Am spus-o în numărul trecut că, pentru prima oară după sute de ani, sîntem chemaţi a hotărî cestiuni a cărora rezolvare va determina pe de-a pururea soarta naţiei româneşti în genere, a statului român îndeosebi. Cele trei mari întrebări: cestiunea Basarabiei, acordarea de drepturi politice evreilor, anexarea Dobrogei, atîrnă ca o sabie cu trei tăişuri asupra noastră, şi va depinde de la înţelepciunea noastră de a le face inofensive în marginile putinţei.
Ştim foarte bine, pentru noi şi între noi, întîi că Basarabia ce ni se ia e o parte străveche a ţării Moldovei şi c-a fost a noastră de la 1300 şi ceva pînă la 1812, ştim asemenea că evreii nici au fost nici sînt persecutaţi în ţările noastre şi că îngrădirile ce li s-au impus a fost dictate de un natural instinct de conservaţiune.
Asupra cestiunii a treia ştim că, întru cît poate fi vorba de drept istoric, continuarea Deltei de pe malul drept al Dunării, adică Dobrogea, e o dependenţă naturală a Ţării Româneşti, care a şi fost a Ţării Româneşti curînd după întemeiarea acestui principat.
Dar nu ajunge că le ştim noi acestea.
Basarabia se retrocedează de Congres cu supoziţia tacită că ar fi o parte a Rusiei ce i se luase pe nedrept; Dobrogea ni se dă în schimb; în fine restricţiunile îndreptate contra unei prea copioase imigrări a unor elemente cu totul străine Congresul le interpretează ca o restricţiune a libertăţii conştiinţei şi, sub condiţia de a fi sau de a nu fi, ni se dictează de mai nainte hotărîrile ce trebuie să le luăm.
E cumplit de nedrept acest lucru, dar cu toate acestea nu e mai puţin adevărat că el ni se impune şi că o rezistenţă de-a dreptul nu-i cu putinţă. Pe de altă parte însă e tot aşa de sigur că cu sistemul şovăirii, nedomiririlor, anxietăţilor şi paliativelor nu vom ieşi la nici un capăt şi că ne vom crea numai izvoare de continue neplăceri, încît claritatea hotărîrilor noastre trebuie de astă dată să înlătureze pe deapururea chiar pretextul pentru un viitor amestec al cuiva în afacerile statului român.
În privirea modificării art. 7 din Constituţie, toată ziaristica recunoaşte necesitatea convocării unei Constituante. Nu tot astfel e însă cu art. 2 din Constituţie, care face obiectul unei discuţii vii în ziaristică.
Noi facem deocamdată abstracţiune de la principiul convocării sau neconvocării unei Constituante şi ne restrîngem pentru astă una dată la răsfrîngerea polemică a argumentelor aduse contra convocării.
Constituţia zice:
Art. 2. Teritoriul României este nealienabil.
Limitele statului nu pot fi schimbate sau rectificate decît în virtutea unei legi.
„Românul” crede a putea comenta lucrul astfel:
Teritoriul României este într-adevăr sfînt şi inalienabil, pînă la o palmă de pămînt, dar prin o lege votată de Camere limitele statului pot fi schimbate sau rectificate, ergo cesiunea a trei judeţe ale ţărei fiind o schimbare de limite, Camera ordinară poate s-o voteze.
Ciudată ideie de schimbare şi rectificare are ziarul guvernamental!
Sofisma e atît de vederată şi de pipăită încît un copil o poate duce ad absurdum. Căci într-adevăr, dacă cesiunea a trei judeţe întregi nu-i decît o schimbare de limite, atunci şi cesiunea a 10,15,20 de judeţe nu-i decît o schimbare de limite, ergo rectificîndu-se şi schimbîndu-se mereu limitele prin Camere ordinare, am putea ajunge să vedem rectificat teritoriul României la circumscripţiunea Fefeleiului.
Sofisma „Românului”, departe de a fi de o fineţă deosebită, e din contra atît de ordinară încît, stabilindu-se odată clar şi bine status controversiae, argumentaţiunea „Românului” devine absurdă.
Stabilindu-se în mod absolut inalienabilitatea teritoriului României, e de sine înţeles că nu poate urma în alinea a doua o dispoziţie care să facă iluzoriu principiul general, căci între două dispoziţii contradictorii dintre care una susţine inalienabilitatea cealaltă alienabilitatea, e sau una sau alta adevărată, nici cînd însă amîndouă dodată. Ar trebui să se admită ca legiuitorul n-a ştiut ce vorbeşte, că-n şirul de întîi stabileşte un lucru pe care îl anulează prin şirul al doilea. Dar e cunoscut atît de oameni în genere, cît şi de psihiatri în deosebi, că o asemenea anomalie, adecă o contrazicere, nu se poate petrece într-un cap sănătos omenesc şi că toate contrazicerile sînt numai aparente. C-un cuvînt un om nu poate susţine în aceeaşi vreme despre unul şi acelaşi lucru că şi există, şi nu există. Sferele inalienabilităţii şi schimbării (rectificării) teritoriului nu pot fi deci contradictorii, ci una, inalienabilitatea, e sfera mare, care cuprinde în sine sfera a doua, a schimbării sau rectificării.
„Românul” ia schimbare şi rectificare în sensul cel mai larg al cuvîntului, care sens larg esclude inalienabilitatea sau o preface într-o simplă frază banală; pe cînd legiuitorul o ia în sens restrîns. Omul e schimbător, va să zică că o mulţime de lucruri accidentale se modifică, rămîind totuşi el ceea ce-a fost în privirea celor esenţiale ale existenţei sale. El rămîne identic acelaş cu toate schimbările. Şi moartea e o schimbare, şi decompoziţiunea organismului în elementele chemice e o schimbare, dar nu o schimbare în înţelesul tezei de mai sus.
C-un cuvînt inalienabilitatea teritoriului statului ca principiu general nu admite şi nu poate admite decît schimbări sau rectificări neesenţiale, nu însă esenţiale, precum e pierderea a trei judeţe, a unei porţiuni din malul Mării Negre, a unei guri a Dunării.
Cari pot fi însă aceste schimbări neesenţiale?
Teritoriul statului este inalienabil. Dar acest teritoriu, măsurat şi hotărnicit de oameni ce pot greşi nu e în toate punctele pe deplin cert. Se pot descoperi documente cari să arate că în cutare loc limita se întindea mai departe şi a fost uzurpată, că dincoace era mai aproape şi am uzurpat noi teritor străin. Aceste uzurpări pot fi mari sau mici; mari fiind aduc după sine schimbări de limite, mici fiind condiţionează rectificări neînsemnate.
Asemenea schimbări sau rectificări au de presupunere fundamentală că statele învecinate au rămas idealiter proprietari ai locurilor inalienabile pe care le-a uzurpat unul de la altul. Deci nu e vorba de schimb (échange) al teritoriilor uzurpate, ci unul, recunoscînd prin bună învoială şi cu bună-credinţă drepturile celuilalt, îşi rectifică graniţele, restrîngîndu-le ici, lărgindu-le dincolo. Asemenea schimbări sau rectificări nu se fac însă niciodată pe locuri unde graniţa e bine determinată prin rîuri, prin valuri de pămînt etc., ci numai pe acolo unde semnele ce deosebesc un teritoriu de celălalt au fost deteriorate. Astfel graniţa între Austria şi Moldova era însemnată la munte prin şir de stejari, în al cărora lemn era săpat bourul Dragoşizilor. Dar parte a crescut coajă peste săpătură, parte rău-voitorii au tăiat acei copaci, încît limitele, devenind nesigure, au trebuit rectificate. Posesiunea de fapt a cedat atuncea proprietăţii inalienabile de drept. Proprietatea statului asupra teritoriului său e inalienabilă, posesiunea de fapt poate fi uzurpată, deci schimbată şi rectificată. Schimbare şi rectificare presupun totdauna o uzurpaţiune.
Vedem deci că un teritoriu inalienabil nu se poate aliena. Ceea ce se poate aliena sînt posesiuni uzurpate.
Uzurpat-am noi Basarabia?
Sînt graniţele atît de nesigure între noi şi Rusia încît să aibă nevoie de aşa o răşluitoare schimbare sau rectificare? Tocmai contrariul e adevărat. N-am uzurpat Basarabia şi graniţele ei sînt foarte sigure.
De aci însă rezultă că teritoriul statului, declarat inalienabil de câtre o Constituantă, trei mari părţi ale lui nu se pot declara alienabile decît iar printr-o Constituantă.
De va voi Constituanta s-o facă aceasta sau nu e altă cestiune, care desigur că e foarte grea şi merită un studiu separat.
Pe lîngă aceste întrebări mai vine o alta. În vremea alegerii actualelor Adunări erau cu totul alte cestiuni la ordinea zilei.
Darea în judecată a cabinetului Catargiu, economia în finanţe etc.
Poporul român, consultat, a crezut de cuviinţă a-şi rosti atitudinea faţă cu cabinetul trecut prin alegerea oamenilor ce ne reprezintă astăzi. Oare tot aceleaşi cestiuni sînt de hotărît astăzi? Procesul contra foştilor miniştri a rămas fără acuzatori, economiile în finanţe au degenerat în cheltuieli de război etc. Fost-au oare alegătorii consultaţi în privirea unor cestiuni cari nu li s-au făcut încă şi pe cari ei nici nu le presupuneau la începerea evenimentelor? Apoi pot Camerele să se mai pronunţe în cestiuni pe cari le-au hotărît odată?
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X
