„Românul” în numărul de vineri 1 septemvrie începe prin a contesta buna-credinţă a organelor conservatoare, combate maniera noastră de a vedea în privirea modului de sancţiune al stipulaţiunilor Tratatului de la Berlin şi în urmă vine în favorul teoriei sale, că o simplă Cameră poate ceda Basarabia şi primi Dobrogea- cu citate din Bluntschli.
Noi am fost aciia cari am susţinut că citate de socotinţe, păreri, opinii (jugements Urtheile) din autori străini dovedesc lipsa de cugetare proprie şi abuzarea de buna-credinţă a publicului, căruia nu i se dă spiritul întregei cărţi, prin urmare nici spiritul locurilor citate, ci numai petece de fraze ce se potrivesc cu ceea ce voim a dovedi.
Lăsînd doparte acuzările de rea-credinţă, vorba ceea: „el dă, el ţipă”, prin care „Românul” voieşte să inducă de mai înainte pe public în eroare, prevenim numai pe confraţii de la „Românul” de a nu ne sili să ne întoarcem la argumenta ad baculum cu cari am fost adesea nevoiţi a ne servi faţă de aceşti iubitori de adevăr confraţi. În fapt însă dacă renunţăm de a întrebuinţa o manieră mai viguroasă de a discuta n-o facem doar pentru că „Românul” ar fi încetat de a merita un tratament părintesc, ci pentru că ne-am săturat noi înşine de a mai îndrepta un lucru strîmb prin chiar firea lui.
Deci, lăsînd la o parte buna sau reaua-credinţă cu care discută „Românul”, venim la citatele din Bluntschli: Iată-le:
Fiindcă am invocat pe Bluntschli şi fiindcă „Presa” a admis autoritatea acestui eminent jurisconsult, să ne referim din nou la dînsul:
În Dreptul internaţionale codificat Bluntschli zice:
„Art. 706. Cînd o parte de teritoriu este cedată printr-un tratat de pace, această cesiune este valabilă în dreptul internaţional chiar dacă constituţiunea statului care cedează ar interzice acest act”.
Dar se va zice că aceasta priveşte dreptul internaţional şi nu răspunde direct la dorinţa opoziţiunii. Să dăm dar „Presei” răspunsul otărîtor ce cere Bluntschli, în Teoria generală a stalului zice: ..Astăzi teritoriul e zis inalienabil şi indivizibil: nu poate fi alienat decît printr-un mod escepţional şi în formele dreptului public, în virtutea unei legi.”
Şi, ca comentariu, Bluntschli adauge: „Constituţiunea prusiană de la 1850, care stabileşte inalienabilitatea teritoriului, otărăşte la art. 2 că limitele teritoriului nu pot fi schimbate decît printr-o anume lege”.
Iacă un autor, şi un autor de o autoritate universale, care susţine întocmai teza noastră. Aşteptăm acum de la „Presa” să-şi ţie cuvîntul măcar o dată în esistenţa ei.
Ca să ajungă la această eroică deciziune, o rugăm să puie alături art. 2 al Constituţiunii prusiane cu art. 2 al Constituţiunii române şi să-şi aducă apoi aminte [că] acest articol n-a oprit de loc pe Prusia de a-şi modifica de mai multe ori fruntariele fără să convoce pentru aceasta o Constituantă.
În privirea dreptului internaţional codificat renunţăm de-a urma citatul: 1. pentru că „Românul” însuşi prin fraza „dar se va zice etc.” recunoaşte că citatul nu e ad rem; 2. pentru că nu există nici un drept internaţional, dar şi mai puţin încă unul codificat (cartea lui Bluntschli nefiind decît o încercare individuală); 3. pentru că acel art. 706 spune cu drept cuvînt că, dacă noi am fi încheiat un tratat de pace, am fi legaţi prin el chiar dacă Constituţia noastră ar interzice actul cesiunii. Noi neîncheind nici un tratat de pace cu nimenea, art. 706 din codificarea lui Bluntschli nu poate fi invocat în contra noastră.
Acum venim la opul pe care „Românul” îl numeşte Teoria generală a statului şi al cărui titlu adevărat e Allgemeines Staatsrecht.
Vom reproduce întreg pasagiul din capitolul XXIV (pag. 223), ca să se vază înc-o dată în ce fel „Românul” escamotează toate părţile cîte nu-i convin, citînd numai bucăţele cari, izolate, nu reprezintă spiritul textului.
Iată-l:
În fine înstrăinarea teritoriului statului sau a unor părţi a lui în formele şi după noţiunile dreptului privat, precum au obicinuit a o face în evul mediu toţi regenţii cari vindeau, amanetau, sau împărţeau1 teritoriul lor ca nişte moşii nu mai e astăzi compatibilă cu caracterul public al suveranităţii teritoriale. Dreptul public modern menţine din contra ca regulă2 principiul nealienabilităţii şi indivizibilităţii teritoriului statului. Numai prin escepţie se poate admite o înstrăinare în forma dreptului public, în temeiul unei legi sau în urma unor tratate internaţionale, la cari se numără şi încheierile de pace. 3
Hugo Grotius mai cere după dreptul natural, dacă o parte a teritoriului statului are să fie înstrăinat, să nu fie de ajuns numai consimţimentul întregului corp al statului, ci şi consentimentul locuitorilor acelei părţi de teritoriu: o cerere foarte dreaptă, de vreme ce e vorba de întreaga existentă de stat a acelor locuitori şi de vreme ce e peste putinţă ca ci să fie reprezentaţi într-un mod suficient în legislaţiunea statului întreg, în momentul în care aceasta e dispusă pentru disoluţiunea comunităţii. Dar sila împrejurărilor va fi în cele mai multe cazuri de acest fel mai tare decît acel principiu al dreptului natural.
1 Aşa se-întîmpla şi în anticitate, dar numai la statele a căror principi aveau putere absolută asupra ţării şi oamenilor. Cf. exemplele aduse de Hugo Grotius I, 3, 13.
2 „Constituţia franceză de la 1791, II, § 11 „Le royaume e[s]t un et indivisible”. Pentru statele germane vezi Zachariae Deutsches Sta[a]ts-und-Bundesrechl, I, §83.
3 Constituţia prusiană de la 1850, art. 2. „Frontierele acestui teritoriu de stat nu se pot schimba decît printr-o lege.”
Nota 2. Rectificări de graniţă nu cad sub noţiunea înstrăinării teritoriului statului. Prin ele nu se înstrăinează o parte a
teritoriului statului, ci se determină numai mai de aproape cuprinsul adevăratului teritoriu al statului. Dar dacă, pentru scopul arondării unui stat, se dezlipesc şi se dau în schimb întregi întinderi de teritoriu, locuite mai cu seamă, cari fără de nici o îndoială au aparţinut pîn-acum statului, atunci aceasta nu mai este o rectificare de graniţă.
Iată dar cum citează „Românul” cu bună-credinţă pe Bluntschli şi cum îl cităm noi cu rea-credinţă. Mai ales alinea ultimă triumfătoare a „Românului”, în care ne provoacă să comparăm art. 2 al Constituţiei prusiane cu cea română, e un model de bună- credinţă.
În faptă Bluntschli cere ca înstrăinarea teritoriului statului să nu se facă decît în formele dreptului public, prin o lege. Neapărat că prin o lege, căci şi Constituanta face legi. Dar forma dreptului nostru public nu e o Cameră ordinară.
Constituţia noastră nu dă competinţă Camerei decît în privirea rectificărilor de graniţe. În nota 2 Bluntschli arată foarte clar ceea ce e rectificare de graniţă, pe cînd „Românul” asuda s-arate din textul tratatelor că cedarea Basarabiei e o rectificare de graniţă.
Noi am definit demult că nu e o rectificare sau schimbare de graniţă, ci o înstrăinare a teritoriului statului, şi că pentru o asemenea înstrăinare dreptul nostru public nu admite competenţa Camerei ordinare.
Cît despre art. 2 a Constituţiei prusiene, el poate fi oricît de identic cu art. 2 a Constituţiei noastre, argumentul „Românului” va fi tot absurd de vreme ce Prusia nici nu are altă cale de a hotărî decît aceea prin Camerile ordinare. Prusia n-a avut nici Constituante, nici Adunări de revizuire- puterea legiuitoare nu emană de la popor, ci de la rege. Camera Prusiei n-are dreptul de iniţiativă, voturile ei de blam nu influenţează puterea executivă a statului, a treia parte din membrii Senatului sînt numiţi de rege, cu un cuvînt ori de cîte ori se naşte vreun conflict între coroană şi Adunări coroana face ce vrea şi Adunările merg acasă, deşi membrii acelor Adunări sînt oameni cari ar putea cu mai mult cuvînt să pretinză că sînt naţia decît adunătura de stîlpi de cafenele şi de cartofori din Dealul Mitropoliei.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X