VASILE CONTA – de Mihai Eminescu [25 aprilie 1882]

Miercuri, 21 aprilie seara, s-a săvârşit din viaţă fostul ministru de culte şi instrucţiune publică, Vasile Conta. Răposatul, fiul unui bătrân preot din Iaşi, dup-o copilărie bântuită şi-a completat studiile juridice în Belgia şi a fost numit, după un concurs susţinut cu mult talent, profesor de dreptul civil la Facultatea din Iaşi.

Ca profesor avea fraza limpede şi elocuentă, dicţiunea simpatică.

Din tinereţe însă l-au fost atras problemele metafizicei şi, în timpul liber pe cari i-l lăsa catedra de drept, se ocupa cu citirea scrierilor de filozofie pozitivistă apărute în Anglia, Franţa şi America. Mulţi ani membru al societăţii literare Junimea, el publică în „Convorbiri” Teoria fatalismului, pe care-o traduse singur în franţuzeşte, şi Teoria ondolaţiunii universale, o încercare metafizică materialistă. După convingerile sale politice Conta era socialist, credea însă că nu e timpul venit, mai cu seamă nu în România, de-a încerca realizarea unor asemenea idei.

Ci chiar teoriile acestea el nu le privea ca adevăruri sociologice permanente şi absolute, ci se esplica adeseori, întemeiat pe teoria fundamentală a ondolaţiunii universale, că: ideea sociabilităţii e în popoare pe curba suitoare, că va culmina în socialism şi că., după aceea, va începe a declina pe curba coborâtoare, pentru a se stinge şi a face loc altor idei, cari ‘şi vor începe traiul atunci când cele socialiste vor fi învechite. Teoria ondolaţiunii universale, concepută cu atâta predilecţie de inteligenţa lui, nu e nouă nici în aplicarea la ordinea mecanică a lumii, căci este ideea fundamentală a filozofiei lui Eraclit din Efes, nici în aplicarea la ordinea morală, căci se regăseşte în fragmentele lui Protagoras din Abdera, care-a aplicat doctrina lui Eraclit despre „eterna curgere a tuturor lucrurilor” şi la lumea intelectuală. Plato, în anticitate încă, combătea amândouă teoriile, numindu-le „o generalizare nejustificată a teoriei relativităţii „.

Cumcă socialismul nu e decât forma în care organismul unui stat moare, spre a face loc barbariei sau cuceririi prin popoare mai tinere, era o întâmpinare ce i s-a spus ades, dar pe care n-a admis-o.

Ales deputat în Camera revizionistă ca reprezentant al liberalilor moderaţi din Iaşi, Conta se distinse prin atitudinea sa în cestiunea izraelită. În adevăr, era un om îndestul de citit pentru a nu înţelege că aci era o cestiune de rasă, iar nu de religie şi ca însuşirile contractate în decurs de veacuri de către rasa veche a izraeliţilor făceau din admiterea ei la cetăţenie un pericol pentru exitenţa unui popor tânăr şi neesperimentat ca cel românesc. Prin atitudinea sa în această cestiune îşi atrase atenţia a d-lui Ion Brătianu, un fin cunoscător de oameni, care nu-l mai slăbea de atunci cu invitările la via Măgura, până ce în sfârşit îl atrase în cabinet c-un portofoliu ministerial, unde intră asemenea ca reprezentant al liberalilor moderaţi din Iaşi. Dar moderaţii erau o piedică pentru d. Ion Brătianu în calea de-a forma un partid roşu în Moldova. Şi într-adevăr paralel cu aceştia se formă în Iaşi un grup compus din d-alde Gheorghian, Verussi etc., cari începură a-şi propaga ideile lor în foaia „Ştafeta”. Răposatul, fiind ministru, a părut a voi să atragă grupul liberalilor moderaţi cătră noua grupare Herşcu-gheorghian şi a le contopi astfel în partid guvernamental, în sucursală ieşană a roşiilor.

Dar moderaţii nu se lăsau nici convinşi, nici înduplicaţi prin făgăduinţe, şi Conta nu îndrăznea s-o rupă pe faţă cu ei, de vreme ce acel grup forma îndreptăţirea sa politică şi parlamentară de-a figura în cabinetul Brătianu. Noii săi amici politici voiau însă să-l rupă cu totul de liberalii moderaţi. Aceasta era opinia sa proprie în cestiune şi prin aceasta el îşi esplica misterioasa trimitere prin poştă cătră „Timpul” a unei scrisori confidenţiale, adresate cătră Guţă Panu, care văzu lumina zilei în coloanele ziarului nostru şi avu în adevăr de rezultat ruperea definitivă de partizanii săi de la „Steaua României”. Pentru noi publicarea avea importanţă numai pe atât pe cât dovedea încercările de formare ale unui grup roşu la laşi şi că aceste încercări-precum nici nu se poate altfel la roşii – erau alimentate în focul lor patriotic de sume administrate pe sub mână din fonduri publice. Aceste sume au întemeiat existenţa „Liberalului”, apărut în locul „Stafetei „. Intriga, pe care pretinşii săi amici politici o îndreptară în contra lui, nu ne privea, se ‘nţelege, precum am şi avut ocazia a i-o spune.

Dar de aci înainte poziţia sa în ministeriu trebuia să devie nesigură. În genere poziţia sa între roşii, a căror privilegiu e de-a fi cu totul ignoranţi şi de-a se căţăra în demnităţile publice cu câte patru clase primare, c-un curs de violoncel sau cu o doză minimă din Codul Boerescu, era precară şi îndoielnică. Rupt de liberalii moderaţi, cari, de bine de rău, erau cel puţin în stare de a-l înţelege, şi rămas izolat în tagma celor săraci cu duhul, conduşi în materie metafizică de Serurie şi Mihălescu, Conta simţi în ce mediu intelectual şi politic încăpuse şi preferă în cele din urmă un post de membru la Casaţie.

Dar de 10 ani deja era bolnav de plămâni, de-o mare iritabilitate nervoasă tocmai din cauza acestei boale, încât portofoliul ministerial trebuie să fi agravat starea sănătăţii lui în loc de-a fi fost o favoare a sorţii.

Îndealtmintrelea fondul caracterului lui era blând şi inteligenţa sa caldă: nici nu se putea altfel, căci era originar din ţinutul Neamţului, din acea rasă arhiromână de munteni care vorbeşte şi cugetă încă şi astăzi precum se scria în secolul al şaptesprezecelea. De aceea s-o fi şi ocupat cu metafizica şi nu cu tripotajul de bursă; cu căutarea adevărului după putinţele lui, nu cu sofisme în favorul răscumpărării liniei Cernavoda chiustenge, căci, cu tot pasul său greşit cu liberalii moderaţi, Conta era român get – beget şi ca atare onest în fundul inimei lui şi iubitor de adevăr. Ce-o fi căutat alături cu Giani, Carada, Mihălescu e un mister pentru noi şi pentru mulţi din câţi l-au cunoscut, căci desigur că locul lui nu era alături cu acele bipede pentru cari adevărul e o farsă şi onestitatea o nerozie.

Dar… de mortuis nil nisi bene. Erorile legate de-o mână de pământ se desfac deodată cu ea, şi e destul dacă, în urma unei existenţe atât de chinuite precum este aceea a omului ce cugetă şi simte, avem a constata o urmă de bine şi de adevăr, un gol. Desigur după moartea Gianiilor şi Caradalelor nu va mai rămânea nimic de constatat şi nici un gol în urmă-le, căci aceştia sunt dintre cei ce se nasc spre a muri şi mor spre a se naşte şi despre a căror existenţă e cu totul indiferent dacă a fost sau n-a fost.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
image_pdfimage_print

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.