La 4/16 ianuarie d. dr. Fligier a ţinut la adunarea Societăţei antropologice din Viena o conferinţă prin care a combătut părerea românilor că poporul lor s-ar trage de la vechii romani. La intrarea lui Victor Emanuel în Roma au venit felicitările municipalităţilor Bucureşti şi Iaşi, în cari se zicea că Italia este muma comună şi a românilor, deci cu ocazia aceea mai mulţi învăţaţi italieni s-au pus să cerceteze originea lor. Rezultatul a fost că, precum formaţiunea craniului la români este cu totul deosebită de aceea a italienilor, tot astfel nu este nici o înrudire între aceste popoare. Originea susţinută de români de la colonişti soldaţi din Italia e un fantom, căci războaiele civile depopulase Italia însăşi încă înainte de Traian şi e istoric constatat(?) că, spre a coloniza ţările de la gurile Dunării, s-au luat populaţiuni semitice (?) din Asia Mică, din Siria ş.a. Dacă românii ar avea cuvînt să-şi deducă originea de la coloniştii romani, atunci ar fi înrudiţi prin sînge cu italienii, ci cu jidanii (?). D. Fligier polemizează contra lui Mommsen şi a altor învăţaţi, cari iau limba română drept dovadă a originei italiene, şi el susţine că românii sînt coborîtorii direcţi ai vechilor traci. Dintre popoarele Traciei însă au primit şi altele limba latină, şi d-sa a sprijinit această teză, arătînd că şi alte popoare barbare, cu care cele dintîi au venit în contact în vremea migraţiunii, şi-au aprop[r]iat cu uşurinţă limba latină.
La teza aceasta a d-lui dr. Fligier vom răspunde numai prin cîteva observări.
- Limba română e unica în Europa care n-are proprie-vorbind dialecte. Pe-o întindere de pămînt atît de mare, despărţiţi prin munţi şi fluvii, românii vorbesc o singură limbă. Prin urmare elementele din cari s-au zămislit poporul românesc n-au putut să fie decît numai „două”. În orice caz însa semiţii d-lui Fligier ar fi lăsat în limbă o urmă cît de slabă care însă nu se găseşte deloc. Să presupunem că toate cuvintele semitice au dispărut, n-ar fi dispărut însa gîtlejul, cerul gurii şi părătuşul lor, deci am găsi urme de „fonologie” semitică în limba româna, caz care asemenea nu se-ntîmplă. Am trebui să avem azi o limbă latină pronunţată jidoveşte. Toţi ştiu însă că jidanii moderni de ex., chiar de-o sută de ani să fie în ţară, nu sînt în stare să pronunţe româneşte.
- Nu ştim cum e istoric constatat că coloniştii ar fi fost semiţi. Ex toto orbe Romano a lui Entropius (singurul loc ce vorbeşte despre colonizare) nu poate fi interpretat prin Siria Asia Mică ş.a.
- Dacă coloniştii ar fi fost străini, ei n-ar fi putut vorbi decît limba latină clasică. În limba română se găsesc însă tocmai elementele unei latinităţi arhaice, ce nu se putuse păstra decît tocmai numai în Italia şi nu la cei ce-n-văţau limba clasică a statului. Cine-nvaţă azi franţuzeşte sau nemţeşte învaţă limba scrisă, nu cea vorbită prin ţinuturi depărtate, în care s-au păstrat urmele limbii vechi.
- Coborîrea din traci o negăm pur şi simplu. Affirmanti obstat probatio. Dacă n-ar exista această regulă salutară a logicei elementare, ne-am bălăbăni vecinic cu sute de mii de păreri. Poate c-am ieşi la urmă şi chineji şi turcomani şi tot ce ar pofti cineva. Prin simplă afirmare nu se dovedeşte nimic.
Cine a[u] fost dacii, care au fost limba lor nu se ştie nici pînă astăzi. Sigur s-ar putea deduce numai un singur lucru. La popoarele din Dacia, neesceptînd pe cel român, trebuie să se afle urme de fonologie dacică.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X