Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
De-o seamă de timp observasem în ziarele guvernamentale apărând ideea, ciudată pentru starea noastră de lucruri, că, precum Caradalele şi Serurii se aleg spre a face acele legi de-o încăpătoare înţelepciune de cari suntem guvernaţi de ne merg petecele, tot aşa s-ar putea alege şi judecătorii, de vreme ce şi în America tot aleşi sunt.
şi ‘ntr-adevăr d. C.A. Rosetti, proorocul partidului, a scris o serie de articole la gazetă în cari vorbea despre „iustiţie „, iar ieri Camera a fost surprinsă de cuvintele semnificative ale prezidentului, care-a apelat la iniţiativa ei pentru a face un proiect de lege în acest sens. Tânărul ministru al „iustiţiei”, Escelenţa sa d. Tache Giani, om foarte serios şi mai cu seamă foarte mintios precum se ştie, s-au asociat numaidecât la această generoasă idee. Ba pentru a pregăti un asemenea proiect e vorba de-a se alege o comisie mixtă, compusă din senatori şi deputaţi, ai cărei membri (ceea ce e mai important) să fie remuneraţi cu una mie franci pe lună. Ceea ce e atingător în lumea acesta e partea zâmbitoare a patriotismului.
E prea adevărat că Constituţia prevede anume cazurile în cari Adunările sau membrii amânduror Adunărilor se pot întruni şi că un proiect de lege privitor la organizarea magistraturii nu intră de loc în cadrul cazurilor prevăzute de ea. Dar de! prea e ademenitor lucrul. O asemenea comisie mixtă ar fi un fel de convent naţional, idee revoluţionară, frumoasă deci, şi încă un convent ai cărui membri ar fi retribuiţi cu una mie caroli de argint pe lună, idee şi mai bună, căci e folositoare, şi astfel simţul patriotic ar fi întrunit şi aci cele două calităţi principale ale lucrurilor, frumosul cu folositorul, utile cum dulci.
Electivitatea magistraturii ! Dar mai este ea cu putinţă în vremea noastră, în împrejurările de azi, în starea în care ne aflăm?
Popoarele îşi au vrâstele lor deosebite, şi ceea ce se potriveşte într-o vrâstă nu le mai prinde într-alta. Electivitatea judecătorilor datează dintr-un timp în care morala şi lege erau unul şi acelaşi lucru, în care legea religioasă şi civilă era una şi aceeaşi. Până azi se zice „lege creştină”, căci ceea ce prescriau dogmele era totodată lege civilă şi penală. Din amestecul de regule morale şi de obiceiuri ale pământului, cunoscute de toţi, necontestate de nimeni, admise fără a fi fost vreodată sancţionate de cineva şi neavând altă sancţiune decât aceea a deprinderii seculare, răsare apoi acel drept viu al poporului pe care oricine era în stare a-l aplica şi numai în cazuri, unde se contesta, nu dreptul, ci exactitatea faptelor, părţile se supuneau hotărârii egalilor lor. Mai este dreptul în starea aceasta? Din contra, el şi-a aruncat coaja lui morală de altă dată, lăsând-o cu totul religiei şi creşterii ; el este o ştiinţă care regulează raporturile ce, din punct de vedere moral, nu sunt nici bune, nici rele, cari sunt moralmente indiferente. Dreptul nu mai e cunoscut, nu mai poate fi cunoscut de toată lumea. Raporturile juridice sunt astăzi atât de multiple, atât de deosebite de simplitatea de odinioară a tranzacţiunilor între populaţiuni primitive încât cel ce aplică principiile lui trebuie să fie un om învăţat, trebuie să se fi ros prin scoli înalte, să fi învăţat mai multă carte decât onor. Costinescu bunăoară. Negustorie de principii se poate fără carte, căci nu e greu a citi zilnic cîte o gazetă şi a învăţa din ea panglicăria politică; dar a fi judecător e cu totul altceva. Acolo gazetele n’ ajută nimic. Acolo Gajus şi Justinian, Institute şi Pandecte cată să-ţi ia albeaţa de pe ochi, ca să ştii a distinge raporturile în adevăr juridice de restul infinit de alte raporturi ce mai există în lume.
Din momentul ce un drept se codifică a încetat epoca naivă a electivităţii judecătorilor; căci codificarea e un semn cumcă cunoştinţa obiceiurilor pământului şi statornicia aplicării lor au dispărut din conştiinţa poporului, că părţile au început a contesta însăşi esenţa juridică a datinilor. Când încep a se naşte „cîte bordeie atâtea obiceie „ trebuie să existe o normă obiectivă, neschimbată, pentru regularea raporturilor dintre oameni, ş-aceasta-i colecţia de legi scrise, imutabile, cari nu se pot modifica decât prin o anume manifestare a voinţei naţionale.
Dar noi, la cari nu mai e vorba nici de obiceiul pământului, ba nici măcar de codificarea lui? La noi, unde d. Boerescu cu mai mulţi elevi de la drept cari nu ştiau nici bine franţuzeşte ne-a croit codul pe de ‘ntregul din cel francez, spre a fi cât se poate de neînţeles pentru popor şi cât se poate de lucrativ pentru advocaţi?
Dreptul aşa cum se prezintă la noi nu numai că e o ştiinţă, dar, mai mult încă, e o ştiinţă străină, care trebuie învăţată de la străini. Îmbătrâniţi ex officio şi pe cale artificială, nici un pas îndărăt nu ne mai poate reda tinereţa etnologică, tinereţa ca popor. Cu vremea, peste o sută – două de ani, am fi ajuns în adevăr, propăşind ca tot ce e organic, încet, la o civilizaţie a noastră proprie, tot atât de înaltă ca şi aceea a altor popoare. Dar ne-am scontat tinereţa, am voit să fim civilizaţi, adecă bătrâni, înainte de vreme. Şi timpul scontează în adevăr, dar cel mai cămătar dintre toţi scontatorii e tocmai timpul. El poate da unui copil plăcerile bărbatului, dar cu ce preţ? Cu acela de a-l nimici la jumătatea vieţii ce trebuia s-o trăiască, cu scurtare de zile.
În starea în care ne aflăm numirea judecătorilor după o anume lege, care să coprinză în ea garanţii de ştiinţă şi de probitate, e singurul mijloc pentru a pune interesele justiţiabililor la adăpost de pericolele ce le ameninţă din partea unei plebe de cârciocari, a unui proletariat al condeiului, mai numeros la noi şi mai înrăutăţit decât oriunde în lume. Electivitatea judecătorilor într-un popor în care se plimbă cu mânile în şolduri Mihăleşti, Costineşti şi Caradale e o absurditate.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII