Deocamdată foile radicale nu simt altă trebuinţă mai urgentă decît aceea de a-şi număra amicii din Cameră şi din Senat; ocupaţiune în care nu prea sînt jenaţi nici de regulele adevărului, nici de consideraţiuni de onestitate politică. Înainte-mergătorul acestor numărători pe răboj e, ca-n toate afacerile de pură invenţiune, ziarul „Românul”.
Temele de aritmetică vulgară şi de „uite popa, nu e popa”, practicate cu atîta succes la Dîmboviţa şi-n alte locuri şi aşternute cu aceeaşi virtuozitate în revistele de acuma a foilor radicale, culminează apoi, după cum se-ntîmplă a fi căpăţîna scriitorului radical, în una din două aserţiuni cari se esclud una pe alta.
Unii strigă: Conservatorii nu mai pot de bucurie. Alţii: Conservatorii nu mai pot de necaz.
Îndeosebi „Românul” ne atribuie o bucurie estraordinară, precum ar avea-o roşii bunăoară dacă Fundescu ar ajunge împărat în ţara cazalbaşilor sau Dame prezident al Republicei Franceze, pe cînd ciracii „Românului” ne prezenta publicului lor ca pe nişte oameni cărora li s-a necat corăbiile.
În faptă amîndouă aserţiunile sînt egal de greşite. Cine a citit „Timpul” ştie că noi am prezis rezultatul alegerilor, dacă nu din fir în păr, totuşi în genere. Ne cunoaştem ţara, n-am exagerat nicicînd valoarea opiniei publice, ştim defectele legii electorale, care pune soarta ţării în mînile oraşelor, deşi acestea sînt departe de a purta sarcinile publice ale satelor şi a proprietăţii mari de pămînt, mai ştim preste aceasta că amovibilitatea funcţionarilor şi arenzile moşiilor statului pun în mînă guvernului două puternice mijloace de ingerinţe, ştim în fine că cel din urmă şi cel mai netrebnic subprefect poate ruina, de voieşte, pe un arendaş sau pe un proprietar mic, prin urmare din capul locului noi, oamenii adevărului, cari vedem limpede şi vorbim tot atît de limpede, nu ne-am făcut iluziuni tocmai mari în privirea alegerilor.
Am avut o singură bucurie: că colegiul I din toată ţara, apoi îndeosebi unele judeţe, acelea cari au dat şi regimentele cele mai încărcate cu glorie în cel din urmă război, a dat o strălucită satisfacţiune tuturor bărbaţilor pe cari roşii au avut lipsa de ruşine de a-i da în judecată precum şi lipsa de curaj de-a mănţinea acuzarea, bucuria c-un cuvînt că clasa cea mai puternică, mai cultă şi mai bogată din România a ales, fie-n Cameră fie-n Senat, pe acei bărbaţi, în genere cu foarte însemnată majoritate.
Am avut apoi o părere de rău; nu aceea că partidul conservator n-a ieşit cu majoritate în amîndouă Camerele, căci rezultatul a ieşit conform prevederilor noastre, ci că ţara n-a avut destulă putere de-a respinge pe ciracii lui Warşawsky şi de-a alege liberali mai cinstiţi decum sînt roşii. Ne-am întristat văzînd că bunăoară un dr. Severin cutează a se opune contracandidat d-lui G. Bosianu.
Succesul ideilor noastre proprii nu l-am sperat la moment, deşi ele singure ne par mîntuitoare; dar în orice caz aveam dreptul de-a spera ca să avem înainte-ne adversari oneşti, nu oameni cu cari nici n-am sta vrodată la vorbă în afaceri private şi pe cari numai starea ţării ne sileşte de-a-i combate din răsputeri, precum Cicero combate pe Catilina.
„Românul” poate deci să esclame „triumf”, poate să ne atribuie bucurie ori întristare; lucrul e irelevant. Noi ştim ce ştim şi nu ne preocupăm de aceste ace cu care radicalii se apără de ghiulele. Sînt foarte contrariaţi d-nii radicali de cum au ieşit alegerile în Senat; acesta e adevărul. Ştim asemenea că majorităţile de votatori şi Severini nu sînt în stare de-a ţine guvernul deasupra apei şi că se vor întîmpla remanieri, iar acestea vor fi începutul sfîrşitului domniei roşie în România. Ştim asemenea că n-au curajul de-a dizolva Senatul, că atunci cînd vor cădea pentru totdauna vor ameninţa pe Domn cu răsturnarea, c-un cuvînt ştim multe, căci pentru cel cu auzul fin ţînţarul e trîmbiţă, după cum zice turcul.
Dar, pînă una alta, n-ar fi oare bine ca „Românul” să ne spuie ce atitudine va avea guvernul în cestiunea evreilor? Declaraţiunile d-lui I. C. Brătianu, pe care „Românul” avea extrema bunăvoinţă de-a le numi un program clar, am avut ocazie de a le arăta cît plătesc. „Domnilor, credeţi d-voastră că Europa … Puteţi crede că puterile occidentale vor voi etc. etc.”. Apoi tot şirul acesta de întrebări se mîntuia prin observaţia nespus de profundă că cestiunea evreilor e o cestiune foarte gravă.
Ni se va permite dar a spune că cu asemenea vorbe nu se pot împăca decît copiii şi cititorii „Românului”. Ce are de gînd cabinetul a propune Camerelor, ce are de gînd a susţine şi ce a combate, asta e cestiunea.
Cui dintre evrei şi cum se vor da drepturile politice, cestiunea secundară.
Cui dintre evrei şi cum se vor da drepturile civile în deplinătatea lor, cestiunea principală.
Am auzit într-adevăr că într-o adunare electorală ar fi vorbit un d. Costinescu asupra cestiunii evreilor: dar ni se va îngădui de-a nu ţinea deloc seamă de discursurile de candidatură ale caracudei roşie. Ele nu obligă pe nimenea, ba nici aciia cari le-au rostit nu se ţin obligaţi prin ele, de aceea din principiu nici n-am citit acele ingenioase espuneri, pentru că din nimic nimic nu iese şi pentru că ne-am făcut regulă de-a nu da importanţă decît oamenilor c-o însemnătate reală, nu acelora cari la căderea roşilor vor fi dispărut fără de urmă, unii în umbra notiţelor de prin mahalale ale „Românului”, alţii după tejgheaua cîntăreţelor de şansonete, alţii în fine prin cafenele oculte unde ziua, dar mai cu seama noaptea, răsună prin obloanele închise misteriosul dialect, sărac în cuvinte, dar semnificativ, de setleva, chenzleva, mazu etc.
Aşadar nu cu d. Costinescu vom sta de vorbă.
Voim ca ziarul „Românul”, în numele partidului şi a guvernului pe care-l reprezintă, să vorbească limpede în cestiunea aceasta.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X