COROANE REGALE NOUĂ PE DUNĂRE – de Mihai Eminescu [13 august 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

În ultimele săptămâni oblăduitorul serbilor a făcut iarăşi o călătorie europeană, la care din nou a fost oaspe al împăratului nostru. După cum se zice, această călătorie a prinţului s-ar lega cu dorinţa sa de a fi înălţat la rangul de rege şi această veste se pare a fi întemeiată pe adevăr, în adevăr se pare că prinţul Milan al Iv-lea, cu călătoria sa la Curţile din Austria, Germania şi Rusia, ar fi voit să sondeze în persoană dispoziţiile pentru această înălţare şi dacă va fi recunoscut. Se vorbeşte deja că această înălţare se va face la 15 iulie, ziua aniversării a Iii-a a declaraţiei Independenţei Serbiei ca stat suveran. După toate ştirile prinţul ar avea acum toate şansele reuşitei.

Vom produce câteva notiţe biografice asupra candidatului :

Prinţul Milan este al doilea în tinereţe dintre suveranii Europei. Numai regele Spaniei este mai tânăr decât el, pentru că acesta n-are decât 23 de ani, pe când prinţul Serbiei are 27. Ba chiar cel din urmă a domnit mai mult decât 14 alţi suverani, pentru că s-a suit pe tron încă de la 2 iulie 1868, deşi încă sub tutelă atunci.

El este fiul prinţului Mihail şi prinţesei Maria. Tatăl său a fost ucis la 10 iunie 1868, în parcul de la Top-kapî

, ucidere de către asasini puşi de către partidul rival al descendenţilor lui George cel Negru, şi cari l-au împuşcat. Muma sa a trăit mai târziu în legături nelegitime cu prinţul Cuza. Tânărul prinţ şi-a primit educaţia sa la Paris. La 22 august 1872 a fost declarat major şi s-a căsătorit la octombrie 1875 cu Natalia Checicu, fiica unui colonel rusesc care apoi a născut la august anul următor pe prinţul Alexandru.

Tânărul prinţ a fost totdauna un reprezentant al ambiţiunilor sârbeşti, şi cu acest chip este un caracter îndoielnic atât pentru Turcia cât şi pentru Austro-Ungaria, aceasta din urmă având şi ea supuşi din viţă sârbească [lacună în text] lucrate de Omladina. În vara anului 1876, planurile aceste trebuiau să fie puse în lucrare pe hotarele turceşti.

După instigaţiile şi sprijinele Rusiei, Milan a început, împreună cu prinţul Nichita din Muntenegru, un război contra Turciei, fără motiv.

Dar acest război s-a mântuit nenorocit; biruinţele sârbeşti prevestite nu s-au efectuat şi în loc de cucerirea Bosniei, care se plănuise la Belgrad, era cât pe – aci Serbia să fie cucerită de turci. Înainte de a se sfârşi această învingere se făcuse o încercare de a se transforma coroana princiară într-o coroană regală.

General Cernaieff, aventurosul şef panslavist căruia i se încredinţase conducerea armatei sârbeşti, a făcut să se proclame de către armată în tabăra de la Alexinaţ ospodarul rebel rege al serbilor. Acesta era un experiment foarte audacios, cu atât mai mult cu cât până atuncea armata sârbească nu-l justificase prin izbânzile sale şi nici prinţul nu dăduse probe de vitejie în bătăile cele mici din văile de la Morava.

Ţăranii sfioşi şi nedisciplinaţi ai Landverului sîrbesc fură totdauna bătuţi de către veteranii lui Ahmed Eiub, şi prinţul Milan s-a ţinut cu prudenţă de-o parte de la câmpul războiului.

În urma acestor împrejurări nenorocite, pompoasa proclamaţiune a Iui Cernaeff nu făcu, chiar la sârbi, decât puţin efect. Ajunsă la cunoştinţa puterilor europene, majoritatea lor o considera poate în tăcere ca un eveniment comic, iar pe faţă o dezproba. Diplomaţilor din Belgrad li se dete de către guvernele lor poruncă de-a face cunoscut prinţului Milan, în expresiuni neîndoielnice, că încercarea din parte-i de – a – şi aroga o demnitate care nu este nici în proporţie cu împrejurările sale, nici cu evenimentele de faţă, ar fi considerată de majoritatea puterilor garante cu cea mai mare desplăcere şi chiar ar putea primejdui dinastia în persoana sa. La asemenea sfat, îmbrăcat cu nişte cuvinte aşa de prevestitoare de nenorocire, nu s-a putut altfel răspunde decât supuindu-se. Aşa, esperimentul îndrăzneţ al lui Cernaeff a căzut şi prinţul nu a cules nimic din aceasta decât o satisfacţiune foarte mărginită: de a fi interpelat cu titlul de maiestate de către curtizanii săi şi de către nişte ofiţeri ruseşti adulatori, în timpul de vreo 14 zile.

Puţin după aceasta marea şi pestriţa beşică de săpun a rebeliunii sârbeşti se sparse cu desăvârşire prin biruinţa care o repurtase la Djunis îndemânatecia comandantului şi vitejia ostaşilor otomani, şi regele, cu regalitatea păţită la naştere, fu silit să ceară smerit mijlocirea Europei pentru a scăpa de soarta cu care-l ameninţa dreapta mânie a suzeraniului său. Când victorioasele trupe turceşti se îndreptară spre capitală, gonind înainte-le ca lupul o turmă de oi cetele pline de spaimă ale ţăranilor sârbi înarmaţi, Milan Obrenovici dovedi calitatea lăudabilă de a fi recunoscător pentru graţiare şi se obligă îndată a fi liniştit pe viitor dacă i s-ar obţinea de la sultan să-i acorde păstrarea rangului său princiar şi permisiunea de a-şi urma guvernarea în condiţiunile de mai înainte. El fu tratat mai generos decât meritase. Puterile opriră braţul Turciei, ridicat pentru cea din urmă lovitură, şi Serbia scăpă cu bătaia. Nu câştigase, dar nu pierduse nimica. Devenise însă mai bogată în experienţă şi prin urmare mai băgătoare de seamă.

Se feriră aşadar de participarea la războiul ruso-turc, care izbucnise puţin după încheiarea păcii între Serbia şi Poartă, şi abia la 12 decembre 1877 se făcu proclamaţia către sârbi, chemându-i la liberarea patriei, şi se declară război Turciei. Răspunsul sultanului la această declaraţiune a fost destituirea principelui, acuma însă împrejurările erau mult mai favorabile. Principele Milan, care se făcu acuma el însuşi comandant suprem al armatei, întâlni pe calea sa numai rămăşiţe neînsemnate ale trupelor turceşti, şi până la armistiţiu, sfârşitul lui ianuarie 1878, luă cu biruinţă Pirot, Niş şi o mare parte din Serbia veche. Prin pacea de la San Stefano şi prin Tractatul de la Berlin el dobândi de la Poartă deplina independenţă şi o sporire însemnată a teritoriului său, după care lucru luă titlul de „Alteţă„.

Dorinţele lui erau mai mari chiar atuncea, dar n-au fost satisfăcute în toată cuprinderea lor. Cu toate că Congresul de la Berlin luă în seamă faptele împlinite în privinţa României, a Muntenegrului şi a Serbiei şi le acordă părţi mari de pământ cari aparţinuseră până atunci Turciei, el se arată totuşi surd pentru dorinţele acestor ţări în privinţa unei înălţări de rang a principilor lor. Manifestarea acestei trebuinţe adânc simţite părea a fi atuncea prea timpurie. România, ca şi Serbia, primiră sfatul politicos de a fi moderaţi în privinţa numărului şi a

însemnătăţii cererilor lor, a avea răbdare, mulţumindu-se deocamdată cu lucrurile foarte preţioase obţinute. Mai cu seamă Serbia avea tot cuvântul pentru o asemenea moderaţiune. Partea ei de câştig a fost mare peste măsură în comparaţie cu acţiunile sale în timpul războiului. România a adus jertfe mari de sânge şi bani; vitejia armatei sale a contribuit în mod foarte esenţial la dărâmarea părţii celei mai mari a domniei turceşti în Europa. Serbia însă, precum am mai spus-o, s-a ferit a-şi frige degetele la focul de război până la căderea Plevnei, cu toate că interesele sale nu erau mai puţin în joc decât acele ale vecinului său mai întreprinzător şi mai fără teamă. Abia atuncea când, prin puteri covârşitoare, se luase fortereţa de căpetenie a turcilor, principele Milan, având conştiinţa că nu se mai hazardează nimica, se alie şi el cu ruşii şi românii, iar în „lupta de liberare” ce a urmat de atuncea nu şi-au pierdut viaţa nici măcar o sută de fii ai principatului crescător de râmători. Când sârbii au fost dotaţi de areopagul de la Berlin cu un mare adaos de pământ mănos se putea zice: Ei seceră unde n-au semănat.

Aceasta au uitat-o însă sârbii în pornirea lor spre vază şi însemnătate. Ei sunt hotărîţi a imita exemplul care li l-a dat de curând România şi este probabil că li se va face pe voie. Se pare că este privit ca indiferent daca, în comparaţia cu motivele cari le-a adus România pentru aceeaşi cerere, pretenţia Serbiei de-a intra în numărul regatelor este rău fundată. Principatul dacic, coprinzând şi noua provincie de pe malul drept al Dunării, este cu mult mai mare decât regatul Bavariei, ba chiar mai mare decât Marea Britanie cu Irlanda; este fertil în mod extraordinar şi bogat în comori minerale şi are mai mulţi locuitori decât Belgia, decât Portugalia şi decât amândouă ţările scandinave. Deja înaintea războiului, sub domnia unui principe inteligent şi onest din casa Hohenzollern, făcuse progrese însemnate pe calea culturii, îşi dezvoltase în mod abil resursele sale, lucrase pentru creşterea naţiunii, înlesnise comerţul şi agricultura prin construcţia de şosele şi căi ferate şi-şi crease o armată respectabilă. Prin toate aceste măsuri el dobândise întru atâta bunăvoinţa puterilor şi a popoarelor încât, departe de-a face opoziţie în contra dorinţelor ambiţiei sale justificate, ele-i urau din suflet fericire la încoronarea clădirii statului şi multe zile bune într-însele. Cu Sârbia lucrul nu stă deloc atât de bine. Inclusiv cu achiziţiunile din 1878 are o întindere care nu e egală nici cu a treia parte din întinderea României, are părţi întinse de pământ cari nu sunt bune pentru agricultură şi nu are nici atâţi locuitori cât marele ducat de Baden. Mulţi ani d’ a rândul a îngrijit rău de afacerile sale şi, prin suficienţa proprie tuturor semibarbarilor, a fost un izvor nesecat de supărări şi încurcături pentru vecinii săi, mai cu seamă pentru Austria. Poporul sîrb se arătă în cea mai mare majoritate indiferent faţă cu binecuvântările civilizaţiunii, este în cea mai mare parte în proporţie sărac şi n-a făcut nimica pentru a ridica comerţul. După cât ştim, principele Milan n-a dovedit niciodată o deosebită capacitate sau pornire de a arata supuşilor săi leneşi şi neculţi drumul spre obiceiuri şi deprinderi mai bune decât acele cari le-au moştenit de la părinţii lor. El este întotdauna unealta supusă în mâna unuia sau altuia din intriganţii politici. Nici ca om de stat, nici ca ostaş el n-a dovedit o aptitudine deosebită şi cu atât mai puţin una care merită a fi încoronată. Pare că-i lipseşte chiar darul firesc al curajului fizic, care se vede atât de des la popoarele semicivilizate. Dacă-l are acest dar, purtarea lui n-a fost astfel încât să fie vădit. Pe când în luptele şi bătăliile din munţii de lângă Morava compatrioţii lui cădeau cu miile, cădeau pentru ambiţia lui, el şedea liniştit în conacul lui din Belgrad, bea şampanie, fuma ţigarete şi juca cărţi cu curtenii şi adiutanţii săi. Ceea ce a făcut în urmă la Pirot şi Niş se poate scrie pe-o unghie.

Când un asemenea principe este a se face rege al unui regat în miniatură fireşte că nu poate să se aştepte a fi salutat şi felicitat de opinia publică a Europei ca vecinul său mai viteaz şi mai isteţ din josul Dunării. Putem însă să pronunţăm speranţa ca coroana regală să nu-i prea mărească ambiţia, să nu-l lase a se privi ca „regele sârbilor „ în sensul cum [î]l înţelege Omladina, pe care însă Austro-Ungaria nu-l poate recunoaşte. Nu este în realitate nici un motiv pentru care ospodarul Milan să fie titulat de acu înainte rege. Dar fiindcă se pare că nici o putere mare nu are nimic în contra promoţiunii sale, dorinţa inimei i se va împlini probabil peste câteva săptămâni. Aibă succes sau nu, ca o însemnată întâmplare istorică nu o va privi nimeni aceasta, afară de el însuşi.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro

image_pdfimage_print

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.