[„CÂND NE-ADUCEM AMINTE”] – de Mihai Eminescu [10 aprilie 1882]

Când ne-aducem aminte de bunul simţ de – odinioară a poporului nostru ne atmosferizăm oarecum c-o altă epocă, plină de senin şi de cuminţie, lipsită de pretenţii, sănătoasă. Poporul citea pe atunci scrierile unui Anton Pann, ale unui Gherasim Gorjan. Azi citeşte Dramele Parisului, Mizeriile Londrei, Misterele Puşcăriei. Nu era vrun lucru mare Tilu Buhoglindă, Arghir ori Leonat din Longobarda, dar formau – de bine de rău – o atmosferă intelectuală de-un admirabil bun simţ si adesea cu mult haz. În orice caz nu se corumpea fantazia oamenilor şi nu li se vicia judecata.
Astăzi, dac – am judeca intelectul popular după ceea ce el citeşte, am trebui să rămânem uimiţi de corupţia de fantazie şi judecată care se introduce sistematic în el, dar totodată am înceta de-a ne mira de ce acest ogor al creierului omenesc a devenit atât de primitor pentru orice idee suptă din degete, de ce judecata omului din popor nu mai e în stare de-a rezista nici celei mai comune sofisme făcute de-o gazetă guvernamentală, de ce acest teren e atât de pregătit pentru a primi absurdul în el şi a rămânea indiferent faţă cu cele mai elementare adevăruri.
E desigur ceva elementar ca o reformă, înainte de-a fi introdusă, să fi devenit necesară, să fie cerută de cineva, de grupuri ale populaţiunii sau de populaţiunea întreagă.
Am dori să ştim cine în ţara aceasta cere electivitatea magistraturii, cine sufrajul universal? Nime.
Cu toate acestea zilnic „Românul” readuce pe tapet când una, când alta şi aproape totdauna cu acuzarea că partidul conservator se ridică contra drepturilor poporului, contra naţiunii.
Până când aceste fraze banale, lipsite de orice cuprins, mai pot afla urechi crezătoare?
Dar cine vă cere electivitatea, cine vă cere sufrajul? Ceea ce vă cere lumea nu e să-i luaţi ochii cu formări, deformări şi reformări; muncă vă cere. dacă avem nevoie de ceva este mai înainte de toate o administraţie cu ştiinţă de carte şi insuflată de spiritul probităţii; acelaşi lucru se cere de la judecători, de la profesori, de la orice organe ale statului. În loc de-a restitui poporului prin muncă serioasă ceea ce vă dă ca buget al cheltuielelor, ne veniţi zilnic, cu aerul tragic al Dramelor Parisului şi al Mizeriilor Londrei, să cereţi ba reformarea legii electorale, ba electivitatea magistraţilor, ba câte toate.
Toate acestea nu ajută nimic, nu uşurează c-un grăunte măcar sarcina socială, din contra o îngreuie fără de nici un folos şi ţara stă tot pe loc, ţăranul ară tot cu plugul lui Mircea cel Mare, administraţia tot rea, şcoala tot mediocră, justiţia tot înjghebată din oameni ce vor să-şi facă în tribunale practica de advocatură.
După cum ni se pare nouă, legile şi organizarea politică ar fi putut să rămâie cu totul aceleaşi cari erau înainte de 1700;nu l-ar fi durut pe nimenea capul de toate acestea. De ce căutăm în legi, în forme şi în reforme scrise ceea [ce] nu este, nu poate fi cuprins în ele: probitatea aplicării lor şi cunoştinţele tehnice de resort? Legile cele mai bune nu fac din subprefect un om cu ştiinţă de carte; cea mai bună constituţie din lume nu poate face pe-un Simeon Mihălescu să ştie altceva decât a se iscăli şi a se învoi cu Warszawsky; legi scrise nu pot înlocui munca, nu probitatea, nu cunoştinţele şi practica afacerilor publice.
Acesta este însă blestemul demagogiei, de-a vedea relele acolo unde nu sunt şi de-a nu le recunoaşte acolo unde sunt în adevăr. Ele sunt în ignoranţă, în cele patru clase primare erijate în om de stat; ele sunt în lipsa de probitate, în lipsa de creştere şi de cultură; în contractarea de trebuinţe străine, pe cari inepţia de-a munci nu le poate satisface decât recurgând la mijloace maloneste şi la şarlatanerie politică. Acestea sunt relele ce trebuiesc combătute, nu legea electorală ori numirea magistraţilor de cătră guvernul regelui. Şi, dacă organele roşii ar avea mai multă onestitate de cugetare, s-ar pune să combată asemenea relele reale, nu cele fictive şi imaginare; ar căuta remedii în contra ignoranţei şi improbităţii, iar nu remedii scrise pe hârtie în contra organizaţiunii actuale.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
image_pdfimage_print

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.