Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
În mai multe numere ale „Românului” din luna trecută am văzut susţinându-se ideea că embaticarul e proprietar al locului ce posedă, că un bun grevat cu embatic sau besmăn e proprietatea aceluia ce plăteşte embaticul. Vrun advocat desigur o fi scris acele articole, împodobite cu flori de citate falsificate din legiuirile vechi, producând în noi acea silă pe care ne-o face orice cârciocar ce, rumegând paragrafe, uită că asemenea lucruri au stat totdauna în legătură c-o anume organizaţie socială şi economică a unui popor. Ba ilustrul advocat nici pare a înţelege termenul „a stăpâni „ şi a „pune pe cineva în stăpânirea unui lucru”, întrebuinţat în legile vechi, pe care-l traduce prin „proprietate”.
A pune în stăpânire va să zică a pune în posesiune, şi a stăpâni, oricând şi oriunde, înseamnă a posede. Înţelesul lexical al cuvântului e atât de bine stabilit întru cât priveşte trecutul încât ne e ruşine a vedea că azi nişte oameni ce nu ştiu româneşte cutează a falsifica pentru bunul simţ al mulţimii termeni hotărîţi şi ca esenţă şi ca sferă.
Noi suntem siguri că în spiritul legiuirilor vechi şi nouă locurile acele sunt numai în posesiunea ereditară a embaticarului şi că iluzia că ele ar fi chiar proprietatea lui nu s-a născut decât din neânsemnătatea relativă a arenzii ce să plăteşte azi, care în timpul în care a fost stipulată era îndestul de însemnată. Neânsemnătatea actuală a arenzii plătite e cauzată însă prin scăderea ce au suferit-o în valoarea lor metalele preţioase, pe când valoarea proprietăţii grevate cu embatic, precum şi venitul ei, s-a suit în raport direct cu valoarea celorlalte obiecte de consumaţiune. dacă proprietarii, fie indivizi, fie persoane juridice, ar fi fixat prin contractele primitive ca arenda sau embaticul să li se plătească în grâu, iar nu în bani, s-ar vedea clar raportul între proprietate şi rentă. Dar astfel iluzia economică, născută din disproporţia între valoarea proprietăţii arendate şi valoarea arenzii actuale, s-au putut preface sub pana redactorilor „Românului” într-o eroare juridică, pe care vom cerca a o rectifica prin următoarea luminoasă espunere a lui Michel Chevalier, care, esplicând ordinea economică a lucrului, ne dă esplicarea celei juridice.
Când metalul din care e făcută moneda este pe clina de a-ţi varia valoarea în raport cu celelalte producte ale industriei e practic ca în anume cazuri plăţile să se stipuleze altfel decât în monetă. În asemenea împrejurări, dacă e posibil şi lesne, e bine a se adopta un mod de plată nemetalic, substituind metalului monetar un alt obiect, presupus mai puţin variabil în valoarea sa. Unul din cuvintele de căpetenie pe cari le-au avut oamenii pentru a întrebuinţa aurul şi argintul ca mărfuri de intermediu în tranzacţiuni este fixitatea relativă a valorii ce s-au observat la ele. Dar dacă din întâmplare o descoperire asemănătoare celei a minelor din America în secolul al Xvi-lea produce o mare perturbaţie în valoarea metalelor preţioase, pe cât timp perturbaţia durează, adecă în întreg intervalul ce le trebuie acestor metale pentru a trece de la nivelul aproape fix pe care se ţinuse valoarea lor la nivelul la care vor avea să rămână de-aci înainte pentr-un period indefinit, ele sunt dezbrăcate de virtutea lor de căpetenie, adecă, de-a fi fixe în valoare, şi e natural ca să li se substituie în ocazii potrivite un alt articol, ce se socoate a fi desigur mai fix sau mai puţin variabil. Grâul e o substituţie vrednică de toată atenţia. Grâul în adevăr nu poate servi de monetă ; el nu e îndestul de portativ ; e supus la alterări ; nu e o substanţă omogenă şi totdeuna egală în sine însaşi, ca un drug de aur care iese din cuptorul de topire al unui curăţitor care l-a preparat la o mie de chilometri depărtare de aci. Afară de aceasta, de la un an la altul, grâul suferă în valoarea lui, în raport cu celelalte articole de negoţ, oscilaţiuni foarte puternice, el se urcă sau scade de la una la îndoit, ba uneori la întreit chiar. Ce deosebire, de exemplu, între preţurile curente de la ‘nceputul anului 1846 şi între cele de la finele anului, ce scădere în 1847 şi 1848! Cu toate acestea, dacă luăm mediile unui număr de ani, vom afla fără îndoială că grâul este unul din articolele care-şi schimbă mai puţin valoarea în comparaţie cu alte articole ale producţiei. Luându-se în cercetare perioade seculare grâul pare a avea aproape fixitatea relativă a valorii.
Individul care-n timpul împăratului roman August ar fi avut drept venit 1 000 de hectolitri de grâu şi care ar fi putut să transmită moştenitorilor acest venit, din epoca sa şi până în zilele noastre, ar fi garuntat moştenitorilor săi din secolul al optulea, al cincisprezecelea şi al nouăsprezecelea un grad de bunăstare mai puţin deosebit de acela de care se bucura el însuşi decât dacă le-ar fi testat o rentă de-o greutate determinată în aur sau în argint.
Conform cu observaţia aceasta ar fi posibil şi înţelept, în prevederea unei mari schimbări în valoarea aurului, ca proprietarul care s-ar lega printr-o arendare pe două sau trei generaţiuni să stipuleze ca să i se plătească arenda într-o cantitate fixă de hectolitri de grâu în loc de-a i se plăti c-un număr determinat de livre sterline. Tot astfel, particularul care ar voi să constituie o rentă copiilor sau unui colegiu sau unui ospiciu, ar face bine, în ipoteza în care ne-am pus aci, de-a o constitui în măsuri de grâu şi nu în piese de aur. După descoperirea Americei, Englitera, a cărei monetă era mai cu seamă de argint, au formulat acest sentiment printr-o lege înţeleaptă, în virtutea căreia o a treia parte a rentelor datorite colegiilor din Oxford şi din Cambridge au trebuit să fie plătite în măsuri de grâu de-o calitate hotărâtă. Oameni eminenţi, precum cancelarul Burleigh şi secretarul de stat Smith, luară iniţiativa acestui act de prevedere, pentru că, luminaţi prin esperienţa contimporană, ei pricepură că banul reprezenta mult mai imperfect decât grâul o sumă fixă de obiecte de consumaţiune când e vorba de-o serie indefinită de ani. Era în toiul perturbaţiunii produse prin mina de argint de la Potosi. Legea datează din anul 1576.
Din această espunere se vede lămurit că proprietarii cari au arendat cu embatic proprietăţile lor pe generaţii înainte au comis eroarea de-a crede, ceea ce pentru timpul în care trăiau era adevărat, că valoarea metalului din care erau făcuţi banii va rămânea pururea fixă, pururea aceeaşi, că un galben în secolul al şaptesprezecelea va avea aceeaşi valoare ca şi un galben în secolul al nouăsprezecelea.
Dar această eroare economică nu schimbă natura dreptului.
Se va observa încolo că bunurile încărcate cu embatic au fost în genere proprietăţi ale aşezămintelor publice, nu ale particularilor. Dacă şi particularii ar fi uzat în genere de această tranzacţiune, mai cu seamă pe când moşiile erau încă foarte mari, s-ar fi dezvoltat desigur la noi în ţară acea posesiune ereditară care pe de-o parte ar fi făcut de prisos improprietărirea, iar pe alta ne-ar fi ferit de inconvenientul unei subâmpărţiri în parcele prea mici a pământurilor ţărăneşti, deci ne-ar fi scutit de perspectiva formării unui proletariat agricol.
Un loc grevat cu embatic [e] o proprietate arendată pe-o serie de ani indefinită. Posesiunea se moşteneşte în adevăr, dar, după natura datinei pe care se ‘ntemeia acest soi de tranzacţiune, ea nu se putea moşteni decât în aceeaşi familie. Cu toate aceste vom vedea că astăzi multe din prăvăliile de prin oraşe, proprietăţi ale mănăstirilor, spitalelor, bisericelor, sunt în posesiunea unor străini, că în Moldova evreii au pus mâna pe ele, ceea ce e cu totul în contra naturii lucrului. Admiţându – se acuma răscumpărarea embaticurilor, aceşti străini devin proprietarii acelor locuri, din posesori prin uzurpaţiune ce fuseseră pân’ acum. Se ia adecă o nouă măsură pentru ridicarea elementelor străine din ţară; pe când, în starea actuală de lucruri, aceşti posesori prin uzurpaţiune ar putea fi scoşi din posesiune, iar locurile ar putea retrece în proprietatea statului, pentru a deveni baza unei măsuri generale pentru ridicarea meseriilor între români. Dacă e vorba ca locurile cu embatic să fie o posesiune ereditară, fie încai pentru români, nu pentru străini. Departe de-a le vinde, statul ar face bine să conserve acele prăvălii şi locuri de prin oraşe, pentru a uşura condiţiile de muncă a meseriaşilor acelora de ex. cari ar ieşi dintr-o şcoală de meserie.
Atunci în adevăr am vedea că statul ia o măsură organică, iar nu o măsură născută moartă sau de-a dreptul stricăcioasă, precum sunt paragrafii de lege traduşi din franţuzeşte pe calapodul cărora se întind ca Hristos toate puterile vii ale acestui popor.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII