Articolele de speriiciune ale „Românului” încep a deveni nedemne şi odioase. Pîn-acuma era ameninţarea cu lovirea de stat, de care am rîs de vreme ce o asemenea lovire nu se poate răzima decît pe un interes al naţiei româneşti, iar nu a celei jidoveşti. O lovire de stat are totdeauna mulţi amici nemărturisiţi într-un popor şi se face numai cu consentimentul fie mutual, fie mărturisit al populaţiunilor muncitoare. Regii Franţei, înlăturînd organizarea feudală din propria lor voinţă, Iosif II centralizînd puterea publică, Petru cel Mare întinzînd mîna de fier asupra Rusiei au avut amici în popoarele lor ; lovirea lor de stat au atins o clasă, pentru a emancipa popoarele proprii. E de prisos a adăuga că Vodă Cuza era în aceleaşi condiţii; el au lovit într-o clasă, dar au întins mîna pentru a ridica pe ţărani, clasa productivă a ţării.
Ameninţarea cu soarta chedivului asemenea nu ne-a speriat. E drept că liberalismul nostru estrem încearcă a preface şi România într-un fel de ţară internaţională, în faţa tuturor şi a nimărui, în mlaştina de scurgere a elementelor economiceşte şi moraliceşte nesănătoase a lumii întregi. Dar încercarea aceasta n-au succes pe deplin, şi în timpul din urmă s-au trezit în România o reacţie atît de vie şi de inteligentă în contra umanitarismului bărbieresc şi a înfrăţirii cu toate rasele posibile şi imposibile, încît am început a avea speranţa că D[umne]zeu şi propria noastră voinţă ne vor feri de soarta Egiptului.
A treia ameninţare, cu intervenţiunea, am combătut-o cu motive cari nouă ni se par neînlăturabile. Am spus că cestiunea evreilor e sau cauza sau pretextul unui amestec al străinătăţi.
Dacă ea e cauza, acestui amestec, atuncea n-avem a ne teme de nimic. Cerneală şi hîrtie se vor cheltui pentru această cestiune, însă nimeni nu va risca oasele unui singur soldat pentru a realiza egalitatea deplină a evreilor în România. dacă însă cestiunea izraelită nu e decît pretextul de intervenţiune, atunci nu e nici demn, nici cuminte de a sacrifica interesele economice şi naţionale a cinci milioane de oameni, pentru a înlătura un pretext, pe cînd cauza ar continua a exista.
Faţă cu articolele ameninţătoare ale „Românului”, bazate pe articole de jurnale- şi încă de jurnale evreieşti precum e
„Neue freie Presse”- aducem şi noi următoarea relaţie a corespondentului din Viena a ziarului „Daily Telegraph”, care reduce la adevăratele lui proporţii pericolul internaţional, de care „Românul” nu se satură a vorbi.
Iată acea relaţie trimisă ziarului englez sub data de 9 iulie:
Cestiunea emancipării izraeliţilor din România a intrat acum într-o fază acută. Sîmbătă după-amiazăzi s-au ţinut o conferinţă la ambasada franceză din Viena, la care au luat parte d-nul Teisserene de Bort, sir Henry Elliot, principele Reuss şi însărcinatul cu afacerile Italiei.
Austria, Rusia şi Turcia nu erau reprezentate.
Sujetul în discuţiune s-au dezbătut cu de-amăruntul şi in unanimitate s-a găsit cu cale ca puterile să ducă afacerea pînă-n capăt (poursuivre l’affaire jusqu’au bout). Cele patru părţi ce erau de faţă n-au fost însă în stare de a ajunge la o înţelegere în privirea mijloacelor de întrebuinţat sau, precum s-a zis în adunare, la modul de procedură. Rezultatul tractărilor a fost ca ele să fie comunicate guvernului austriac. Contele Andrassy nu e plecat de a duce lucrurile la extrem. El e de părere că n-ar fi înţelept de a se ocupa de o procedare care n-ar putea fi urmată dincolo de oarecari margini, ceea ce în termeni mai clari va sa zică că, dacă guvernul român ar opune o rezistenţă serioasă, puterile ar găsi că e peste putinţă de a lua refugiu la măsuri coercitive. Deocamdată Austro-Ungaria e gata de a-şi oferi bunele ei servicii. Mîni dimineaţă contele Hogos, reprezentantul Austriei din Bucureşti, va fi primit deja instrucţii depline în privirea pasurilor ce va avea de făcut. Aceste pasuri sînt în esenţă următoarele: El va invita pe guvernul român ca fără întîrziere să vestească puterilor ce măsuri se vor lua pentru a îndeplini Tractatul de la Berlin în privirea egalităţii confesionale în Principat. Guvernul austriac, unindu-se cu acest mod de intervenţiune, nu se uneşte însă cu politica silei, pe care unele puteri par gata a o urma, ci procedează numai simplu ca un împreună-semnatar al Tractatului de la Berlin.
Această manieră de [a] vedea, corectă şi binevoitoare, o vor împărtăşi, credem, în curînd şi alte puteri. Căci nu trebuie să uităm că art. 44 nu e obligatoriu pentru România. Ni se oferă un beneficiu, dacă vom îndeplini o condiţie. Neîmplinind condiţia, renunţăm la beneficiu şi atîta tot. Puterile cari ar voi să ne silească a îndeplini condiţia ne-ar face totodată cu de-a sila binefacerea de-a ne recunoaşte independenţa, şi bine nu-i poţi face omului cu de-a sila. Dar asupra marginilor acelei condiţii puterile înşile nu sînt de acord, de vreme ce pînă acuma s-au despărţit deja în două grupuri. Puterile ce ar voi să ne silească cu arma ar călca ele înşile Tratatul, de vreme ce art. 44 e facultativ pentru noi, precum pe de altă parte recunoaşterea independinţei noastre e facultativă pentru ele. Acest raţionament e de pe deplin valabil dacă cestiunea izraelită e cauza amestecului; dacă ea însă nu e decît pretextul, atunci o repetăm încă o dată că, înlăturînd un pretext, se vor găsi altele o mie dacă adevărata cauză, un plan de cucerire de exemplu, va continua să existe.
Tot în sensul corespondenţei de mai sus vorbeşte ziarul maghiar „Ellenör”, organul ministrului prezident al Ungariei, Tisza. Acest ziar dezminte orice amestec din partea Austro Ungariei în cestiunea evreilor din România. El zice că Congresul a mers prea departe cînd s-a amestecat în afacerile interne ale ţării. Puterile nu pot lua în nume de rău României dacă nu va executa din literă în literă Tractatul de la Berlin. Ziarul oficios maghiar aprobă proiectul Mârzescu, care în principiu face egale toate confesiunile. Modul de împămîntenire are drept Legistlativa română a-l regula după cum pricepe mai bine. România din contra e ameninţată de invaziunea evreilor din Rusia şi ar ajunge la soarta Poloniei.
După toate cele de mai sus, e natural dar dacă comisiunea delegaţilor Camerei nu ţine de loc seamă de spaimele închipuite ale ziarului „Românul”, dacă mănţine proiectul prezintat de d. Mârzescu şi dacă a ales raportor pe d. Vasile Conta, carele în cestiunea izraelită e şi mai intransigent decît d. Mârzescu.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X