“Iată două mii de ani aproape de când ea au ridicat popoare din întunerec, le- au constituit pe principiul iubirii aproapelui, două mii de ani de când biografia fiului lui Dumnezeu e cartea după care se creşte omenirea. Învăţăturile lui Buddha, viaţa lui Socrat şi principiile stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului La-o-tse, deşi asemănătoare cu învăţămintele creştinismului, n-au avut atâta influenţă, n-au ridicat atâta pe om ca Evangelia, această simplă şi populară biografie a blândului nazarinean a cărui inimă au fost străpunsă de cele mai mari dureri morale şi fizice, şi nu pentru el, pentru binele şi mântuirea altora. Şi un stoic ar fi suferit chinurile lui Hristos, dar le-ar fi suferit cu mândrie şi dispreţ de semenii lui; şi Socrat a băut paharul de venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuţii civice a anticităţii. Nu nepăsare, nu despreţ: suferinţa şi amărăciunea întreagă a morţii au pătruns inima mielului simţitor şi, în momentele supreme, au încolţit iubirea în inima lui şi şi-au încheiat viaţa pământească cerând de la Tată-Său din ceruri iertarea prigonitorilor. Astfel a se sacrifica pe sine pentru semenii săi, nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane, acel sâmbure de adevăr care dizolvă adânca dizarmonie şi asprimea luptei pentru existenţă ce bântuie natura întreagă.” – Integral în Timpul, 12 Aprilie 1881
Legăturile familiei Eminescu cu Biserica şi Ortodoxia
“În cultura lumii, locuim eminescian”, spune profesorul de limba română Costel Zăgan, iar poetul Mihai Robea ne atenţionează că “vom exista atâta timp cât îl vom apăra pe Eminescu”, subliniind esenţial necesitatea raportării noastre identitare şi la dimensiunea Eminescu. În această dimensiune este cuprinsă şi relaţia marelui poet cu Ortodoxia, cu Biserica, contestându-i-se nejust sau, dimpotrivă, exagerându-i-se deseori legătura, preocuparea pentru religie, pentru credinţa ortodoxă. Dincolo de toate aceste opinii, până la urmă fireşti când discutăm de un geniu, străluceşte imperial adevărul: Eminescu şi familia lui au trăit credinţa ortodoxă.
Numai zelul sincer şi iscoditor al unor cercetători responsabili au scos la lumină, după lungi şi multe decenii de ignorare sau interesate omiteri, adevăruri nespuse despre poetul nepereche, scos programatic din conştiinţa multor generaţii de români. Lor trebuie să le mulţumim pentru faptul că astăzi putem afirma, cu probe, că familia Eminescu a avut dintotdeauna o profundă credinţă ortodoxă şi o strânsă legătură cu Biserica neamului, poetul însuşi reflectându-le cu scânteierea geniului în multe din creaţiile sale.
Unchii şi mătuşile din mănăstire ale lui Eminescu
Aflăm aşadar din studiile unor eminescologi, precum profesorii Nae Georgescu sau Theodor Codreanu, ca să-i pomenim acum doar pe cei din ale căror cercetări am extras informaţiile ce urmează, că, de pildă, din familia poetului Eminescu au ales drumul slujirii lui Dumnezeu mai mulţi membri. Astfel, doi fraţi şi trei surori ale mamei poetului, Raluca Eminovici, au intrat în călugărie. Este vorba despre Calinic şi Jachift, ultimul fiind chiar stareţ, şi de Fevronia, Olimpiada şi Sofia, toate călugăriţe la Mănăstirea Agafton, iar o altă soră a mamei lui Eminescu, Safta, avea o fiică, Xenia, care s-a călugărit şi ea tot la Agafton.
De altfel, Mihai Eminescu, în copilărie, cum arată profesorul Nae Georgescu, mergea foarte des la Mănăstirea Agafton, unde rămânea cu săptămânile, participa la viaţa de obşte, asculta poveşti, cântece şi întâmplări povestite de călugăriţe, iar mătuşa Fevronia l-a ajutat chiar să descifreze alfabetul chirilic şi i-a înlesnit accesul la cărţile şi manuscrisele din mănăstire. La rându-i, maica Olimpiada Juraşcu, stareţa de mai târziu a mănăstirii, l-a urmărit aproape toată viaţa pe poet, interesându-se la un moment dat de cumpărarea unei case în Botoşani pentru Mihai şi sora sa Harietta, care îi îngrijea sănătatea.
Spovedirea şi împărtăşirea de la Mănăstirea Neamţ
Tot cercetătorul Nae Georgescu vorbeşte într-unul din studiile sale despre un episod mai puţin cunoscut de lume din viaţa lui Eminescu, care la rândul lui atestă trăirea în comuniune creştină a poetului şi primirea Sfintelor Taine. Este vorba de anul 1886, când Eminescu se afla la Mănăstirea Neamţ de Sfinţii Mihail şi Gavriil, unde a cerut să fie spovedit şi împărtăşit de preot. Consemnarea preotului referitoare la acest moment a fost făcută cunoscută de către profesorul Paul Miron şi citată de Nae Georgescu. Iată ce scria la vremea respectivă preotul: “Pe ziua de Sfinţii Voievozi în anul 1886 m-au chemat la M-rea Neamţu, la bolniţă, şi l-am spovedit şi l-am împărtăşit pe poetul M. Eminescu. Şi au fost acolo Ion Gheorghiţă, din Crăcăoani, care acum este primar. Iar M. Eminescu era limpede la minte, numai tare posac şi trist. Şi mi-au sărutat mâna şi mi-au spus: Părinte, Să mă îngropaţi la ţărmurile mării şi să fie într-o mânăstire de maici, şi să ascult în fiecare seară ca la Agafton cum cântă Lumină lină. Iar a doua zi…” Aici textul se întrerupe pentru că pagina următoare a cărţii de rugăciuni pe care îşi făcuse însemnarea preotul s-a pierdut. Au rămas vii în schimb ecourile vibrante ale trăirilor din mănăstire ale poetului în sonetul “Răsai asupra mea”, de pe la 1879, din zona manuscris a cunoscutei “Rugăciuni”, cum spune Nae Georgescu: “Răsai asupra mea, lumină lină,/ Ca’n visul meu ceresc d’odinioară…”
Poetul a gândit serios şi sincer să se călugărească
Un alt aspect mai puţin cunoscut de către publicul larg se referă la faptul că la un moment dat Eminescu pare a fi dorit sincer să se călugărească. Despre acest lucru a vorbit cercetătorul Theodor Codreanu în volumul “Eminescu şi mistica nebuniei”.
Această alternativă a mărturisit-o poetul în perioada epuizantă de la “Timpul”, în iunie 1883, când era “stricat cu toată lumea”, iar Maiorescu şi Simţion cloceau o viitoare internare “salvatoare” a lui Eminescu. Iată ce nota criticul referitor la intenţia poetului: “Foarte excitat, sentiment al personalităţii exagerat (să înveţe albaneza!), vrea să se călugărească, dar să rămână la Bucureşti”.
De ce dorea el o călugărire la Bucureşti? Ne explică profesorul Codreanu: pentru că dorea avantajul “păstrării contactului cu marele centru cultural al ţării”.
De altfel, gândul călugăririi l-a mărturisit şi lui Zamfir C. Arbore, un confrate de la “Românul”, în 1882, când Maiorescu nu-i descoperise încă semne de “alienat”. “Ştii ce, dragul meu, hai să demisionăm, tu de la “Românul”, eu de la “Timpul”, şi hai să ne călugărim, căci nu suntem făcuţi să trăim între lupi. La mănăstire, în chiliile solitare, să scriem letopiseţe în cari să înşirăm tot ce îndură nenorocitul neam românesc, pentru ca să se ştie cât amar a suferit românul, cât a trăit pe acest pământ“, îi spunea poetul.
În 1884, repetă gândul salvării prin călugărire, ecoul lui răzbătând într-o scrisoare a lui Petre Missir către Maiorescu, pus însă pe seama nebuniei şi luat drept glumă.
Că nu putea fi vorba doar de o simplă glumă sau de un semn al alienării, o dovedesc eroii săi din “Sărmanul Dionis”, “Cezara”, “Povestea magului călător în stele”, aflaţi în ipostaza cea mai grăitoare, aceea a călugărului, cum susţine profesorul Codreanu. Tatăl poetului, fiu de dascăl, cu biserică lângă casă
Încheiem această scurtă prezentare citându-l şi pe Corneliu Botez, cel care a avut initiaţiva omagierii lui Mihai Eminescu, pentru prima dată de la moartea sa, la Galaţi. Iată ce scria acesta despre tatăl lui Eminescu, Gheorghe Eminovici, în lucrarea sa, “Omagiu lui Eminescu”, scrisă la 20 de ani de la moartea gânditorului, în 1909: “…obijnuia să-şi invite rudele şi prietenii la Ipoteşti, unde-i primea şi ospăta bine, mai ales la sărbători mari, cum e la Paşti ori la Sf. Gheorghe, când îşi sărbătorea ziua numelui. Îi ducea la biserică, unde asculta slujba cu multă evlavie, căci atât dânsul cât şi mama poetului erau religioşi, nu lipseau duminica şi în zi de sărbătoare de la biserică şi se supuneau obiceiurilor religioase în mod strict”. Iar Nae Georgescu aminteşte şi el că “tatăl poetului avea bisericuţă lângă casă” şi chiar “că era fiu de dascăl de biserică. Iar tatăl său, Vasile Eminovici, bunicul patern al poetului, a plecat din Blaj şi s-a stabilit în Bucovina, la Călineşti, prin 1802, unde a ridicat o căsuţă şi, alături, o biserică din lemn la care a slujit. În Bucureşti, Gheorghe Eminovici trăgea la o adresă din Strada Biserica Enei nr. 1, unde şi Eminescu a locuit un timp”.
Iată aşadar adevărul despre modul în care familia Eminescu, poetul însuşi, a trăit relaţia cu Ortodoxia, sincer şi evlavios, cu speranţă şi respect, întocmai unor buni creştini. Şi ca să nu mai fie nici un dubiu, acest lucru îl mărturiseşte însuşi Eminescu, atunci când spune: “Istoria omenirii este desfăşurarea cugetării lui Dumnezeu. Nu se mişcă un fir de păr din capul nostru fără ştirea lui Dumnezeu”.
Eminescu călugăr?
de Arhim. Mihail Daniliuc, 15 Ianuarie 2015
Jumătatea lui Ghenar ne prilejuieşte aduceri-aminte despre Mihai Eminescu, căci pe 15 ianuarie se împlinesc 165 (astăzi 167 – n.n.) de ani de la naşterea celui pe care Constantin Noica l-a numit „omul deplin al culturii române“. De aceea se cade să aşternem câteva rânduri despre inepuizabilul stihuitor, oprindu-ne la unele aspecte legate de viaţa rubedeniilor sale călugărite, deoarece ele au contribuit într-o bună măsură la conturarea convingerilor religioase ale poetului căci, prin intermediul lor, a cunoscut rugăciunea şoptită, rânduielile mănăstireşti şi tihna patriarhală a aşezărilor noastre cenobitice.
Cu acestea s-a întâlnit prima oară în Mănăstirea Agafton din ţinutul Botoşanilor, acolo unde îmbrăcaseră haina cernită patru din surorile mamei sale, Raluca, care provenea dintr-o familie profund religioasă, cu nouă copii, şase din ei călugărindu-se. Însă, înainte de orice altceva, dorim să evidenţiem relaţia specială existentă între bunicul lui Eminescu, Vasile Iuraşcu, şi Mitropolitul Moldovei, Veniamin Costachi. Se pare că al doilea copil al său, Iordachi, a avut un comportament agresiv faţă de părinţi, fapt ce l-a determinat pe bătrânul stolnic să-i scrie mitropolitului prin 1837, plângându-se de violenţa progeniturii, rugându-l să-l ajute la îndreptarea răzvrătitului fecior. Formula de încheiere a jalbei ne dezvăluie legătura deosebită, profundă, dintre vlădică şi bunicul lui Eminescu: „al Înaltpreasfinţiei Voastre nevrednic fiu sufletesc, Vasile Iuraşcu, Stolnic“. Mitropolitul Veniamin intervine la aşa-numitul „Dipartament al Trebilor din Lăuntru“, sugerând organelor abilitate să trimită pe împricinat la Mănăstirea Secu spre pocăinţă şi îndreptare.
Cât priveşte pe monahii şi monahiile rude ale poetului, din documente vechi aflăm că al treilea fiu al lui Vasile şi Ioana Iuraşcu, pe nume Costachi, s-a născut la 22 ianuarie 1807. Atras de viaţa sihăstrească, s-a închinoviat în Mănăstirea Vorona, din apropiere, încă din anii tinereţii. Din pricina vieţuirii sale discrete, probabil, nu ni s-au păstrat alte informaţii despre el.
Următorul copil al numeroasei familii botoşănene care a ales călugăria a fost Fevronia, născută în 1812. La doar 16 ani, în 1828, a intrat în obştea Mănăstirii Agafton, primind aici chipul îngeresc, iar apoi, arătându-se râvnitoare în cele duhovniceşti, a luat schima cea mare. Însemnările vremii ne spun că Fevronia a participat la botezul nepotului Mihai, fapt care a îndemnat-o să îl ocrotească, simţindu-l foarte aproape de suflet. Aşa se explică de ce, mai târziu, poetul, ajuns la Agafton, găzduia doar în casa acestei mătuşi. Fugit de la gimnaziul din Cernăuţi, junele Mihai s-a oploşit tot la ea, întâmplare care o determină să-şi informeze cumnatul, căminarul Gheorghe Eminovici, despre „fugarul şcolar“. Tot în chilia monahiei Fevronia, Eminescu a poposit prin anii 1875, când, participând la o clacă de tors lână, a auzit din gura maicii Zenaida povestea lui Călin, ulterior versificând-o în cunoscutul poem omonim. În 1895, la vârsta de 83 de ani, schimonahia Fevronia Iuraşcu s-a mutat la Domnul.
Printre surorile călugărite ale Ralucăi Iuraşcu se numără şi Sofia, născută în 1821, tunsă în monahism pe la anul 1840. Tradiţia aşezământului şi-o aminteşte ca pe o maică milostivă, deosebit de muncitoare, deşi cam bolnăvicioasă. Înainte de moarte a cerut schima mare. A trecut la cele veşnice pe 20 august 1878, la 57 de ani.
O altă soră de-a Ralucăi intrată în mănăstire a fost Olimpiada, născută în 1827. La doar 13 ani s-a închinoviat în Schitul Orăşeni, iar apoi a primit ascultare la Agafton. Dovedind o iscusinţă nativă şi pricepere administrativă, înţeleptul Mitropolit Iosif Naniescu a aşezat-o în scaunul stăreţesc al chinoviei botoşănene, preţuindu-i smerenia şi cumsecădenia. A trecut la Domnul prin 1902, fiind şi ea schimonahie.
Pilda vieţuirii celor trei fiice Iuraşcu a urmat-o şi cea de-a patra, Safta; căsătorită iniţial cu Vasile Velisarie din Bacău, au avut mai mulţi prunci. După ce copiii crescuseră mari, mistuită de dorul vieţuirii îngereşti, ia încuviinţare de la soţ şi se călugăreşte. Odată cu ea a păşit în mănăstire şi una din fiicele sale, Xenia.
Pentru vieţuirea lor frumoasă, pentru smerenia, dragostea şi nestinsul dor de Cer, trei dintre mătuşile lui Eminescu, schimonahiile Olimpiada, Fevronia şi Sofia, dar şi monahia Xenia Velisarie au fost trecute în Patericul Românesc.
În fine, ultimul membru al iurăştenilor călugărit a fost Iancu, născut în decembrie 1819. În adolescenţă a intrat în obştea Mănăstirii Coşula, devenind monahul Iachint. După un timp, a primit hirotonia întru ieromonah, apoi aşezarea în scaunul stăreţesc al locaşului. Mai târziu, Mitropolitul Calinic Miclescu l-a transferat la Iaşi, rânduindu-i ascultarea de administrator al Seminarului Teologic de la Socola şi hirotesindu-l arhimandrit. A trecut la Domnul la nici 67 de ani, în 1886, răpus de astm bronşic.
Cu atâtea rubedenii călugărite, se pare că şi Eminescu, într-un moment al vieţii, ar fi voit să le urmeze pilda. Iată ce-i spunea unui amic de-al său prin 1882: „…ştii ce, dragul meu, hai să demisionăm, tu de la Românul, eu de la Timpul, şi hai să ne călugărim, căci nu suntem făcuţi să trăim între lupi. La mănăstire, în chiliile solitare, să scriem letopiseţe în cari să înşirăm tot ce îndură nenorocitul neam românesc, pentru ca să se ştie cât amar a suferit românul cât a trăit pe acest pământ“.
O, ce călugăr ar fi fost! Ce scrieri profunde ar fi plămădit în tihna unei chilii! Ce stareţ, ce egumen nu şi l-ar fi dorit pe Eminescu monah în obştea vreunei chinovii? Sau poate că nu! Depinde cât şi câţi l-ar fi înţeles.
Preluare: Ziaristi Online
Pingback: Flacăra TV | Eminescu, Poetul cu har, avea pe linia mamei sale Raluca trei mătuși călugărițe la Mănăstirea Agafton
Cum rămâne cu ce a scris în Împărat și proletar?
Gasiti raspunsul aici http://www.mihai-eminescu.ro/eugen-simion-amatorism-cenzura-si-denaturare-in-stil-comunist-a-operei-lui-mihai-eminescu-nae-georgescu-dupa-ctp-si-vam-iarasi-despre-ateismul-din-mortua-est/