[„DE LA UN TIMP ÎNCOACE SE OBSERVĂ…”] – de Mihai Eminescu [1 iunie 1882]

De la un timp încoace se observă o disproporţie mare între numărul fictiv al deputaţilor înscrişi ca prezenţi în Adunare şi între numărul cel real al celor ce sunt în adevăr faţă la dezbatere. O mulţime de voturi s-au dat, o sumă de legi s-au votat fără ca să fie faţă numărul cerut de regulament şi, cu toate acestea, lucrurile merg strună şi voturile nu sunt lovite de nulitate, ci rămân legale şi date de-a binele, pentru că cei cari în realitate absentează nu tăgăduiesc nicicând de-a fi dat un vot ce nu l-au dat şi pentru că biuroul Adunării pare a trăi în acelaşi cerc vicios în care se ‘nvârteşte majoritatea. S-a întâmplat într-un rând cazul ca un deputat înscris ca prezent în procesul-verbal al Adunării să fie, chiar în vremea în care votul său se număra în Adunare, într-un oraş de provincie, unde pleda un proces. În Bucureşti răspundea la apelul nominal şi în aceeaşi clipă, dincolo de Olt, pleda.

Dar… ce nu se ‘ntâmplă în această Adunare?

În timpul în care reforma legii tocmelelor agricole intrase în sfera de discuţiune a Adunării, s-a ales, precum se ştie, o comisie de 21 care să revază proiectul de lege. Pe când aceşti 21 de inşi – dintre deputaţii cei mai inteligenţi, unii chiar dintre cei mai oneşti – lipseau din Adunare şi după ce rugaseră pe ministrul – prezident să nu pună în dezbaterea Adunării nici un proiect important, grupul Eliad – cârciumărescu se foloseşte de absenţa colegilor şi, fără discuţie, fără a se citi sau a se fi împărţit raportul, se votează prin surprindere tranzacţia privitoare la cheiul Brăila, prin care statul aruncă în Dunăre un milion şi mai bine de franci pentru lucrări înecate, făcute în condiţii reprobate de inginerii statului şi de comisiile de anchetă trimise la faţa locului.

D. Nicorescu a arătat atunci cu toată claritatea că votul era viciat prin împrejurarea că o mare parte dintre deputaţi fuseseră opriţi, prin lucrări legislative, de-a lua parte la şedinţă şi obţinu de la Adunare ca să se cerceteze cazul din nou şi să se oprească promulgarea. Motivele materiale aduse în contra tranzacţiunii erau zdrobitoare şi Camera, văzând că votul i se escamotase prin subrepţiune şi surprindere, putea în adevăr să revie asupră-i.

Proiectul, votat gata, a reintrat deci în comitetul de delegaţi al secţiunilor. Dar ce s-a întâmplat în acel onorabil comitet?

La început majoritatea era pentru moţiunea d-lui Nicorescu, deci în contra promulgării tranzacţiei. Dar, în timpul sărbătorilor Paştilor, doi din membri se numesc prefecţi şi li se substituie alţii. Altul e trimis în Moldova să cumpere porumb. Noul comitet, suplantat celui vechi, nu mai cercetează deloc tranzacţiunea în fond, ci prin gura raportorului său, d. V. Maniu, are îndrăzneala de-a spune că e neconstituţional de-a reveni asupra unui vot… escamotat prin surprindere de cătră partizanii lui Cârciumărescu.

Adăugăm că d. C. A. Rosetti e asemenea de opinia d-lui Maniu şi nici nu ne-am fi aşteptat la altceva de la un panglicar venetic care, în opunere cu chiar elementele mai curăţele şi mai româneşti ale partidului, s-a constituit în apărătorul absolut al tuturor veneticilor maloneşti din partidul roşu.

Filozofia pozitivistă a descoperit că moralitatea publică şi privată nu este decât simţul colectiv de conservare al rasei, pentru că imoralitatea şi malonestitatea poate înainta pe un individ, dar pentru colectivitatea rasei ele însemnează disoluţiune şi moarte. Un străin nu e părtaş acelui simţ, nu-i este înnăscut, iar efectul său asupra moralităţii publice va fi dizolvant. În adevăr, ce simţ colectiv de conservare a rasei române poate fi în nişte venetici ca C. A. Rosetti, Eliad, Cârciumărescu, Simeon Mihălescu, cari nu sunt destul de vechi în ţară pentru a se fi adaptat şi împărtăşit din acel simţ colectiv de conservare a rasei, ci sunt nişte simpli cavaleri de industrie pripăşiţi aci ca să se hrănească şi să câştige prin orice mijloc, indiferent de e moral sau imoral, onest sau malonest?

D. C. A. Rosetti s-a supărat deci foc asupra d-lui Nicorescu şi rezultatul acestei supărări a fost că Adunarea a trecut la ordinea zilei asupra moţiunii. Numai sancţiunea M. Sale mai e necesară şi una din cele mai scabroase afaceri va deveni lege, lege sfântă, fericitoare poporului românesc.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
image_pdfimage_print

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.