Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
„Românul” nu încetează a repeta analiza articolului din „Deutsche Revue” şi nu noi îl vom împiedeca de la aceasta dacă-i face plăcere. dacă ipoteza acelui studiu luminos se va realiza vrodată, dacă – precum susţineau două articole din ziarul parizian „Le Temps” – vom fi sau nu siliţi a ne pronunţa într-un moment dat pentru sfera de putere a unuia din marii noştri vecini, iată o cestiune care se poate prezenta conştiinţei oricărui om politic şi, supusă o dată aparatului gândirii, se ‘nţelege că trebuie să culmineze sau într-o afirmare sau într-o negare sau, în fine, în renunţarea sceptică de a da de pe acuma soluţiune unei cestiuni la care motivele pro şi contra şi-ar ţinea cumpăna.
Daca ne-am închipui naţiunea întreagă concentrată oarecum într-un singur om, într-o singură conştiinţă individuală, am vedea că în momentele actuale acea conştiinţă ar fi nedeterminată şi turbure.
Să admitem bunăoară că azi ar trăi Mircea I, având asupra lui toată răspunderea situaţiei şi toată onoarea succesului, dacă succes ar fi, şi că ar fi a doua zi după fatala bătălie de la Nicopole: Domnul ar căuta calea grea şi spinoasă pentru a-şi mănţine neatârnarea ţării sale.
Înghesuit între trei mari puteri contrarii ele-nde ele, Ungaria, Polonia şi Turcia, espus fără apărare veleităţilor de predominare a câtortrele, veleităţi nu numai nedrepte, dar escluzându-se una pe alta, am vedea pe Domn ţinând cu geloasă temere la o neatârnare atât de bântuită din toate părţile, l-am vedea urmând un sistem de şovăire propriu situaţiei precarie şi încercând să pară partizan a câtortrei vecini în acelaş timp, pentru a câştiga bunăvoinţa şi încrederea a tustrei. Acest sistem al contrapunerii reciproce şi al neutralizării celor trei rivali putea să prezerve până la un grad oarecare ţara de absorbirea de cătră unul din vecini, putea s-o ţină deasupra apei oarecum, ca să nu se cufunde, dar asupra Domnului arunca fără îndoială umbra unei politici de făţărnicie şi duplicitate şi-l espunea la smerire din partea aceluia dintre rivali care se simţea amăgit.
Sarcina de-a reprezenta singur un popor întreg nu mai cade azi asupra nimănuia nici măcar asupra Domnului, de vreme ce răspunderea politicei esterioare li se cuvine asemenea consiliarilor după vremuri pe cari – i da ruajul parlamentar. În parantez fie zis împrejurarea aceasta e un mare bine pentru timpul de faţă, căci generaţia actuală nu prea pare a cuprinde în nici o parte a ei acel metal rar din care natura se – ndură a turna uneori figuri ca aceea a lui Mircea I.
Intelectul naţional nu este aşadar reprezentat, ca-n cazul de mai sus, printr-un singur om starea de nehotărâre şi de şovăire în care ne aflăm e reprezentată tocmai prin opinii opuse una alteia şi cari se neutralizează fără a da loc unei înclinaţii determinate.
Aci se ‘nţelege că e vorba de înclinaţii dictate de raţionament, nu de cele răsărite din simpatii, căci, precum am zis-o de atâtea ori, nu credem ca, de dragul ochilor noştri celor frumoşi, cineva în Europa să pună în mişcare o baionetă sau să dea un ban.
Ceea ce voim să zicem e dar că o opinie publică care nu e purtată de-un singur curent nu se poate nici manifesta într-un singur chip şi că, până ce momentul hotărâtor, cu necesităţile lui fatale, cu puterea lui de constrângere nu se va însărcina a abate într-un singur curent spiritul public nu putem susţine că cutare ori cutare e opinia hotărâtă a ţării şi că ne erigem cu toţii în reprezentanţii ei. În politică se întâmplă adeseori ceea ce se părea mai cu neputinţă; în lupta de interese, ca şi în norocul războaielor, intervin atâtea elemente neprevăzute, datorite întâmplării, erorilor de calcul, nestatorniciei împrejurărilor, încât nici un plan hotărît de mai nainte nu credem că e adaptabil oricărui moment al viitorului.
De aceea însă nu voim să discutăm teza de predilecţie ce ne-o atribuie prin generalizare ziarul guvernamental şi ne restrângem deocamdată la rolul de-a ne apăra de lecţiile de patriotism pe cari ni le dau onor. confraţi din Strada Doamnei.
Iată conservatorii de acum ca şi conservatorii trecuţi – zice „Românul” – când cu fes, când cu işlic, când cazaci, când usari, dar români niciodată şi cu nici un preţ.
Iată ceea ce nu-i adevărat. Români totdeuna, oricare ar fi politica noastră. Dacă s-a opus fesului chivăra şi chiverei fesul a fost pentru a scăpa pe rând de amândouă şi dacă s-a opus o putere celeilalte a fost pentru a le neutraliza pe amândouă.
Să nu se uite că acestui sistem de contrapunere reciprocă o ţară săracă, fără armată, înghesuită până ieri între trei vecini puternici, îşi datorea autonomia ei, garantată la urmă de toată Europa, şi că acea autonomie avea baze cu mult mai sigure decât neatârnarea actuală. Se ‘nţelege că spiritul ce anima acest sistem de şovăire era pururea conservarea ţării şi a naţionalităţii şi, chiar dacă sistemul s-ar schimba într-altul mai pronunţat, tot de-un asemenea spirit o să fie animat şi acesta.
Ar fi bine deci ca să înceteze asemenea acuzări. Existenţa reală a ţării, succesele dobândite în politica esterioară, progresele realizate înlăuntru pas cu pas de la căderea fanarioţilor încoace sunt o dovadă vie, simţită şi pipăită de toţi, în contra acuzărilor nedemne ce se aruncă oamenilor trecutului.
Daca ridicăm mănuşa pentru un trecut încheiat acum douăzeci şi cinci de ani n-o facem pentru că ar fi existând vro solidaritate între partidul conservator de azi şi între boierii de mai nainte. Nu suntem continuatorii boierilor şi, chiar dacă am voi, n-am putea s-o fim, iar de – am putea n-am voi. Dacă a existat de facto o aristocraţie română întemeiată pe un drept public cert, ea a încetat de-a exista deodată cu anul 1700, deodată cu căderea domniei naţionale. Nici recunoaştem, nici putem recunoaşte epocii fanarioţilor dreptul suveran de-a conferi titluri şi demnităţi, precum nu le-am fi recunoscut-o turcilor, a căror mandatari în ţară erau fanarioţii. De-aci se explică repedea cădere a prerogativelor politice în secolul nostru, pentru că asemenea prerogative trebuie să răsară dintr-un drept public determinat, iar acest drept public a murit la 1700 şi exercitarea lui din partea străinilor se considera ca o uzurpaţiune viciată până în sâmburul ei de ilegitimitate.
Nu se mai opună deci termenii de popor şi boieri, căci cel din urmă termen nu însemnează azi nimic de vreme ce nu mai există nici boierie, nici boeri. Precum nu se poate vorbi de monoteişti fără, Dumnezeu, de şcoli fără dascăli şi fără elevi tot aşa nu poate fi vorba de boieri fără instituţia militară aristocratică a boeriei. Cu raţiunea ei de-a fi a trebuit să dispară şi instituţia şi cu totul alţii sunt termenii opuşi astăzi.
Liberalismul de la noi însemnează astăzi domnia prin mase amăgite şi reamăgite căci mundus vult decipi ergo decipiatur e parola de guvernământ a roşilor. Lumea vrea să fie amăgită, s-o amăgim dar, [î ]şi zic confraţii, şi au pentru aceasta o magazie de fraze cari de cari mai ieftine.
Conservatori sunt şi rămân aciia cari, faţă cu tendenţa de-a pune puterea publică exclusiv în mâinile maselor, admit ca existând pentru sine o idee a statului, a ordinii sociale, a statorniciei dreptului şi adevărului; conservatori sunt cei cari admit că guvernământ nu se poate fără garanţii de ştiinţă şi integritate şi că votul şi numai votul concetăţenilor nu-l face pe om nici mai cuminte, nici mai onest, nici mai muncitor decum a fost. Iată deosebirea esenţială între egalitarismul botezat, fără cuvânt, liberalism şi între un sistem conservator care, fără a exclude pe cineva de la viaţa publică, nu admite totuşi înaintarea decât pentru merit şi integritate.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII