D . Kogălniceanu publică o scriere privitoare la cestiunea Dunării de care suntem obligaţi a ţine seamă, chiar dacă dezaprobăm, ca şi în cazul d-lui Kallimah-Catargiu, publicarea prematură de documente în cestiuni esterioare pendente. Lucrarea aceasta se începe prin reproducerea a două memorii pe cari le-a scris fiind ministru plenipotenţiar la Paris. Cel dentâi memoriu, lucrat pre larg şi cuprinzând istoricul cestiunii dunărene precum şi starea ei legală, e adresat ministrului de esterne al României; cel de al doilea e adresat ambasadorului acreditat la Paris al unei mari puteri. Aceste două acte formează cuprinsul fasciculei întâia; în a doua fostul ministru plenipotenţiar va da istoricul neînţelegerii ce au avut cu guvernul d-lui I. C. Brătianu în privinţa modului de-a apăra cestiunea Dunării.
Oricâte imputări ar avea cineva de făcut omului de stat de la 2 mai, un lucru nu i-l poate con-testa nimenea: claritate de vederi, judecată cuprinzătoare, sigură şi fără şovăire; o mare inteligenţă unită cu talentul de-a se manifesta cu toată viociunea în scris şi prin viu grai.
D. Kogălniceanu urăşte fraza, pune pe cititor totdeauna şi fără încungiur in medias res sâmburul cestiunii apare clar şi dezbrăcat de subtilităţi. Izvorul său nu e nici limonada dulcie a notelor Stătescu, nici subţietăţile de stil şi logică ale notelor Boerescu; e apă curată şi limpede ca din izvorul de munte. Nicăieri nu se vede dorinţa de-a îndupleca prin motive aparente, pretutindene puterea de-a convinge e luată din chiar natura cestiunii.
Memoriul cu care scrierea se-ncepe e atât de clar şi de deplin încât nu lasă nici o îndoială asupra cestiunii în genere, nici asupra amănuntelor ei.
Pretenţiunea monarhiei vecine de-a avea o poziţie preponderantă pe Dunărea de Jos datează încă de la 1856; începutul ei e formulat în protocolul Conferinţei ţinute la Viena la 2 fevruarie acel an, când se statorniceau preliminăriile păcii între Rusia pe de-o parte, Turcia şi aliaţii ei pe de alta.
Estrase scurte din discursurile ţinute atunci de contele Buol-Schauenstein dovedesc că scopul Austrei era atunci acelaşi ca şi astăzi. Aceste pretenţiuni, respinse atunci, s-au ivit din nou în. Congresul de la Berlin, unde asemenea reprezentaţii puterilor au ştiut să le zădărnicească din nou, căci, după cum d. Kogălniceanu constată prin compararea deosebitelor texte ce privesc cestiunea, starea ei legală, stabilită de Congresul din Berlin, e următoarea:
1) Libertatea navigaţiunii Dunării este deplină şi pusă sub garanţia colectivă a Europei. Drepturile escepţionale pentru state riverane (cabotajul etc.) au fost respinse de întregul Congres;
2) Austro-Ungaria nu are nici o poziţiune escepţională sau privilegiată pe Dunăre între cellalte puteri subscriitoare Tractatului, afară de dreptul ce i s-a dat de-a sparge Porţile de Fier spre înlesnirea navigaţiunii.
3) Comisiunea specială a Statelor Riverane (reapărută acum sub numele de Comisiune Mixtă) numai există; ea a fost combătută de chiar plenipotenţiarii Austro-Ungariei şi Congresul s-a unit cu părerea lor;
4) Regulamentele de navigaţiune şi de poliţie fluvială pentru toată întinderea Dunării de la Porţile de Fier până la Galaţi trebuie a fi puse în armonie cu cele cari sunt sau vor fi făcute în privinţa Dunării de la Galaţi până la gurile ei. Elaborarea regulamentelor este încredinţată Comisiunii Europene, asistată de delegaţii statelor riverane. Comisiunea Europeană se recunoaşte permanentă.
5) Modificaţiuni la această stare legală, consacrată printr-un tractat solemn, nu se poate face prin comisiuni speciale, principii nouă putându-se consfinţi numai prin autoritatea unui congres (opinie esprimată de d. dr. Haymerle).
Pe această bază clară s-au şi mişcat apărarea cestiunii Dunării, pe ea s-a ţinut delegatul român din Comisia Europeană, pe ea se bazau instrucţiile date reprezentanţilor din străinătate, când, ca din senin, d. Kogălniceanu primeşte la 21 iulie anul trecut depeşa no. 11623, care-l pune în cea mai mare nedomirire. Prin această depeşă se zice textual „că i se atrage atenţiunea asupra cestiunii cabotajului, care este cea mai importantă pentru noi” şi se întreabă „daca nu se teme, că, dacă Comisiunea Europeană a Dunării va fi să redige regulamentele de navigaţiune până la Porţile de Fier, ea nu va păstra dreptul cabotajului pentru toate naţiunile spre paguba statelor riverane”
Din acest moment d. Kogălniceanu vede limpede că guvernul a intrat cu totul în alte vederi. El răspunde:
Daca d-voastră sunteţi otărât a reclama păstrarea cabotajului numai pentru statele riverane, adecă pentru Austria în detrimentul pavilioanelor statelor neriverane şi în special ale Angliei, Franciei, Germaniei, Greciei, Italiei şi Turciei, cari acestea au întemeiat prosperitatea Dunării de Jos şi prin urmare a porturilor noastre, în asemenea caz noi nu mai suntem în conflict cu Austro-Ungaria, noi suntem în conflict cu Europa. Cu o asemenea teorie noi devenim strânşii aliaţi ai Austro-Ungariei, care de la 1856 se încearcă, deşi pururea respinsă de Europa, de-a păstra pentru dânsa toată mişcarea navigaţiunii pe Dunărea de Jos.
Aşadar cabotajul, privilegiul plutirii pe lângă ţărmuri rezervat riveranilor, era blidul de linte pentru care România ar fi putut renunţa la dreptul ei de primogenitură, la neutralitatea Dunării, această chezăşie a neutralităţii ţării.
Pentru acest blid de linte oferit cu un fel de compensaţie ţărmurenilor, cu iluzia că în acest chip [î] şi vor putea crea o marină naţională, d. Brătianu cu preţiosul său d. Boerescu au intrat în mlaştina făgăduielelor pripite, de cari părându-le rău, au voit să le neutralizeze prin limbajul exagerat al mesajului, ceea ce, în loc de-a ameliora situaţia, au condus din contra la conflict şi umilire.
Dar această abatere a d-lui Brătianu din calea clară a Tractatului de la Berlin ne-au costat mai mult încă: încrederea puterilor.
Este de datoria postului ce-l ocup, zice d. Kogălniceanu, de-a arăta guvernului ţării mele clar şi esplicit că ceea ce face grea poziţiunea reprezentanţilor României în străinătate – şi cred că, unii din colegii mei v-au şi spus-o înaintea mea – este ideea eronată, însă în general stabilită, că guvernul român are deja angajamente luate, că de multe ori noi ne prefacem că susţinem o cestiune, când această cestiune este demult deja rezolvată în înţeles opus rezoluţiunii ce afectăm a sprijini.
Într-adevăr, ce patriotism poate fi acel care simulează a apăra interesele ţării pe când în realitate cestiunile s-a pus la cale? Astfel, luându- ne după nenorocita manieră de-a se esprima a mesajului regal, ne vine a crede că şi în cestiunea Basarabiei d. Brătianu poate să fi simulat numai de-a apăra acea provincie, pe când în realitate întrevederea de la Livadia [î]i pusese capăt de mult încă.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1882-1883, 1888-1889
„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
