ARDEREA TEATRULUI DIN VIENA – de Mihai Eminescu [2 decembrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Reproducem următoarele din foile vieneze asupra catastrofei din Viena:

Focul a izbucnit pa scenă pe când un servitor aprindea lămpile. Artiştii au putut să scape. Flăcările se întinseră cu o iuţeală îngrozitoare; teatrul se umplu de fum şi un strigăt de spaimă din partea spectatorilor umplu casa, pe când toată lumea se grămădea spre ieşire. În acest moment de groază se stinseră becurile cu gaz şi, după puţine minute, strălucitul teatru este un câmp de întristare, o casă de morţi, unde pe coridoare şi pe scări zac femei şi bărbaţi asfixiaţi, oameni zdrobiţi şi călcaţi. S-au scos peste 120 cadavre; majoritatea pare a fi dintre cei din galerie, căci publicul din loje şi din parchet a putut ieşi mai curând afară. Se cunoaşte numărul victimelor ce s-au adus în curtea poliţiei, dar nici câteva ore după izbucnirea catastrofei n-a fost posibil a se obţine o cifră mai exactă a nenorociţilor cari şi-au aflat moartea în teatru şi mai ales prin galerii.

Numărul morţilor din teatru se evaluează la peste 200. În acest moment nu se poate încă apreţia toată mărimea acestei grozave nenorociri, noi reproducem mai la vale buletinele, după cum le primim sub imediata impresiune a catastrofei.

Un membru al teatrului ne narează: „Eu mă aflam jumătate îmbrăcat în coridorul scenei, când, la al doilea semnal de începere, 5 minute înainte de 6 şi trei sferturi, se auzi un ţipăt de groază pe scenă. Alergai pe scenă, care era în foc şi de unde toată lumea fugea. Un lucrător apropiase prăjina cu flacăra de spirt prea mult de o perdea, care îndată fu în flacări. Focul se urcă îndată până la tavanul scenei. Eu scosei două coriste de pe scenă, cari încremeniseră de spaimă, şi văzui pe câţiva lucrători sărind de sus prin flacări pe scenă şi unul [î]şi frânse un picior. În acel moment focul pătrunse cortina şi flacăra, dusă de curent, ieşi în teatru, ajungând până la loje. Fugii în stradă şi întâlnii pe directorul Jauner. Ajungând în faţa teatrului, se părea că publicul a ieşit deja şi, nemaivăzând pe nimeni ieşind, credeam că toţi au scăpat. Ştiam că gazul ardea pretutindeni şi că, 5 minute după ţipătul de groază, casa era toată iluminată încă. Mă întorsei şi intrai iar în partea din dos a casei, de unde se auzea strigăte de ajutor. Se vedeau flacări colosale plecând din garderobe. Câteva dame cari, jumătate îmbrăcate, strigau după ajutor, fură iute înlăturate. Dar în etajul din urmă locuieşte inspectorul iluminatului Nitsche cu familia sa. Nevasta cu copiii erau în galerie, de unde şi Nitsche i-a condus jos prin flăcări şi fum. În fine garderobele se goliră de tot.

Alergai prin foc înainte. În vestibul dau peste o îmbulzeală nedescriptibilă şi aud ţipete sfâşietoare. Toţi se împing spre balconul deschis din front. Pompierii.veniseră deja. În mijlocul mulţimei grămădite în faţa teatrului se întinde pânza de scăpare şi din balcon sare un om în pânză. Acest esemplu fu imitat şi de alţii, chiar şi de unele dame mai curajoase. Apoi se puseră scări la balcon şi pompierii deteră jos multe persoane leşinate. Am văzut şi pe directorul Jauner căzând în faţa teatrului. Consulul suedian i-a dat ajutor, depărtându-l din acest loc. Ajungând afară întâlnesc pe arhiducii Albrecht şi Wilhelm, cărora le spusei ce am văzut. Alergarăm la edificiul poliţiei, alături, unde în curte ni se prezintă o privelişte îngrozitoare. Pompierii depuseră aci cadavrele aflate pe scările teatrului. Am numărat 50 morţi. Cadavrele nu erau vătămate, ci numai negrite de fum: se vede că pieriseră sufocate. Teribile erau scrântirile membrelor şi feţele schimbate de durere la unele cadavre. Am văzut o grămadă de 10 – 12 morţi cari erau aşa de împletiţi unii cu alţii încât cu greu s-au putut despărţi. La mulţi li s-a luat pielea în unele locuri, împingându-se în îmbulzeală. Arsuri nu se vedeau. Tremurând ca o vargă de groază şi emoţiune, am părăsit acest loc de teroare”.

Un alt martor ocular, care era să intre în teatru la 7 ore, spune că nenorociţii cari au căutat să scape pe scara din dreapta, şi al căror număr nu se putea evalua pentru un moment, zăceau grămadă unii peste alţii. În frica lor de moarte, ei se apucaseră unii de alţii şi se cerea o mare forţă spre a separa cadavrele încleştate. Se spera că unii vor mai fi în viaţă şi s-au pus a-i duce de aci.

Speranţa că e vorba numai de răniţi şi leşinaţi nu se împlini din nenorocire. Era icoana morţii ce se prezenta privirei îngrozite, în forma ei cea mai oribilă. Condeiul nu e în stare a descrie, şi mulţi bărbaţi cari au mai văzut focuri teribile au îngălbenit la vederea acestor nenorociţi, cari câteva minute mai ‘nainte erau încă veseli şi au intrat în teatru plini de viaţă, iar acum zac mulţi palizi, cu ochii deschişi tare sau pârliţi, cu părul ars şi cu obrazul mutilat oribil şi grămădiţi unii peste alţii. Până la 9 ore s-au transportat ca la 70 cadavre în localul poliţiei. Lipseau lecţiile, şi apoi în strâmtoare nici nu s-ar fi putut întrebuinţa. Oamenii luau cadavrul pe braţe şi astfel [î]l duceau. Morţii al căror obraz era desfigurat prin arsături se acopereau cu hainele lor, spre a cruţa lumea de un aspect înspăimântător. Pe rând se scoteau cadavrele din teatru, un strigăt de durere trecea prin şirurile asistenţilor de cîte ori trecea o nouă victimă. Aci era un june sănătos în haine elegante, cu un inel de briliant pe degetul jumătate ars, aici o damă îmbrăcată simplu. O compătimire profundă se manifestă când fu pusă între morţi o fată frumoasă nici de şaisprezece ani. Copila avea ciorapi albaştri de mătase şi pantofi eleganţi; hainele erau înnegrite şi pe jumătate arse, dar faţa [î] era încă frumoasă, deşi groaza morţiei [î]şi imprimase urmele sale într-însa. Convoiul funebru nu mai avea capăt. Iarăşi şi iarăşi se iveau figurile funingioase ale purtătorilor şi porţile curţei poliţiei se deschidea necontenit spre a primi o nouă victimă.

Scenele desfăşurate în curtea poliţiei erau sfâşietoare. Un tată care în îmbulzeala fugei [î]şi pierduse fiica vine alergând în curte. Unde zăreşte o rochie, el se pleacă, ridică capul moartei spre lampa ce aruncă o lumină lugubră asupra feţelor desfigurate ale morţilor şi, jumătate cu speranţă, jumătate cu frică, [î]l depune iarăşi pe pământul rece. Deodată dete un strigăt îngrozitor şi cade în braţele însoţitorului său. El [î]şi găsise fiica. Era tânăra copilă cu faţa cea frumoasă şi după moarte. Un june cere să intre. Cumnatul şi cumnata s au asistat la reprezentaţiune în galeria a treia. Până acum ei n-au venit acasă. El nu-i poate găsi. Au scăpat ei oare sau vor fi morţi şi zac între cei rămaşi în galerie? Pompierii spun că ar fi văzut grămezi de cadavre în galeria a treia şi a patra. Nu cumva ochiul lor s-a amăgit de fumul ce străbătea toate localităţile? Sau poate groaza i-a făcut să vază acea icoană teribilă? Bine ar fi dacă spusele lor s-ar dovedi că sunt numai produsul aprinsei lor fantezii!

12 ore. Teatrul ars cu totul şi pompierii caută să stingă vatra de jeratic Rechizitele teatrului, biblioteca, garderoba şi decoraţiunile au ars mai cu totul. Până acuma s-au dus la spital 140 cadavre. Între aceste sunt şi trei coriste cari au fost surprinse de foc şi au căzut sufocate. O actriţă [î]şi îmbrăcase tricul şi astfel a fugit în stradă şi de aci acasă cu birja.

La 1 oră. Mii de oameni stau pe bulevard (Schottenring ); şi privesc la foc. Teatrul arde încă.

La 2 ore. Flăcările consumă ultimele resturi de materii combustibile din interiorul casei. Până acum s-au găsit în teatru 16 cadavre arse cu totul, încât erau numai de cîte una sau două urme lungime. Nu e posibil a ajunge în etajurile de sus, unde sunt mulţi înmormântaţi. Ca la 160 cadavre s-a transportat până acum. Până acum s-a putut recunoaşte numai cadavrul avocatului Jacques Groag, şi soţia sa e moartă. Ei au fost însoţiţi de profesorul Löw cu soţia sa. Aceştia de asemenea sunt morţi. Apoi se anunţă moartea arhitectului Melic din Viena. El însoţise la teatru pe oaspeţii săi din Nikolsburg, cari şi ei poate vor fi pierit în flăcări.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro

image_pdfimage_print

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.