De duminica trecută şi pînă azi agenţii secreţi şi cei publici ai roşiilor colportează o curioasă ştire, că adică între d-nul I.
Brătianu şi M. S. Domnitorul ar fi avut loc nişte esplicaţiuni de natura cea mai gravă.
D. Brătianu a găsit de cuviinţă a adresa M. Sale Domnului o scrisoare, după cum zic unii, un discurs, după cum afirmă alţii, prin care impută că M. Sa i-ar fi cerut pînă acuma: 1) cooperarea cu Rusia, 2) cesiunea Basarabiei, 3) emanciparea evreilor şi, în fine, 4) răscumpărarea drumurilor de fier, şi că în schimbul acestor concesiuni roşii n-au ajuns de a fi susţinuţi de puteri şi îndeosebi nu de Germania, al cărei cancelar, principele de Bismarck, continuă a persecuta pe d. Brătianu.
Daca roşii şi organul lor de căpetenie, d. Brătianu, au ajuns să formuleze acuzări în contra coroanei, ba au ajuns să le colporteze în public prin mulţimea de agenţi plătiţi şi gratuiţi de cari dispun, e evident că esplicaţia a devenit o ameninţare, ameninţarea o provocaţiune la revoltă.
Cu toate acestea ar fi o naivitate de a crede că numai pericolul căderii roşiilor de la putere a fost în stare de a-i mîna la asemenea desperate mijloace de acţiune, încît esplicarea cată să fie mult mai ascunsă decum se prezintă primei vederi.
Să vedem dar dacă, atrăgînd în discuţie unele elemente ce ni s-au dat pe neaşteptate, nu vom fi în stare a esplica noua atitudine a partidului roşu în genere, a d-lui Brătianu îndeosebi.
*
Nu numai în romanele şi în dramele moderne, ci şi în cronica judecătorească şi politică ne întîmpină cîte un personaj asupra originei şi tendinţelor căruia e răspîndit un semnificativ întunerec. Îl vedem pe acel personaj conducînd cu isteţie ţesături fine de intrigi, îl vedem contrazicîndu-se cu el însuşi prin vorbe şi fapte. Îl vedem pretextînd una, făcînd alta, şi ne vedem în imposibilitatea de a înţelege unitatea acţiunilor lui, pînă ce nu dam de cheia acestora. Din acel moment ni se lămureşte înţelesul acţiunilor, secretul tăriei şi a slăbiciunei: interesantul personaj e o enigmă dezlegată.
Multe chei s-au încercat pînă acuma pentru a înţelege pe d. Brătianu.
Unii încercau a-l descoase prin mijlocul ideii daco-romane a unităţii naţionale, deşi cei mai pătrunzători puteau vedea din capul locului că şi această idee nu era decît un pretext, nu era decît o frază esploatată în folosul unor interese străine ideei. Afară de astea d. Brătianu urăşte în realitate şi Ardealul şi pe ardeleni. Cînd hîrtiile lui Vodă Cuza vor vedea lumina, se va vedea ce sentimente duşmăneşti avea d. Brătianu în contra ardelenilor, cum era în înţelegere cu revoluţionarii unguri de la 1848 pentru uniunea Transilvaniei cu Ungaria şi trădarea elementului român pe mîni maghiare, precum şi pentru înlăturarea Casei de Austria de la coroana Ungară. Pe atunci ardelenii erau numiţi de d-sa fraţi falşi, fraţi neadevăraţi. Îndată după căderea lui Vodă Cuza însă d. Brătianu devine un aprig panromanist în teorie, încît ura practică şi iubirea sa teoretică pentru Dacoromânia trebuie să aibă una şi aceeaşi cheie.
Ciudat asemenea rămîne că, în momentul în care cucerirea Ardealului era la ordinea zilei, se formau în ţară bande nu ardelene, ci bulgare, pentru a pune în curs cestiunea orientală.
Şi la această împrejurare trebuie să ne serve aceeaşi cheie.
*
Proaspătă în mintea tuturora e procedarea d-lui Brătianu în timpul cabinetului Catargiu. Se făceau mari adunări la Mazar Paşa, în cari liberalii se gerau în supuşii credincioşi ai Înaltei Porţi, erau mai turcofili decît M. Sa Sultanul. Lascar Catargiu cade. Cabinetul e dat în judecată şi o sumă de oameni însemnaţi sînt escluşi prin împrejurarea aceasta de la controlul vieţii publice şi atacaţi personal într-un mod atît de meschin, de tîlhăresc şi de cinic încît îi apucă dezgustul de afacerile publice. Aceste momente le foloseşte d. Brătianu pentru ca, neprevegheat de nimeni, să plece la Livadia şi să puie acolo la cale planurile sale politice. Convenţia cu Rusia se încheie la spatele ministrului oficial de esterne, a d-lui Nic. Ionescu, care fusese numai un paravan de ochii Europei pentru d. Brătianu. Presa opoziţiei dă alarma că roşii vor să ne ia Basarabia, d. Brătianu ia foc în gură că nu-i adevărat (deşi se ştie că cunoştea bine intenţia Rusiei); ruşii sînt bătuţi şi în mare pericol, d. Brătianu trece Dunărea cu armata română fără tractat, fără zapis şi amanet, fără nimic.
În fine Rusia dă pe faţă dorinţa ei în privirea Basarabiei. Tonul guvernului şi al presei guvernamentale devine atît de impertinent încît îi dă Rusiei pretextul de a pretinde că nu poate ceda în cestiune, fiind onoarea ei angajată. Cu toate aceste opoziţia guvernului era, după cum a zis marchizul Salisbury, neserioasă, adică o comedie de ochii lumii. Tot astfel ,se întîmplă cu Arab-Tabia.
Avînd încă Rusia, după Tractatul de la Berlin, un drept de apel contra hotărîrii comisiei de delimitare, trupele române intră în Arab-Tabia şi Rusia are din non pretextul de a pretinde să nu poate ceda în cestiune de vreme ce onoarea ei militară e angajată.
Din toate aceste însă se vede un lucru; din orice act al d-lui Brătianu Rusia cîştigă; om fi nevoiţi deci de a aplica şi aci aceeaşi cheie.
*
În timpul din urmă o răceală foarte accentuată a prins loc între Germania şi Rusia. Pentru aceasta din urmă prezenţa unui principe din Casa de Prusia pe tronul României trebuie să fie o mare jenă.
În acest moment d. Brătianu găseşte de cuviinţă a descărca toate vinele sale politice şi diplomatice asupra coroanei, răspîndi acest zgomot, a discredita persoana Suveranului său.
Aceeaşi cheie trebuie să ne serve să dezlegăm acest dedal de contraziceri aparente în pur tarea d-lui I. Brătianu. Acea cheie e simplă şi lesne de mînuit.
Avem a face cu un erou demn de scrierile romanţiarului rus Danilewski, eu cel mai fin, cel mai abil, cel mai preţios agent al panslavismului şi al Rusiei în Orient, şi acesta e d. Brătianu.
Oricît de uimitoare ar fi această descoperire, ea e adevărată şi proba ei se va vedea din toate cazurile.
Urăşte pe ardeleni şi vrea Ardealul. Cum se esplică asta? E-n interesul slavilor ca singurele elemente străine din mijlocul lor, românii şi ungurii să se urască de moarte.
Iată cheia.
Se trece Dunărea fără încheiare de tractat. Un tractat ar fi jenat pe Rusia, iată cheia. Cheia procedării ultime faţă cu M. Sa este deci răceala între Rusia şi Germania.
Daca ruptura între Rusia şi Germania e serioasă, atunci una din două se va-ntîmpla: sau va cădea d. Brătianu, căci puterile nu vor mai da crezare la un agent rusesc ca preşedinte de Consiliu în România, sau roşii vor încerca să răstoarne pe domnitor. Pentru acest caz par a-şi fi menajat în ministeriul de război persoana colonelului Lecca.
Puterile Apusului Europei însă au privirile aţintite asupra României. Ele ne vor face să pierdem Arab-Tabia.
Ele nu vor recunoaşte independenţa ţării pînă cînd d. Brătianu nu se va retrage.
Europa vrea ca ţara să simţă că are în fruntea Consiliului ei de Miniştri pe un agent al Rusiei.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X