De cîte ori s-a făcut în Parlamentul nostru întrebări guvernului asupra adevăratelor condiţii de pace ale Rusiei, de cîte ori s-a ridicat prin presă cestiunea Basarabiei, de atîtea ori guvernul răspundea că nu ştie nimic, căci şi celelalte guverne nu ştiu nimic despre acestea, iar în privirea Basarabiei ne răspundea „Românul”: Calomnii de ale conservatorilor, ca să discrediteze guvernul, scorniri ca să amăgească opinia publică, cai verzi pe păreţi şi invenţiuni cari pun la îndoială loialitatea înaltului nostru aliat, fum care se va risipi la cea dintîi rază de adevăr.
Iată în fine că sosi generalul Ignatief, pentru a ne spune nouă tuturor că Dumnezeu a făcut lumea la 1812 şi că pentru Rusia numai aceea e drept ce s-a făcut de atunci încoace. Deci, fiindc-au anexat Basarabia la 1812, trebuie să reanexeze astăzi părticica ce-am recăpătat-o noi cu mare greu la 1856.
Ştiindu-se că lumea nu-i făcută la 1812 şi Basarabia a fost a nostră din veacul al patrusprezecelea, ba poartă chiar numele celei mai vechi dinastii româneşti, a dinastiei Basarabilor, care luase partea de loc de la tătari într-o vreme în care nu prea era vorba de împărţia rusească şi fiindcă guvernul nostru ştie importanţa împreunată cu această cucerire a lui Mircea cel Bătrîn era natural ca guvernul nostru … să nu ştie nimic, absolut nimic despre intenţia Rusiei, ba, mai mult încă, atît era de neştiutor asupra acestui punct, pe care celelalte puteri îl ştiau înaintea trecerii Dunări[i] a armatelor ruseşti, încît au intrat şi în război pentru ruşi. Ca să arătăm cîtă dreptate avea guvernul că nu ştie absolut nimic reproducem pasagele de mai jos din nota pe care contele Şuvalof a comunicat-o lui Lord Derby deja la 8 iulie 1877.
Această notă dă asigurări cumcă interesele engleze nu vor fi atinse nici în Egipet, la Canalul de Suez, nici la Golful Persan, nici în Dardanele, pentru că Rusia pune mare preţ pe neutralitatea Angliei. Apoi spune condiţiile unei păci care s-ar încheia înainte de a trece ruşii Balcanii. În aceste condiţii se prevede reforma Bulgariei, rătunjirea frontierilor Serbiei, noua poziţie a Bosniei şi Herţegovinei şi în sfîrşit vine la România şi la pretenţiile proprii ale Rusiei.
Cît despre România, care şi-a proclamat neatîrnarea, împăratul e de părere că aceasta e o cestiune ce caută să fie regulată prin înţelegere comună.
Aceste condiţii fiind primite, cabinetele ar putea să eserciteze o presiune comună asupra Porţii, spuindu-i că, în caz de a refuza, rămîne răspunzătoare pentru toate urmările războiului. Dacă Poarta ar cere pace şi ar primi condiţiunile pomenite mai sus înainte de a fi trecut armatele noastre Balcanii, Rusia ar primi pacea, dar şi-ar păstra dreptul de a condiţiona pentru sine cîteva foloase ca compensaţiune pentru cheltuielile de război. Aceste foloase n-ar întrece retrocesiunea Basarabiei cedată la a. 1856 pînă la malul de Nord al Dunării (esceptîndu-se aşadar Delta Dunării), şi cedarea Batumului împreună cu teritoriul. învecinat.
În asemenea caz România ar fi despăgubită prin înţelegere comună sau prin proclamaţiunea neatîrnării sale, sau, „rămîind vasală”, prin cesiunea unei părţi din Dobrogea. Dacă Austro-Ungaria ar cere asemenea o compensaţie, fie pentru cîştigurile Rusiei, fie pentru siguranţă contra reformării făcute în favoarea principatelor creştine din Peninsula Balcanică, atunci Rusia nu se va împotrivi ca Austro-Ungaria să-şi afle această compensaţie în Bosnia şi, în parte, în Herţegovina.
Acestea sînt bazele pe care le-ar aproba împăratul cu intenţia de a stabili o înţelegere între sine, Europa şi Anglia şi de a ajunge în curînd la pace. Contele Şuvalof e împuternicit de a cerceta părerile lordului Derby in această privinţă, fără de a-i tăgădui cîtă valoare pune cabinetul imperial pe păstrarea bunei înţelegeri cu cabinetul din Londra.
Încolo Rusia ameninţă că, dacă Turcia nu s-ar învoi cu aceste condiţii înainte de a trece oştirile ruseşti Balcanii, atunci condiţiile vor deveni mai grele etc.
Din aceste destăinuiri aflăm două lucruri aproape cu siguranţă. Întîi că Anglia a ştiut condiţiile adevărate de pace încă de la iulie 1877, al doilea că Austria le-a ştiut asemenea, de vreme ce i s-a propus, drept compensaţie pentru cîştigurile ruseşti, Bosnia şi parte din Herţegovina, al treilea că deja din iulie 1877 Rusia ceruse pentru sine Basarabia. Este verisimil ca Austria, care nu voieşte Bosnia şi Herţegovina, şi Anglia, care ţine la existenţa Turciei, fără a face o cestiune capitală din această existenţă, să nu fi spus nimica ministeriului nostru de externe despre aceasta?
Dar să zicem, posito sed non concesso, cumcă într-adevăr nici una din puteri, nici binevoitoarea Italie, nici indiferenta Franţă n-au avut de zis nici un cuvînt în privirea integrităţii României şi c-am rămas cu totul izolaţi. Se potrivea oare cu rolul guvernului românesc să tăgăduiască acest lucru şi să ne joace pînă acuma trista figură a unui înşelător înşelat?
Ceea ce am fi cerut e ca guvernul liberal, presupuindu-l chiar compus din oameni înstrăinaţi, să spuie sincer pericolele în care pluteşte ţara şi să se ducă în întunerecul din care a ieşit, pentru a lăsa să lucreze oamenii a cărora nume de la a. 1870 încoace e legat cu însuşi destinatele ţării şi a căror cea mai mare glorie ar fi ca să moară pentr-o ţară a cărui trecut şi mărire ei au creat-o. Prin urmare elementul istoric din România ar fi trebuit să predomnească în aceste momente, în care istoria întreagă a României e primejduită. Şi crează-se că cel din urmă răzaş din vremea lui Ştefan Vodă sau ai măriţilor Basarabi are mai mult simţ istoric şi mai multă iubire de ţară decît veniturile cari decid astăzi asupra ţării româneşti.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X