Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
„Bukarester Tagblatt” nu oboseşte a întreba opoziţia să se rostească în privinţa alianţei viitoare şi recunoaşte un merit deosebit „Democraţiei naţionale”, care se pronunţă pentru o alianţă cu Rusia. Noi nu tăgăduim meritul de-a-şi fixa odată pentru totdeuna, din premise date, o concluzie statornică; şi dacă foaia partidului democratic-naţional nu se îndoieşte asupra suficienţei premiselor şi presupunerilor sale e fără îndoială bine că spune care e ţinta statornică a politicei sale esterioare. Deşi nu vom fi susţiitorii unei politici bazate pe înclinarea esclusivă către una din puterile vecine, înţelegem ca clina austro- germană pe care lunecă cu repejune presa şi partidul guvernamental să trezească numaidecît o contragreutate, o reacţiune într- o înclinare, asemenea pronunţată, pentru o altă putere.
Noi, din parte-ne, ştim că alianţe între slab şi puternic nu sînt niciodată acătării, şi dacă se justifică uneori, faute de mieux, prin împrejurări extraordinare, bune nu devin prin aceasta, căci, în cele mai multe cazuri, cel mic nu ajunge a-şi mîntui nici măcar existenţa.
Foaia germană întreabă:
Care dintre amîndouă puterile oferă României foloase mai mari şi mai reale? De la care putere se poate aştepta că-şi va ţinea făgăduinţele date ?
Poate rămînea România neutrală, chiar dacă ar voi ?
Care dintre amîndouă puterile oferă României foloase mai mari şi mai reale ?
Nici una, răspundem. Avem într-adevăr trebuinţă de-a păstra bunăvoinţa Austriei;
dar trebuinţa aceasta este egală către toate puterile mari. Avem nevoie şi de Italia, şi de Rusia, şi de Germania, şi de Englitera, şi de Franţa, în mod cu totul egal. Acesta este întreg înţelesul poziţiei noastre dificile în Orient. Popor latin, înconjurat de slavi, de maghiari, de germani, noi nu ne putem răzima pe nici o simpatie de rasă, care e cea mai puternică dintre toate. Aşadar sîntem avizaţi a ne răzima pe bunăvoinţa egală a vecinilor noştri, răsărită dintr-un echilibru nu de simpatii sau antipatii, ci de interese. Înclinînd spre una sau spre alta e evident că punem în cestiune interesele sau ale unuia sau ale altuia. Dovedind însă, prin toată atitudinea noastră, că, în mijlocul acestei lupte ascunse, noi nu urmărim decît pur şi simplu interesul nostru naţional, nici una din ele nu ne-o poate lua în nume de rău. „Sînt oameni oneşti, vor zice amîndouă, cari îşi văd de interesele lor proprii, fără a exploata, prin înclinări pronunţate, antipatiile dintre noi. Dacă ne-am putea învoi, i-am împărţi în două; dar fiindcă nu putem, lasă-i să existe”.
E o pretenţie puţin serioasă dacă se cere de la un popor mic, care ştie foarte bine că de dragul ochilor noştri celor frumoşi nu se mişcă un fir de iarbă, nici în Nordul, nici în Apusul Europei, să se facă arbitrul şi cumpăna puterilor [o]puse una alteia.
Dacă ar fi simpatii la mijloc ar fi altă socoteală. Dar ce simpatii să fie? În Basarabia vedem naţionalitatea noastră oprimată în mod sistematic; în Ardeal şi Ţara ungurească asemenea. Amîndouă puterile – deşi singure de vină la răspîndirea ideii dacoromâne, căci marea Ecaterina şi Iosif II sînt părinţii acestei idei – persecută azi nişte biete plaiuri de plugari, despre cari presupun că s-ar putea răspîndi prin ele ideea ce singure au semănat-o. Deosebirea între persecuţie şi persecuţie e numai o deosebire de sistem, nu de esenţă. Rusia-i striveşte, Austria- i macină. Din românii basarabeni nu iese nimic; din cei din Austria, măcinaţi în Bucovina între piatra ruşilor ş-a evreilor, iese făina din care se face d-rul Tomasciuc şi alte genii cosmopolite; din cei din Ardeal, rîşniţi în hodoroaga statului unguresc, ies mameluci guvernamentali şi alte soiuri de creştini nepricopsiţi. În Austria, acela dintre români care va dovedi că n-are caracter va ajunge mai departe – înaintarea socială se bazează dar pe un viciu al caracterului. Mica schimbare de sentimente operată în Bucovina, unde poporul nostru are fericirea de-a vedea în frunte-i pe un păstor sufletesc pe care l-a cerut şi dorit de douăzeci de ani aproape, e-o diversiune oportunistă în spiritul cabinetului Taafe. Noi facem desigur o deosebire în Austria între Casa împărătească şi partidele dominante. Împăratul [î]şi iubeşte în mod egal toate popoarele ; dar nu putem susţinea acelaşi lucru despre partidul constituţional, care nu înţelege Austria altfel decît ca pe un aglomerat de indivizi cît se poate fără nici un sentiment de naţionalitate şi de conexiune între ei, dat în esploatarea evreilor şi sub dominaţiunea politică a germanilor. Ceea ce voieşte partidul german din Austria e o masă de indivizi îndreptăţiţi a se ridica numai dacă vor deveni germani. Acelaşi lucru-l vor, mai cu toroipanul, ungurii.
Orice mişcare care ar preface aceste popoare în organisme locale, pline de viaţă, unite prin spirit de muncă, [î]i supără pe stăpînii din Viena şi Pesta, căci dezvoltarea oricărei puteri vii [î]i supără. Cu toate acestea noi nu ne îndoim că, din momentul în care monarhia ar fi austriacă în loc de-a fi germano-maghiară, fie absolutistă chiar, ar cuceri simpatiile tuturor popoarelor din Orientul Europei.
Folosul cel mai mare şi mai real care ar voi să-l aibă românii în genere de la Austro-Ungaria este respectarea naţionalităţii lor, libertatea, oricît de disciplinată prin legi, a limbei, a bisericei, a administraţiei lor locale. Prin aceasta ar dispărea din lume impopularitatea patentă a unei alianţe cu un Imperiu care la noi se face că ne protege, la el acasă însă izbeşte în tot ce noi românii avem mai sfînt în lume, în limbă şi naţionalitate.
Nu sîntem atît de naivi de-a crede că cineva va fi influinţat prin părerea noastră. Prea cunoaştem lumea pentru aceasta. Dar noi n-am vedea un folos mai mare şi mai real decît în dreptatea pe care monarhia ar face-o la ea acasă. Cu asta i s-ar lua altui vecin ocazia de-a invoca cestiunea aceasta, penibilă pentru orice român, şi ar pieri pînă şi urma unei idei de unire politică a românilor. Nici grecii vechi, nici italienii, nici germanii n-au fost uniţi politiceşte. Cu toate acestea, tocmai atunci au fost mai însemnaţi prin spiritul şi activitatea lor. Deasupra despărţirei politice se născuse o unitate în literatură, în limbă, în obiceiuri, cu atît mai sfîntă cu cît nu avea a face cu meschinele rivalităţi politice. Un popor împărţit se iubeşte, într- unul unit politiceşte se nasc toate boalele sociale, se urăsc copiii aceleiaşi naţii între ei mai rău decît pe străini. De-acolo idei de răsturnare, fierbere şi ură neîmpăcată între partizi.
A doua întrebare e: „De la care putere se poate aştepta România că-şi va ţine făgăduinţele date?” Răspundem cu Machiavelli: De la nici una, dacă nu le va conveni; de la amîndouă, dacă le va conveni. Precum Basarabia ne-a fost luată nouă, cu tot tractatul iscălit, tot astfel ocupaţia provizorie a Bosniei şi Herţegovinei devine o ocupaţie perpetuă, o apropriare. Tot tractat e la mijloc, ba încă cel de la Berlin, nu o convenţie iscălită de Cogălniceanu.
A treia întrebare: „Poate rămînea România neutrală, chiar dacă ar voi?” e, se-nţelege, cu mult mai grea. Noi răspundem prin alta întrebare: încercat-a România să rămîie neutrală în războiul trecut? Şi, dacă ar fi încercat, început-ar fi ruşii vestitul război pentru eliberarea creştinilor prin împuşcături în creştini? Poate. Dus[e]-ar fi însă din capul locului ad absurdum toate teoriile de umanitate, creştinism şi eliberare cu cari intraseră-n război? Desigur.
„Bukarester Tagblatt” are un citat din ziarul francez „La Liberté” care trebuie recomandat şi românilor ca regulă de
purtare:
Dacă Franţa s-ar decide să pună mîna pe sabie aceasta ar face-o numai pentru un mare interes naţional, nu însă pentru acela al unei alte puteri, dar şi mai puţin încă pentru scopul de-a asigura acesteia oarecari succese în Orient, din cari noi n-am cîştiga nimic.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
17 februarie – 31 decembrie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI