Proverbul acesta, moştenit din moşi strămoşi, e rezultatul unui dureroase istorii, în cursul căreia poporul nostru, pierzând orice speranţă de îndreptare, ia lucrurile mai mult în bătaie de joc, ca şi cînd lui Dumnezeu i-ar fi plăcut să drapeze tragedia sorţii noastre cu foarte multe scene comice.
Realitatea tragică a vieţii noastre de stat e nespusa mizerie a populaţiunilor de jos, e stoarcerea lor prin nemăsuratele clase improductive, compuse mai cu seamă din străini, e uşurinţa şi lipsa de caracter în viaţa publică, e putrejunea bizantină a puilor de fanarioţi care, sub masca interesului general, fură de sting, fie pe calea diurnelor şi lefilor nemeritate, fie prin arendarea moşiilor statului, fie pe alte mii de căi. Comedia consistă însă în minciuna vecinică a constituţionalismului, în pretextarea diferitelor libertăţi publice, a civilizaţiei şi a altor mofturi pentru a acoperi unica tendenţă a acelei negre mulţimi de liberali care nu caută, nu visează decît puterea statului, pentru ca prin mijlocul ei să prade.
O mulţime de oameni mari se mişcă pe această scenă bizară, pe care toate sînt cu putinţă afară de un singur lucru: onestitatea.
Autori cari nu ştiu a scrie o frază corectă (vezi Pseudo-Ureche), oameni de stat cari nu pot justifica nici săvîrşirea şcoalei primare, advocaţi fără ştirea lui Dumnezeu, pictori orbi şi sculptori fără de mîni, generali cari nu ştiu citi o hartă, subprefecţi ieşiţi din puşcărie, legiuitori recrutaţi dintre stîlpi de cafenele, jucători de cărţi şi oameni cu darul beţiei, caraghioşi cari înaintea erei liberale vindeau bilete la café chantant, iată banda ocultă care guvernează azi România, bandă care, pînă mai ieri republicană pînă la comunism, astăzi crează decoraţii, împărţindu-le între ei cu profuziune; ieri voind să răstoarne pe Domn, azi îl titluiesc rege; ieri proclamînd republică la Ploieşti, azi joacă cu aceeaşi măiestrie pe linguşitorii Curţii.
Din focarul Bucureştilor putrejunea morală şi socială se menţine metodic asupra întregei ţări; din painjinişul hidoasei pocituri se-ntind firele în filialele societăţii de exploataţie ce au forma de comitete de salut public. Pe cînd nici o îndreptare nu se face nici şcolii, nici bisericii, nici ramurilor de producţiune materială, tot pe atunci presa vecinicei minciuni, presa radicală, discută subtilităţi despre cea mai bună organizare a statului. Militari cari au pus pistolul în pieptul lui Vodă Cuza azi au reintrat în rangurile lor militare şi sînt decoraţi; omul care a proclamat la Ploieşti republica şi l-a detronat pe Vodă e-naintat, primeşte decoraţii şi reprezintă azi pe monarhul pe care l-a trădat ieri înaintea altor principi. A-şi călca jurămîntul a devenit în România un titlu de înaintare. Plebea de sus, slugarnică cătră cei mari, de neomenoasă cruzime şi trufie cu clasele de jos, esploatează poziţia ei oficială în interesul ei privat. Un meschin egoism, o lăcomie de cîştig ca orice mijloace, lipsa de buna-credinţă în afacerile publice şi în cele private, făţărnicia şi amăgirea ca busolă a presei, iată cumplitele efecte ale unui guvern liberal de cîţiva ani. Încă alţi cîţiva ani şi societatea va începe a plesni din toate încheieturile.
Elemente străine vor inunda România ca valurile potopului, după ce vor fi subminat terenul pe care hidoasa pocitură conduce ca regisor comedia meschină jucată de bufonii partidului său. Mai mult încă. Noi credem că mîni-poimîne, desfiinţîndu-se şi justiţia, va începe deplina anarhie.
„Românul?”? crede de pe acum că trebuie să-şi pregătească terenul pentru a lovi în judecători şi a aduce din nou pe delapidatorii de bani publici înaintea juraţilor.
Cumcă radicalii se pregătesc a nimici orice garanţie în contra urmăririi hoţiilor ce le comit ei în prezent se dovedeşte din articolul de mai jos al „Românului”. Cu făţărnicia cu care e scris s-ar crede că pe foaia bizantină o doare inima de interesele ţării. În faptă însă judecătorii nu-i plac şi vrea să vază iar reintroducîndu-se tratarea proceselor pentru delapidare de bani publici în mîna juraţilor, unde totul se va face muşama. Condamnarea de către tribunalele ordinare a vestitului Arion îi stă „Românului” şi azi pe inimă, el ştie ce soartă ar avea corelegionarii lui politici înaintea tribunalelor ordinare.
Să ne aşteptăm dar curînd la desfiinţarea justiţiei, la darea frîului slobod tuturor hoţiilor, la corupţiunea deplină, sub pretext că tribunalele sînt părtinitoare. Oricît de părtinitoare ar fi însă, ele sînt mai bune decît curţile cu juraţi, căci în orice caz e mai preferabilă o justiţie nedeprinsă încă bine cu cercetări criminale, deci îngăduitoare, decît nici o justiţie. Juraţii însă nu sînt nici o justiţie.
Articolul tendenţios al „Românului”, vro inspiraţiune a d-lui Stătescu, cel care permută şi destituie judecătorii pentru opiniile lor, cel care a propus graţiarea de vinovaţi făţişi, dar exercită presiune asupra judecătorilor ca să condamne oameni nevinovaţi, merită a fi reprodus ca un model de făţărnicie, amăgire şi lipsă de pudoare.
Iată-l dar:
Administraţiunea unei ţări formează un tot nedivizibil; diferitele ei ramure fac parte din aceeaşi sistemă şi sînt neapărate una alteia tocmai după cum o bucata a unei machine este neapărată celeilalte şi mecanismului întreg. Cînd o bucată a mecanismului merge rău, toată sistema din care face parte sufere.
Această observaţiune, de mii de ori repeţită şi devenită un loc comun din cele mai mult întrebuinţate, dar totdauna adevărat, ne-am făcut-o văzînd ce fel de concurs dă justiţia, pentru înfrînarea delapidărilor, hoţiilor, bătăilor de tot felul.
Ne-am plîns de escesele şi de abuzurile comise în armată, ne-am plîns de cele comise în administraţiune; ar fi trebuit poate să începem prin a ne plînge de modul în care justiţia, şi mai cu osebire juzii instructori înţeleg a-şi face datoria faţă cu delapidatorii, cu hoţii, cu cei ce comit felurite abuzuri, şi pe care celelalte ramure de administraţiune îi trămit înaintea tribunalelor.
Ar fi trebuit, zicem, să începem prin a ne plînge de justiţie, fiindcă un delapidator, un hoţ dovedit, trimis înaintea justiţiei şi achitat sau liberat prin ordonanţă de neurmărire, este o mare încurajare, un puternic îndemn pentru alţi hoţi, pentru alţi delapidatori.
Ne plîngem că unii subprefecţi fură şi bat, că unii vameşi fură, că unii perceptori şi casieri fură. Aşa este, din nenorocire. Dar, pe de altă parte, meargă oricine la ministerul de financie, şi vază cîţi funcţionari culpabili au fost dovediţi şi daţi de aceste administraţiuni în judecată, şi cîţi au fost condamnaţi.
Faptul e deplorabil; el arată o tristă stare morală, chiar la aceia a căror instrucţiune ne dădea dreptul să-i privim ca pe agenţii cei mai activi şi mai luminaţi ai rădicării nivelului moral în ţară.
Sînt cîţiva ani, guvernul trecut luă pe delapidatori de la juriu şi-i dete tribunalelor. Care fu resultatul? Astăzi, delapidatori condamnaţi mai că nu se mai văd; nu numai că tribunalele îi achită şi-i absolvă cu cea mai mare uşurinţă, dar mai înainte de-a ajunge la tribunale, juzii instructori sînt aci spre a găsi mijlocul de-a declara că nu e caz de urmărire.
Vom face în alt număr o enumerare mai lungă de funcţionarii culpabili daţi judecăţii de diferite administraţiuni şi achitaţi, absolviţi, sau făcuţi scăpaţi sub toate formele de către justiţie. Pentru astăzi, ne vom mărgini a cita numai cîteva cazuri.
Nu vom face decît să amintim că chiar o bandă de hoţi, cu căpetenia lor, s-a prins în toamna trecută în judeţul Putna şi a fost liberată prin ordonanţă de neurmărire.
Nu de mult se descoperă la Vama Predeal hoţii enorme. Vameşul, dovedit culpabil, este dat judecăţii; faptele sînt constatate, judele instructor nu poate da ordonanţă de neurmărire, dar tribunalul colorează hoţia astfel încît absolvă pe culpabil, sub cuvînt că „nu e articol de lege” în temeiul căruia să se poată rosti condamnarea.
În judetul Prahova, administraţiunea descopere că un subprefect a comis o faptă odioasă de a alcătui liste de subscripţiune de la sine şi de a aduna bani de prin plasa sa, sub cuvînt de subscripţiune pentru răniţi sau pentru cumpărarea de arme. Faptul se dovedeşte pe deplin de administraţiune; ea sileşte pe subprefect să înapoieze o parte din sumele adunate, îl destituie şi îl trămite naintea justiţiei.
Judele instructor declar[ă] ca nu e un caz de urmărire.
În fine, chiar zilele trecute, după cum este ştiut, se dovedeşte la Ploieşti, de către procuror şi de către preşedintele juraţilor, că directorele penitenciarului bate crunt cu biciul pe arestaţi. Ministrul de interne suspendă pe director, rămînînd ca justiţia să-şi facă datoria. Însă, după cît ni se asigură, şi de astă dată judele instructor ar fi declarat că nu e caz de urmărire.
Această procedere ar fi atît de cutezătoare din partea judelui instructor, în urma svonului ce s-a făcut asupra bătăielor, încît stăm la îndoială a-i da crezămînt şi aşteptăm o nouă confirmare.
Atragem luarea aminte a d-lui ministru de justiţie asupra acestei deplorabile şi penibile stări de lucruri. Sîntem încredinţaţi că d-sa se va gîndi serios la mijloacele de vindecare, căci, atunci cînd justiţia nu-si face datoria, nu esistă justiţie în ţară, prin urmare nu esistă nici moralitate, nici progres real.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X