcă era alt creştin, Adunarea n-a recunoscut absoluta identitate a cazului, ci, puindu-se la vot contestarea aceasta, a rămas nehotărîtă, din cauza parităţii de voturi.
Nu putem mîntui fără a mustra cum se cuvine încă o necuviinţă a d-lui Holban.
Citînd cazurile Carp şi Dim. Rosetti, d-sa s-a rugat de miniştrii să aibă indulgenţă, să nu dea în judecată pe aceşti doi domni. Bunătatea d-sale!
Mai bine vorbea însă de scîrba pe care trebuie s-o producă în orice om întreg indulgenţa d-sale. Căci a suferi indulgenţa cuiva înseamnă a fi „inferior” celui indulgent. Ce urît, ce mărginit, ce scîrbos ar trebui să fie omul care ar avea nevoie de indulgenţa d-lui Holban!
Nouă ne pare rău că d. Vernescu îşi sacrifică talentul său oratoric voind să ridice nivelul acelei Adunări. D-sa îşi înnobilează contrarii, înjosindu-se de a disputa cu ei, căci e vrednic de contrari mai buni şi de … amici mai buni. De ce nu-i lasă în ştirea Domnului să se zvîrcolească după plac în mlaştina lor? O sută de oameni cari nu ştiu ce votează şi după vot se întreabă un sfert de ceas că oare ce-or fi votat în absenţă … de spirit, cari apoi răzvotează o altă propunere, contrarie celei dintîi? … E o superfluenţă de bunătate de a-i lua în serios. Şi toate acestea … de „frica” unui singur om.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X